- o lume privită din lumea mea -

Poezia în Republica Moldova

Posted on 19/09/2009. Filed under: Românii din Republica Moldova | Etichete:Aurica Borzin, Chisinau, Clipa Siderala, Colegiul National Grigore Ghica Dorohoi, Corina Rezneac, Costel Cretu, Daniela Luca, Doina Paladi, Doina Postolachi, Doru Matcas, Drumul Golgotei, Dumitru Misin, Elena Vantuleac, Eugenia Bulat, Inga Mihailov, Iurie Rosca, Laura Caranfil, Lilia Mantea, Liudmila Carta, Lucia Sisianu, Marea Adunare Nationala, Natalia Spac, Nicoleta Culava, Olga Anghelici, ORasul Libertatii, poezia romana, Republica Moldova, Ruslan Carta, Sabina Carstea, Silvia Corj, Tatiana Scurtu, Vlad Cubreacov, Zona Libera |

Poezia română de dincolo de Prut

sau

Despre destinul social al artei

Dacă la noi, pe actualul pământ aflat în administraţia României, s-ar întreba cineva în ce raport se află poezia rostită şi creată, astăzi, cu realităţile social politice cărora le suntem contemporani, răspunsul nu ar fi deloc simplu de elaborat. În orice caz, el ar necesita o aprofundare prealabilă, înainte de a se constitui într-un răspuns responsabil, oferit celorlalţi, lucrurile nefiind deloc evidente, astfel încât să nu mai necesite nici o analiză. Poetul din România de azi se cantonează, să recunoaştem, în graniţele unui destin strict individual, iar măsura în care se oferă celorlalţi poartă pecetea clară a inserţiei sale într-o lume a indivizilor, dincolo de care nu se percepe nici măcar cea mai vagă urmă a existenţei vreunei colectivităţi, fie ea şi exclusiv una a poeţilor.

Ei bine, cu totul altfel stau lucrurile dincolo de Prut, după cum au stat şi înainte de 1989, deşi, şi acolo, şi la noi, acelaşi regim comunist făcea legea. Poate, poezia, să fie şi metafizică, şi socială, în acelaşi timp? Exemplul pe care ni-l oferă revista „Clipa siderală”, din Chişinău, vine să confirme, din plin, răspunsul pozitiv, la această întrebare. Apărând cu sprijinul Institutului Cultural Român din Bucureşti (fapt admirabil, ce dovedeşte că, cel puţin la nivel cultural, există o implicare a oamenilor de la noi în sprijinirea românilor de dincolo de Prut), revista a ajuns să se constituie într-o veritabilă mişcare cultural-socială, antrenând conştiinţe dintre cele mai valoroase şi unindu-le sub fiorul aceluiaşi crez poetic, respectiv al aceloraşi idealuri. Fără îndoială, cea care a izbutit să insufle şi să dea durată, acestei orientări, este poeta Eugenia Bulat, directorul şi fondatorul acestei reviste, unicat în peisajul poeziei româneşti. Subintitulată „Revistă de Cultură şi Creaţie Literară a Tinerei Generaţii”, ea şi-a propus cel mai dificil şi mai important, totodată, lucru cu putinţă: descoperirea şi valorificarea potenţialului creator românesc, încă din faşă, pe acest pământ românesc atât de vitrtegit de perturbaţiile socio-politice. Cu un tiraj deloc neglijabil, de 1500 de exemplare, revista îşi adjudecă o penetraţie substanţială, la nivelul maselor tinere, din Republica Moldova, izbutind să demonstreze încă o dată, dacă mai era nevoie, că arta posedă o esenţială finalitate socială, dincolo de celelalte virtuţi, de necontestat, ale sale. Nimic mai grăitor, în acest sens, decât participarea reprezentanţilor „Clipei siderale” la Greva anticomunistă non-stop din iarna-primăvara anului 2002, aceştia instalându-şi chiar un cort, în Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău, ştiut fiind că românii prezenţi acolo, în acele luni friguroase, au rezistat eroic, zi şi noapte, în ochii întregii lumi, făcând publică dorinţa lor legitimă, sfântă, de libertate. Mărturie vie, cutremurătoare, a acelor zile, ne oferă chiar extraordinara poetă Eugenia Bulat, în volumul de poeme „Scrisori de dragoste din ORAŞUL LIBERTĂŢII”, pe care l-a publicat la Chişinău, în 2002, inspirat fiind tocmai de evenimentele istorice din această perioadă, după cum subliniază, încă de la început, însăşi autoarea, şi după o confirmă instantaneele fotografice ce însoţesc această apariţie editorială unicat. Toate paginile volumului istorisesc, în subsolul lor, istoria teribilă a acelor evenimente, iar reluarea ei, aşa cum a fost surprinsă, atunci, de Eugenia Bulat, este indispensabilă înţelegerii măreţiei şi profunzimii poeziei sale. Iată textul:

