- o lume privită din lumea mea -

Cenaclul EDITOR – 11 septembrie 2009

Posted on 11/09/2009. Filed under: Editor 2009 | Etichete:afise, andreea tudosa, Aurelian Antal, casa de cultura dorohoi, cenaclu botosani, Cenaclul Editor, ciprian voloc, corneliu drescanu, Editor 2009, expozitie, expozitie 2009, fotografii vechi, Nicolae Caruntu, nicu anton, pliante, programe de concert, robert lupascu, Valuta Murariu |

Întâlnirea Cenaclului Editor, din 11 septembrie 2009, de la Casa de Cultură din Dorohoi, a debutat sub semnul misterului. Faptul că, în şedinţa anterioară, Corneliu Drescanu îi sugerase, Andreei Tudosă, să-şi deseneze gândurile, s-a dovedit a fi unul inspirat: desenul Andreei, pe care-l reproduc mai jos, a adus, în prim-planul discuţiei, problematica misterului.

Ce mai semnifică misterul, astăzi, în secolul XXI de la Hristos ? Ce loc suntem dispuşi să-i acordăm, în vieţile noastre ? Cum anume putem ajunge să-l percepem, în manieră autentică ? Cum se explică opacitatea generală faţă de latura misterioasă a existenţei ? De unde absenţa entuziasmului, inclusiv a entuziasmului creator, azi ? E posibilă, arta, în general, şi poezia, în particular, în absenţa raportării la mister ?

Aceste întrebări, şi multe altele, şi-au căutat, răspunsurile, în dezbaterea care a urmat – una dintre cele mai interesante dintre cele cărora le-a fost gazdă şi martor Cenaclul Editor, în cei trei ani ai săi de existenţă. Aurelian Antal a fost, fără doar şi poate, vioara întâi, a întâlnirii, el fiind secondat, cu succes, de Corneliu Drescanu, Robert Lupaşcu, Andreea Tudosă, Valuţa Murariu, Nicu Anton şi subsemnatul. Pentru cei interesaţi reproduc, în cele ce urmează, firul evenimentelor, prin chiar înregistrările de la faţa locului:

Concluzia finală a acestei dezbateri ad-hoc (nu a constituit o dezbatere prestabilită) a fost formulată, într-un final, de către Valuţa Murariu: misterul este reprezentat de OM, în general. Nu de femeie, nu de bărbat, ci de OM, pur şi simplu. Omul reprezintă primul şi cel din urmă mister, pentru conştiinţa umană. Iar diminuarea capacităţii de a percepe misterul vieţii, al existenţei, este expresia directă a degradării acestei conştiinţe, în timpurile de astăzi.

PARTEA A DOUA, a cenaclului, a constat într-o prezentare de documente vechi, din registrul cultural-istoric, autorul expoziţiei fiind Robert Lupaşcu. Afişe, programe culturale (de operă, de filarmonică, de teatru), agende ale unor festivaluri celebre, din trecut, fotografii de epocă, scrisori de epocă, aparţinând unor personalităţi culturale şi istorice ale României de altădată, etc., toate au constituit prilejul unui contact viu, direct şi neaşteptat cu MISTERUL, în una din ipostazele sale inedite. Pasiunea de colecţionar, a lui Robert Lupaşcu, îl situează într-o poziţie cu totul specială, printre dorohoieni. Imaginile de mai jos, câteva, numai, din cele câteva sute de pliante marcate de timp şi istorie, sunt, prin ele însele, grăitoare:

PARTEA A TREIA a şedinţei Cenaclului Editor a constat în lectura unor poeme semnate de Nicolae Căruntu şi de mine. Primul poem, dintre cele ale lui Nicolae Căruntu, a suscitat opinii şi impresii contradictorii, datorită folosirii inedite a imaginii religioase a lui Iisus Hristos:

