Ciprian Iulian Şoptică în ceasul debutului
CIPRIAN IULIAN ŞOPTICĂ
ŞI
PARIUL EXCLUSIVISMULUI CONCEPTUAL
„Trăind în iluzia superiorităţii” (Princeps Edit, Iaşi, 2009) adună, în volum, o serie de încercări ale autorului, aşa cum s-au materializat ele în perioada studenţiei sale, materializări prin care acesta alege să ne facă, şi pe noi, părtaşi evoluţiei sale interioare. Pentru cel ce va avea răbdarea şi curiozitatea de a lectura, chiar şi secvenţial, aceste încercări, va deveni limpede faptul că pot fi distinse, cu suficientă claritate, două etape ale gândirii lui Ciprian Iulian Şoptică: aceea a anilor I şi II de facultate (2005-2006) şi a doua, corespunzătoare anilor III şi IV ai studenţiei sale (2007-2008). Deşi, per ansamblu, stilul cărţii este unitar, între aceşti ani se resimte un anumit salt calitativ, în sensul unui spor de limpezime şi de maturitate a gândului filosofic. Totuşi, acest salt calitativ nu obnubilează stilul general al autorului, modalitatea specifică în care el înţelege să-şi aştearnă, frământările spirituale şi cotidiene, în concept.
Este, această folosinţă conceptuală distinctă, a autorului, motivul fundamental asupra căruia voi insista, în precizările de faţă. Este ştiut, în general, faptul că utilizarea conceptelor filosofice (şi a oricăror concepte) răspunde, în textele făcute publice, anumitor exigenţe, anumitor canoane, care au tocmai rolul de a face cu putinţă înţelegerea respectivelor texte, de către lector. Totodată, este la fel de limpede că exigenţa originalităţii determină pe creator, adeseori, să inoveze, aceste canoane, şi nu din simpla dorinţă a sa de a se arăta cu orice preţ, celorlalţi, într-o haină care să-l individualizeze, ci datorită necesităţii interne, de a se exprima, a gândului său. Or, adeseori, între aceste două imperative ale exprimării gândului (filosofic, şi nu numai) se instituie o tensiune revelată, ulterior, în operă, ca fiind constructivă sau distructivă. Faptul poate fi constatat, chiar şi la o lectură sumară, inclusiv din cartea pe care ne-o propune Ciprian Iulian Şoptică, iar sarcina criticului este de a preciza în ce măsură această tensiune este, sau nu, benefică, cugetărilor aşternute între coperţile ei.
Precizările pe care autorul ţine să le realizeze, în prologul său, mă scutesc de sarcina de a face referiri vizavi de tematica cărţii, fapt care are darul de a-mi înlesni concentrarea asupra obiectivului tocmai precizat.
De departe, prima sesizare, a mea, în calitate de lector al cărţii, constă în generalitatea extremă a limbajului ei. Termenii la care face uz autorul sunt, în proporţie covârşitoare, generali şi abstracţi, iar înlănţuirea lor, fie că se materializează în fraze scurte sau lungi, are darul de a ridica, la un nivel ameţitor, gradul de dificultate al textului. Bineînţeles, nu este un caz singular, în istoria filosofiei. Însă marele pariu, al oricărui autor ce face uz de o atare folosinţă, a limbajului, este tocmai acela de a se face înţeles, de către cititor, adică de a fi suficient de convingător (atât pentru a-l determina, pe acesta, să-i lectureze textul, cât şi pentru a-i suscita, concomitent sau ulterior, reacţia critică). Este ceea ce am denumit, în titlul prezentei intervenţii, pariul exclusivismului conceptual. Dacă Ciprian Iulian Şoptică va căştiga sau va pierde, acest pariu, lucrul va fi ilustrat de destinul cărţii sale, de istoria modului în care va fi receptată. Aprecierea acestei stări viitoare de lucruri nu ţine, evident, de competenţa mea. Sarcina la care mă pot limita este de a identifica, cât se poate de sintetic, coordonatele specifice ale acestui pariu, aşa cum îmi par a se înfăţişa în textele semnate de autor.