„Instalată la putere în 25.02.2001, în urma manipulării maselor disperate, guvernarea comunistă, aservită intereselor şovine ruseşti, porneşte asaltul împotriva cuceririlor naţionale şi democratice. Prin acte legislative şi executive, ea pune problema legiferării limbii ruse drept o a doua limbă de stat, studierii obligatorii a acesteia din clasa a 2-a a şcolii primare, înlocuirea Istoriei Românilor cu Istoria Moldovei. Comuniştii votează desfiinţarea judeţelor şi revenirea la raioane. Compania de Stat „Teleradio-Moldova” se află sub o drastică cenzură. În pofida deciziei CEDO, Mitropolia Basarabiei nu este înregistrată. La 9.01.2002, în urma apelului Partidului Popular Creştin Democrat, profesorii-militanţi, elevii şi studenţii declanşează grevele de protest non-stop în Piaţa Marii Adunări Naţionale. Pornind de la circa trei mii de protestatari, numărul acestora creşte continuu, depăşind adesea cifra de 40 de mii. În timp ce Curtea Constituţională califică, rând pe rând, drept anticonstituţionale „iniţiativele” comuniste, deputaţilor creştini Iurie Roşca, Vlad Cubreacov şi Ştefan Secăreanu li se suspendă imunitatea parlamentară şi li se intentează dosare penale. Câţiva profesori-protestatari primesc citaţii pentru a se prezenta la organele de anchetă ale Procuraturii. În seara zilei de 21.02.2002, din preajma blocului unde locuia, dispare fără urmă deputatul Vlad Cubreacov, membru al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, promotorul Problemei Mitropoliei Basarabiei la CEDO. În pofida tuturor piedicilor administrative şi dezinformării în rândurile populaţiei rurale, în 24.02.2002 are loc Adunarea Generală a Alegătorilor din Republică. În ziua de 31.03.2002 are loc Marea Adunare Naţională la care participă peste 60.000 de cetăţeni. Prin votul acesteia se instituie Comitetul Naţional pentru Apărarea Democraţiei. Din noaptea spre 1 aprilie 2002, iniţial în faţa Guvernului, ulterior în faţa Parlamentului şi a Preşedinţiei, protestatarii anticomunişti instalează un „oraş” de corturi, numit ulterior Oraşul Libertăţii şi Zonă Liberă de comunism. La 21.04.2002 se împlineşte o lună de zile din momentul dispariţiei fără urmă a deputatului Vlad Cubreacov. Securitatea şi Internele nu oferă nici o informaţie. Între timp, teroarea se extinde. Sunt interogaţi, de către organele Procuraturii, sciitorii Valentin Mândâcanu şi Dumitru Maţcovschi, mai mulţi profesori. Organele de anchetă intră în licee şi instituţiile superioare de învţământ. Ce mai activi protestatari sunt interogaţi. Anchetatorii nu admit prezenţa profesorilor, a părinţilor sau a unui avocat, alături de copii. Unii dintre elevi şi studenţi sunt acostaţi seara târziu, în parcuri, pe străzi, de către persoane necunoscute, care poartă măşti negre pe faţă şi sunt ameninţaţi cu moartea. Câţiva dintre elevi sunt luaţi în plină stradă de către poliţie, anchetaţi, şi, după mai multe ore, eliberaţi. Mai mulţi copii sunt bătuţi de persoane neidentificate. Pe parcurs, în urma marşurilor protestatarilor spre Radio şi Televiziune, intră în grevă şi colectivul Companiei de Stat „Teleradio-Moldova”. Se formează Comitetul de Grevă al acestei instituţii, dar cenzura continuă la fel de acerb. Cei mai buni jurnalişti, membri ai Comitetului de Grevă, sunt concediaţi. Oraşul Libertăţii rezistă. Oameni de cultură, colective artistice, în special cele de tineret, susţin protestatarii. Orăşenii şi cetăţenii din satele învecinate aduc protestatarilor alimente şi foc. Nopţile şi dimineţile în Oraşul Libertăţii sunt încă foarte reci. Comuniştii continuă campania de intimidare a protestatarilor. Între timp în Moldova sosesc raportorii Consiliului Europei, d-nul Lauri Vahtre şi D-na Josette Durrieu. Deşi nu vizitează Oraşul Libertăţii, ci doar instituţiile oficiale, aceştia spun răspicat guvernării comuniste: „Ori cu Rusia, ori cu Europa”. În 24.04.2002, la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, este discutată problema funcţionării instituţiilor democratice în Republica Moldova. Toate cele 16 puncte ale Rezoluţiei APCE dau câştig de cauză protestatarilor de la Chişinău. Oraşul Libertăţii află vestea cea mare de la APCE prin intermediul legăturii telefonice. Liderul PPCD, Iurie Roşca, comunică de la Strassbourg că Europa ne-a auzit şi că victoria este de partea noastră. Oraşul Libertăţii respiră aerul victoriei. Peste el răsună larg şi sugestiv şlagărul lui Dan Bitman „Să nu-mi iei niciodată dragostea”. Internele şi Securitatea nu oferă nimic nou despre locul aflării deputatului Vlad Cubreacov, dispărut în seara zilei de 21.03.2002. Ancheta demonstrează incapacitate sau reavoinţă. În 25.04.2002, odată cu revenirea reprezentanţilor PPCD de la Strassbourg, organizatorii acţiunilor de protest instalează în faţa Parlamentului (pe locul unde în anii puterii sovietice se afla compoziţia monumentală ”Marx şi Engels”) o Troiţă – simbol a creştinătăţii neamului românesc în Basarabia. Întrega noapte, în Oraşul Libertăţii, sute de oameni cu lumânări aprinse în mâini contemplă cu sacralitate actul divin al sfinţirii prin Cruce al unui spaţiu pângărit, decenii la rând, de anticrist. Sfinţirea oficială a Troiţei, cu un sobor de preoţi ai Mitropoliei Basarabiei, urmează să aibă loc în ziua de duminică, 28.04.2002. Pe parcursul zilei, cordonul de pază al Serviciului de Interne, care separă Oraşul Libertăţii de Parlament, interzice accesul la Troiţă. În zorii zilei de 27.04.2002, în jurul orei 4, un grup de poliţişti ai Brigăzii cu destinaţie specială „Fulger”, îmbrăcaţi în uniforme de culoare neagră, răpesc Troiţa din faţa Parlamentului. Protestatarii care încearcă să apere Crucea, elevi şi studenţi, se confruntă cu cordonul Internelor şi sunt loviţi cu bastoanele. Unul dintre ei rămâne cu mâna fracturată. Se consumă ultimele Zile din Postul Mare. În zorii zilei de 27.04.2002 Oraşul Libertăţii trăieşte clipe de indignare, derută şi doliu, dar nu primeşte provocarea. În următoarele două nopţi după răpirea Troiţei în Oraşul Libertăţii se instaurează Starea de Veghe sau Deniile. Zona Liberă de Comunism devine o Catedrală a Credinţei şi Speranţei. Răsună muzică sacră. Liderii PPCD, oameni de cultură, citesc bucăţi sugestive din Biblie şi din creaţia martirilor Neamului Românesc. Luni, 29.04.2002, Oraşul Libertăţii intră în Săptămâna Patimilor. Domneşte o atmosferă de sfinţenie, de comunicare creştină. Răsună sobru naiul lui Gheorghe Zamfir. Liderul PPCD, Iurie Roşca, anunţă decizia Consiliului Naţional pentru Apărarea Democraţiei de a demola Oraşul Libertăţii, întru onorarea cerinţelor APCE, şi ţine discursul final. Până la 31.17.2002, guvernarea comuinistă, aşa cum a promis în faţa unei lumi, urmează să se conformeze deciziilor CE. Frământaţi de mari îndoieli, cu lacrimi în ochi, protestatarii demolează Oraşul Libertăţii. Înfruntând  cordonul Serviciului de Interne, către miezul zilei de 29.04.2002, un grup de protestatari aduc în Oraşul Libertăţii o Cruce albă de brad. Ea este sfinţită imediat de către un sobor de preoţi ai Mitropoliei Basarabiei, în frunte cu Înaltpreasfinţitul Petru Păduraru. Pe tot parcursul serviciului divin plouă abundent, dar liniştit. Poporul asistă neclintit. După sfinţire, într-un marş sobru, protestatarii fac un Drum al Crucii prin centrul municipiului către sediul Mitropoliei Basarabiei, unde Crucea este temporar instalată. Din ultimul discurs al liderului PPCD protestatarii ştiu că, atunci când va sosi timpul, în faţa Parlamentului, în spaţiul unde a fost instalată Troiţa răpită, şi sfinţită Crucea, cu sprijinul fraţilor din Ţara-Mamă, va fi înălţată o biserică în stil maramureşean. Daspre deputatul Vlad Cubreacov, de la dispariţia căruia în această zi se rotunjesc 39 de zile, nimeni aşa nu stie nimic. Obosiţi şi preaplini de trăire, protestatarii şi locuitorii Oraşului Libertăţii pleacă pe la vetrele lor. Este cert că, peste un timp, vor reveni”.