nu mai ninge-n mai

ningea plăcut în luna mai

cu flori de jos în sus

frumoasă tu atunci erai

ca faţa lui iisus…

atât era de cald, frumos

cândva, în luna mai –

erai frumoasă ca hristos

sau poate, doar, păreai…

o, timpul curge nemilos

şi nu mai ninge-n mai

de-atunci, mereu,

mereu te-ai dus

frumoasă cum erai, păreai

dar către neant… către apus

nu, nu mai ninge-n mai ! …

Din punctul meu de vedere, poemul este superb şi se înscrie printre cele mai reuşite, mai inspirate, dintre cele scrise de Nicolae Căruntu. Pentru Aurelian Antal, însă, asocierea chipului lui Iisus cu acela al iubitei este nepotrivită şi vine să ofenseze percepţia insului religios. Părerile celor prezenţi au fost împărţite între aceste două modalităţi de repectare, a poemului. Şi totuşi, nu rezultă de nicăieri că Nicolae Căruntu se referă la iubită, în acest poem. Faptul că minţile noastre ne-au condus către această percepţie spune multe, despre limitările receptivităţii noastre, despre rigiditatea şi prederminările cărora trebuie să le facem faţă. Totodată, cenacliştii au remarcat cele două planuri antagonice, al eternităţii şi al efemerului, care se suprapun şi se dueluează, în poem. Per ansamblu, Nicolae Căruntu dovedeşte o reală abilitate în a sustrage, imaginile şi simbolurile, contextelor lor obişnuite, izbutind să surprindă, cititorul, chiar să-l şocheze, dar într-un mod estetic situat la un nivel deosebit de înalt.

Al doilea poem oferit lecturii, dintre ultimile creaţii ale lui Nicolae Căruntu, se încadrează într-un registru similar, în ceea ce priveşte nota nostalgică, chiar melancolică, dominantă:

zădărnicie

… şi tot vă pierdeţi dragi bătrâni

ca florile-n grădină –

băieţii plâng azi pentru voi

nurorile suspină…

şi iar vă treceţi, dragii mei

ca roua dimineaţa

ce-a fost frumos şi pentru voi

e-amintire viaţa ! …

şi toţi de pe pământ ne-om duce,

com părăsi această lume

rămâne-va, la cap, o cruce –

şi uneori, poate, un nume!

sîntem o mare de păcat

ce nu încape-n maluri –

sîntem ca vântul cel turbat

stârnind continuu valuri…

doar viaţa curge înainte

şi soarele răsare iar

dar prea uităm de cele sfinte

şi rar, de tot, când ne reamintim

atunci, sânt toate în zadar !

Acelaşi fior al trecerii timpului, al istovirii pe care o aduce, fiinţei lăuntrice şi fizice a omului, acelaşi impas în care omul se autodescoperă, la finalul vieţii… Ecleziastul nu este, însă, repetat, pur şi simplu, si transfigurat liric, într-un mod capabil să emoţioneze estetic.

Poemele pe care le-am citit, în continuare, fac parte dintr-un volum aflat în pregătire, care va include rugăciuni profane, rugăciuni necanonice. Au fost întâmpinate cu receptivitate, cu interes, deşi am precizat că reprezintă variante încă nefinisate:

rugăciunea celui veşnic copil

încă mai stau de vorbă

cu umbrele…

încă mai ascult rugăminţile

copiilor mei,

sătui, acum,

de proprii lor copii…

timpul îl întorc

spre burta mamei,

în raiul rugăciunii,

unde eu

şi dumnezeu

suntem de-o seamă

jucându-ne nestingheriţi

în antecamera timpului.

numai ulterior

dumnezeu şi omul

devin frunză şi omidă:

unul

lumina din fluture,

celălalt

fluture de lumină…

pentru o clipă, creatorul

uitând

de creaţia sa…

fiind cu adevărat UNUL

încă mai veghez ca dumnezeu

să nu mă fi uitat.

mă întorc, periodic,

în pântecul mamei

stând de vorbă cu umbrele,

cu dumnezeu

de dinainte de a se fi creat

pe sine.

ca doi prunci

într-acelaşi pântec.

rugăciunea scriitorului

şi-n urma mea

cărţile

ca pe nişte trepte

pe care păşesc

cu tot cu timpul meu…

anii nu mai sunt,

anii nici nu au fost,

anii sunt himerele pe care

mi-am clădit

mormântul…

primul sărut

e, de fapt, sărutul…

ultima dorinţă

e, de fapt,

dorinţa…

După mai bine de trei ore, întâlnirea Cenaclului EDITOR s-a încheiat într-o atmosferă de apropiere sufletească, a celor prezenţi, de încredere, în potenţialul propriu şi comun. Peste  trei săptămâni, cu prilejul Zilelor Municipiului Dorohoi, Cenaclul Editor îşi va provoca, iarăşi, invitaţii, cu scrutarea unor inedite orizonturi. Atâtea câte au mai rămas de scrutat, din acest obscur, uitat şi muribund colţ de ţară…

Make a Comment

Un răspuns to “Cenaclul EDITOR – 11 septembrie 2009”

Comments RSS Feed

Where's The Comment Form?