Conceptele generale dispun, în mod intrinsec, de o semnificaţie teoretică ce trasează, alături de coordonatele strict raţionale ale înţelegerii, şi graniţele comune ale folosinţei lor, însă registrul semantic li se îmbogăţeşte, în chip substanţial, odată inserarate în contexte bine precizate; mai exact, nuanţările ce survin, astfel, le desăvârşesc personalitatea. Or, în textele lui Ciprian Iulian Şoptică, contextele acestea sunt reprezentate tot de concepte generale şi abstracte (mai mult sau mai puţin înrudite cu cele ce constituie tematica centrală a discursului său), care generază, astfel, o pânză conceptuală instabilă şi prea puţin confortabilă, pentru lector. Autorul însuşi evoluează, pe făgaşurile sale, asemeni unui cascador ce se căzneşte, cu greu, să-şi menţină echilibrul pe nişte frânghii situate la o înălţime atât de mare încât solul, pentru el, nici nu mai e vizibil. Fără îndoială, în analogia aceasta, solul semnifică exemplul concret, fapta şi evenimentul palpabil, fenomenul constatabil şi integrabil canonului ştiinţific recunoscut, experienţa individuală făcută publică în termeni elocvenţi, gândul cutărui sau cutărui autor, delimitat prin precizarea limpede a contextului său specific etc. Or, aceste repere, indispensabile unei gândiri solid ancorate, sunt prezenţe extrem de timide, în textul lui Ciprian Iulian Şoptică, apelul la ele resimţindu-se, ceva mai lămurit, abia în ce de-a doua etapă a evoluţiei gândirii sale, aşa cum am delimitat-o încă de la început. Procesul de maturizare a gândirii filosofice a autorului se arată a fi, prin aceste semne, în plină desfăşurare, iar gestul lui de a ne face martori, la constituirea spiritului său, ne facilitează, după cum încerc să arăt, câteva consistente învăţăminte.
Este ştiut, orice spirit creator tinde să-şi constituie un canon propriu, de înţelegere a lumii şi a propriului sine, şi chiar ajunge să-l şi realizeze, într-o anumită fază a existenţei sale. Problema cea mai importantă este, însă, dacă acest canon se armonizează, suficient de mulţumitor, cu acela social, deja acceptat şi folosit, la scară largă, respectiv cu acela profesional, specific domeniului predilect în care se exercită spiritul tânăr. Echilibrul, între realizările sinelui şi acelea ale tradiţiei (tradiţiilor) la care se raportează, ca şi tendiţa reafirmată mereu a inovării, resuscitării tradiţiei, sunt imperative de neocolit. Numai că tentativa de inovare a unei tradiţii anume este desăvârşită exact în măsura în care este asimilată, de către respectiva tradiţie, sau înlocuită cu o alta, pe care încearcă să o instituie! Iată exigenţele cărora trebuie să le facă faţă autorul, iată esenţa pariului său. Câtă vreme încercările sale eseistice sunt deosebit de dificil de asimilat, vreunei tradiţii, vreunui canon de receptare existent, e absolut firesc să ridic această problemă.
Pentru a deveni parte integrantă, a canonului public şi pentru a contribui, astfel, la primenirea acestuia, este absolut necesar dialogul constructiv, reciproc. Dialogul nu e posibil, însă, decât după ce se identifică spaţiul comun în care s-ar putea desfăşura. Referinţele la care face apel aspirantul trebuie să fie, aşadar, destul de limpede precizate şi delimitate, pentru ca un asemenea demers să poată fi realizat cu succes. Or, care referinţe ar putea fi mai utile, în acest context, decât acelea rezumate, de mine, mai sus, prin metafora „solului”? Există, bineînţeles, şi posibilitatea ca aceste referinţe să fie selectate din rândul conceptelor general-abstracte, dar, pentru aceasta, e absolut necesară raportarea la o tradiţie solidă, îndeajuns de vie pentru a fi recunoscută şi îmbunătăţită. Cum autorul nostru se încadrează în spaţiul filosofic românesc, necesitatea raportării la o atare tradiţie devine, din start, un serios impediment, anevoie de satisfăcut, în condiţiile în care conceptele folosite, în mod predominant, de către autor, nu prea îşi găsesc rădăcini, la noi. Originile lor, localizabile în spaţiul occidental, îndeosebi, face ca discursul să dispună, de la bun început, de dificultăţi aproape insurmontabile, iar coexistenţa lor cu concepte orientale sau provenind din creştinismul răsăritean face, înţelegerea, şi mai dificilă. În plus (şi în aceasta văd eu carenţa principală a textelor), autorul nu obişnuieşte, decât arareori, să precizeze sensul acestor concepte, la care alege să se oprească, în condiţiile în care pluralitatea lor de sens şi semnificaţie este, pentru oricine are curiozitatea să răsfoiască un dicţionar de specialitate, covârşitoare. Or, dată fiind asocierea, acestor concepte, combinarea şi recombinarea lor (proces în care autorul excelează, la nivel imaginativ), se ajunge la o suprasaturaţie de sens, a discursului, care devine, în urma acestei supralicitări, echivalentă cu absenţa completă, a sensului… Paradoxul acesta poate fi lesne constatat lecturând chiar şi numai câteva fraze, la întâmplare, din orice secţiune a cărţii de faţă.