Sunt, acestea, pagini de istorie scrise de chiar cei care au înfăptuit-o. Ce-ar fi dacă, în lume, n-ar fi o excepţie ca istoria să fie scrisă de înşişi cei ce o înfăptuiesc, chiar dacă aceasta ar însemna să avem la îndemână depoziţiile ambelor tabere sau multiplelor tabere ce se află, la un moment dat, în dispută? Fără îndoială, istoria este un organism viu şi în măsura în care mărturia vie, contemporană cu evenimentul, ajunge până la noi. Da, dar această mărturie poate lua forme nenumărate, inclusiv artistice, acesta fiind şi motivul pentru care Eugenia Bulat a încifrat şi transmis, posterităţii, extraordinarele evenimente, şi prin intermediul versului sensibil şi tămăduitor. Cele opt poeme ale volumului, consistente, ca dimensiune, se înfăţişează, astfel, ca o veritabilă cronică a istoriei, nu doar ca percepţie estetică, respectiv lirică, a ei! Ideea autoarei este inedită, prin curaj, prin originalitatea abordării, cu atât mai mult cu cât este vorba de un act creator ce se suprapune zămislirii istoriei înseşi, fără a-i fi, la modul simplu, posterior, după cum ne-am obişnuit, la arta de o asemenea factură. Curajul artistului ce se încumetă să înfrunte neprevăzutul istoriei se inspiră din acela al artistului ce primeşte provocarea de a-şi invoca propriul har, şi invers. Este contextul în care ultimul poem al volumului vine să se reverse, ca o apoteoză, peste întrega fiinţă, peste strigătul ei de libertate, în acelaşi timp resimţit ca vital şi ca frumos, cuvântarea dobândind reale efecte tămăduitoare:

Drumul Golgotei

Şi-am aburcat

Oraşul nostru în spate,

Iubite,

Şi Crucea noastră,

Cea albă şi sfântă

Şi-am mers spre înalt.

Ţii minte exodul lui Moise,

Iubite, ţii minte?

La loc de păstrare

Ne dusem credinţa,

Loc sigur, curat,

Neîntinat de mişei.

Tăcut, ce tăcut

Chişinăul era

Când pluteam

Lin prin el!

Lumina adevărului

Străpungea urbea,

Coperind-o-n uimire,

Şi cu ochi deşteptaţi

De o spaimă-a trezirii

Citadinii priveau.

Intrasem în Săptămâna

Patimilor.

Urcam

Dealul Mitropoliei

Cu Crucea pe umeri,

Târând după noi

Tranşeea suferinţelor

Seculare,

Lungă cât şirul

Unui exod spre liman.

Şi în ultimul acord

Acel cor de femei

Pătimaş mă chema:

Ai luat pe umeri Crucea

Şi-ai pornit la drum în sus,

Du-o până la Golgota

Lângă Crucea lui Iisus.

Învoieşte-te cu Crucea

Şi-înainte mergi mereu,

Domnul îţi va da putere

Şi-n momentul cel mai greu.

Şi sorbeam văzduhul tămâiet

Şi inima fraţilor noştri,

Sărutând cu ochii

Urmele celor dintâi,

Întrebându-ne:

- Pe-aceleaşi tălpi, Doamne,

Pe-aceleaşi,

Îi porţi?

Au nu-s tălpile Tale,

Mărite?!

Pe culme căzut-am

Pe huma-nverzită

(Tu ştii că nu-s stâncă

Şi ceaţă mă-mprăştii

În nopţi de nesomn…).

Şi plâns-am adânc

Lângă arborii sobri,

Sub care-n prigoană

Credinţa-am înfipt.

Şi zisu-ne-am cu toţii:

- Osana!

Creştinat e

Oraşul acesta!

Şi Iuda e înfrânt!

Timp, timp doar

Să cerem

Şi asta va fi!

Să luăm aminte,

Pace tuturor!

Să luăm aminte,

Pace tuturor!