Trebuie să existe, însă, şi o dimensiune, a acestei stări de lucruri, ce ar putea fi exploatată pozitiv. Dacă şuvoiul conceptual, debordând de o combinatorică aproape inepuizabilă, pare a rătăci, sensul, definitiv, o privire de dinafară ar putea să ne ofere o perspectivă consistentă a ceea ce reprezintă, de fapt, propunerea de faţă, semnată Ciprian Iulian Şoptică. Fără îndoială, a folosi, conceptul, în absenţa dispunerii de experienţa menită a-l constitui, a-l institui, ca entitate autonomă, în sânul conştiinţei, nu reprezintă un atu. A-l folosi, iarăşi, în absenţa asumării profunde, temeinice, a tradiţiilor ce l-au constituit, reprezintă, de asemeni, un pariu dificul de câştigat. Însă conceptul astfel utilizat ar putea să-şi constituie propria realitate, propria sa lume, suficient de bine individualizată, chiar dacă ermetică, refuzând, cu îndărătnicie, dialogul cu exteriorul. Este, acesta, chiar cazul lumii conceptuale a autorului. Mai mult decât atât, în cazul de faţă, autogenerarea de sine, a conceptului, tinde să-şi construiască şi principiile propriei autovalidări. Lumea delimitată, astfel, se sustrage intruziunii eului logic, analitic, se refuză criticii (critica nu poate fiinţa decât în limitele canonului comun), însă dobândeşte calităţi specifice altor tipuri de discurs decât cel strict filosofic. Fără îndoială, lumea astfel constituită este lumea unui singur eu: acela al autorului, singurul care are capacitatea de a o pătrunde, de a-i desluşi menirea. Avem de-a face, în consecinţă, cu un soi de jurnal metafizic, cu menţiunea că desfăşurarea propriu-zis discursivă, a ideii, nu există decât pe ici, pe colo, firul narativ ieşind, timid, la suprafaţă, pentru scurte şi zgârcite perioade de timp, spre a se afunda în subsolurile unei gândiri ce-şi caută, încă, forma finală. Nu e vorba, aşadar, de o navigare conceptuală dinspre un nucleu către fenomenalitatea sa, sau invers. Textele adunate în cartea de faţă nu reprezintă eseuri argumentative, aşa cum ar putea să pară, la o primă vedere. Ponderea mare a afirmaţiilor cu valoare de ultimă certitudine (de exemplu, acelea ce constată: realitatea prezenţei divine, în lume; eroarea căutării, fericirii, în propriul sine; natura intrinsec-umană a mândriei; lipsa de perspectivă a formalismului, oricare ar fi el; omniprezenţa conştientizării caracterului imperfect al lumii; autenticitatea revelaţiei inutilităţii conştiinţei; unanimitatea desconsiderării naivităţii mentale etc.), ca şi dificultatea de a sesiza legături logice, între frazele care se succed, îmi întăresc această opinie. Este vorba de enunţuri ce dispun de aura unei certitudini în mod evident subiective, pe care desfăşurarea de gând încearcă să o potenţeze, fără a izbuti să-i confere, însă, caracteristicile specifice certitudinii obiective. Fiecare propoziţie ne aduce, de fapt, în faţa unei stări meditative a autorului, surprinse mai mult sau mai puţin strălucit în cuvânt. Însă legăturile de tip argumentativ, dintre aceste materializări ale stărilor lăuntrice ale lui C. I. Şoptică, se diluează, rapid, după numai câteva propoziţii, pentru ca, ulterior, tematica generală ce a declanşat, respectiva stare, să fie reluată, iarăşi, dar din perspectiva unei alte combinatorici conceptuale, lipsite de o legătură evidentă cu precedenta. Asistăm, practic, la o plângere, din partea autorului, la o destăinuire ezitantă a obsesiilor, obsesii ce îi sufocă respiraţia spirituală, ce-i apasă, prin gravitatea lor, conştiinţa. E un demers ce se vrea a fi, fără îndoială, purificator, dar care ne face să înţelegem, dintr-o perspectivă mult mai potrivită, efortul autorului: demersul său se originează nu în vreo revelaţie personală, desluşitoare a unor înţelesuri adânci menite să facă lumină în câmpul cunoaşterii, ci tocmai în nevoia de purificare, lăuntrică, de aruncare, în afară, a tensiunilor acumulate în decursul vieţuirii în spirit, la un nivel specific, ce se conformează, după cum se poate lesne constata, unor exigenţe particulare. Astfel se face că lanţul conceptual este aruncat, în afară, este încrustat, în cuvânt, dar, în mod covârşitor, nu în entităţi discursive dotate cu sens. Este, mai mult, un fel de poetică, de mistică discursivă, fapt sugerat, pe deplin, şi de rezonanţa lirică a titlurilor secţiunilor cărţii. Starea aceasta, pentru cel care încearcă, cu suficientă atenţie şi bunăvoinţă, să o desluşească, se arată a fi una situată la graniţa dintre filosofic, mistic şi poetic. În consecinţă, nu trebuie să uimească, prea mult, înfăţişarea generală, a textului, particularităţile modului în care sensul se disimulează şi se înfăţişează, simultan, în meandrele sale. Dacă socotim ca fiind o caracteristică, a postmodernismului, diluarea graniţelor dintre concepte, mergând chiar până la înstrăinarea lor reciprocă, atunci… textele lui Ciprian Iulian Şoptică ni se înfăţişează, în chip paradoxal (şi împotriva voinţei autorului), ca o inedită ilustrare a spiritului postmodern contemporan! Avem de-a face, din această perspectivă, cu nişte eseuri ale insomniilor postmodernităţii, cu debordante deliruri conceptuale, suferind, bineînţeles, de toate bolile acestor timpuri, chiar în timp ce încearcă, cu vădită disperare, lecuirea de ele! Intenţia se vrea a fi una purificatoare, însă realizările sugerează, mai degrabă, eşecul acestei încercări. Criza, ca tematică asupra căreia tot revine, în mod programatic, Ciprian Iulian Şoptică, dobândeşte, astfel, o inedită ilustrare, prin chiar propriul său demers.
Şi totuşi, înapoia evidentului retorism conceptual al cărţii de faţă, pot fi întrezărite şi licăriri ale căilor pe care ar putea evolua, spiritul autorului, în încercările sale ulterioare. Am în vedere, aici, apetenţa deosebită, a lui Ciprian Iulian Şoptică, către inovarea conceptuală sau către folosirea îndrăzneaţă a unor termeni, la limita uzului lor comun. Am selectat, în decursul lecturii mele, aceşti termeni, la care el apelează fără a insista, prin definiţii sau delimitări de sens, decât asupra câtorva: consumist/consumerism, observatorism, catastrofism, finitudinalitate, ontognozie, sine-fondare, sine-centrism, eticitate, barbaricitate, sublimitate, fatalizare, cosmogeneză, existenţialitate, tâmpirism, dezraţionalizare, transgândire, angeloantropoid, angelofilie, neosens, strălume, ideocraţie, gnoseogeneză, demonoteism, utopianism, înneghiobire, exclavă, ideatum, doxologie. Această inedită provocare conceptuală face parte, şi ea, din pariul pe care autorul l-a făcut, cu sine (şi, prin cartea de faţă, inclusiv cu publicul cititor). Însă, despre destinul viitor al acestui pariu, poate vom mai avea ocazia să vorbim.
Deocamdată, însă, lămurirea unora dintre circumstanţele, dintre culisele sale mi s-a părut a fi lucrul cel mai potrivit, în contextul unei intervenţii introductive cum este aceasta căreia, iată, îi subscriu. Ca încheiere, găsesc ca fiind extrem de potrivite, pentru poziţia pe care tocmai am precizat-o, înseşi cuvintele autorului: „Conceptualizarea, în sens spiritual, nu se va mai naşte decât după sinteza paradoxal transcendentală a senzaţiei şi apercepţiei . Şi, de aici, direcţia inevitabilă către desemnificarea culturii” („Psihoza politizării şi desemnificarea culturii”). Indiferent de sensul pe care intenţionează să-l dea, autorul, acestui paragraf, eu îl găsesc grăitor pentru toate textele sale. „Desemnificarea culturii” este prezentă, în ele, ca diluare extremă a semnificaţiei conceptelor pe care le foloseşte, iar imposibilitatea, principială, a dobândirii vreunei „senzaţii”, în privinţa „lucrului în sine”, nu face decât să lămurească, o dată în plus, dificultăţile întâmpinate de autor, în efortul său de a-şi clarifica şi formula gândurile. Nici „apercepţia lucrului în sine”, în caz că s-ar putea realiza, nu ar contribui prea mult, în opinia mea, la limpezirea gândului filosofic. Astfel născute, sau astfel căutate, de către autor, conceptele nu pot fi prea darnice, atât cu spiritul celui care le-a adus în lumina tiparului, cât şi cu acela al cititorului curios. Ciprian Iulian Şoptică mi se înfăţişează, în lumina consideraţiilor de faţă, drept un căutător îndărătnic, la nivel conceptual, al lucrului în sine, întreprindere căreia îi plăteşte, pe deplin, în virtutea dificultăţilor inerente, dar şi a mijloacelor la care alege să apeleze, inevitabilul tribut.
Ciprian Voloc
Dorohoi, 19 februarie 2009