Şi ne-am răsfirat, iubite,

Prin venele urbei,

Prin Valea Moldovei –

Vitale nervuri.

- Să stea Europa

Cu ochii

Pe corbii aceştia!

Şi praful de puşcă

Să-l ţinem uscat!

Aud vorba ta, frate,

Şi ştiu: să veghem!

Şi albe spre ceruri

Făclii de lumină,

Regeşti candelabre

Castanii ‘nălţau.

Şi era

Săptămână de Patimi,

Peste şase zile

Urma să învie

Cristos…

Ştiam: va dura

Şi-am rămas să veghem.

30.04.2002

Se înţelege, aceste scrisori de dragoste sunt scrisori către ţară, către pământul străbunilor, către sufletele celor încă vii, mult prea vii, de dor, de dorinţă de libertate, de râvnă după acea libertate din fiinţă, ce nu se mulţumeşte cu iluzoria libertate pe care o tranzacţionează, ca pe o marfă, sus-numiţii zilei. Este vorba de libertatea sângelui, unica şi veritabila, cea care se şi răscumpără, la nevoie, doar prin sânge, motto-ul pe care l-a ales, poeta, pentru acest ultim poem al volumului său, fiind, în această privinţă, sugestiv: „Oricine va căuta să-şi scape viaţa, o va pierde; şi oricine o va pierde, o va găsi. (…) Căci iată că Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca, 17:18).

Şi totuşi, cel mai important lucru, din toată această odisee a românilor de dincolo de Prut, rămâne suflul pe care arta a reuşit să-l confere inimilor tinere, adică acelora care nu s-au sfiit să-şi pună vieţile în calea monstruozităţii istoriei. Generaţia Clipei Siderale s-a dovedit a fi demnă de numele său, iar mesajul artei a transgresat inevitabila însingurare, cotidiană. Mişcarea literară prilejuită de revista „Clipa Siderală” merită a fi, în acest context, cunoscută, mai îndeaproape. Aceeaşi Eugenia Bulat a publicat în 2005, la Chişinău, volumul „Erupţia rostirii sau Generaţia Clipei Siderale”, având ca temă „Ideea naţională. Poezia”. Tinerele condeie pe care ea le prezintă şi le interpretează critic, aici, surprind, prin precocea maturitate, prin profunzimea gândului, prin intensitatea trăirii şi acurateţea, respectiv forţa expresiei. Diana Nanu, Nicoletta Culava, Doina Paladi, Sabina Cârstea, Doina Postolachi, Ştefan-Vitalie Condraţchi, Doru Mătcaş, Tatiana Scurtu, Silvia Corj, Anatol Codru, Diana Slivinschi, Natalia Şpac, Doina Bulat, Ion Nimerencu, Rodica Filip, Vasile Lisnic, Costel Creţu, Snejana Obreja, Lilia Mantea, Aurica Borzin, Dumitru Mişin, Inga Mihailov, Ruslan Carţa, Corina Rezneac, Olga Anghelici şi multe alte nume s-au născut, se pare, pentru un alt destin, pe care-l afirmă, pe care şi-l asumă, pentru care ard, poetic, fără a se cruţa. Mai mult, prin intermediul Concursului Naţional de Cultură şi Creaţie Literară „Iulia Haşdeu”, de la Chişinău, ei au intrat în contact şi cu tinerele condeie din dreapta Prutului, participante la acest concurs, îndeosebi cu tinerii din Piatra Neamţ şi de la Bucureşti. Arta se vădeşte a fi, încă o dată, liant al sufletelor şi inspiratoare a minţii, capabilă de a depăşi artificialele obstacole pe care oamenii, smintiţi de propria lor cădere, nu mai contenesc să le înghesuie asupra fiinţei. Fără îndoială, n-aş putea încheia neilustrându-le, sensibilitatea, curajul şi puterea, prin înseşi câteva dintre versurile lor, fără a mai zăbovi cu alte comentarii:

(..) Se mişcă toamna, aducând visare

În boarea răvăşită din frunziş

Se-apropie tristeţea pe furiş

Şi nu doresc nimic, decât uitare…

(Şi ninge şi dispare adevărul…

– Nicoletta Culava)

Tăcere…

Straturi de tăcere în jurul Pământului.

Eu tac, tu taci, toţi tac.

Omenirea e mută.

Cine va vorbi?

Nimeni.

Toţi se tem.

Teama a jubilat.

Tăcerea e un munte.

Cu vârfu-ntre nori

Ce nu mai au sfârşit.

(…)

Teama ne mistuie…

Teamă?

Faţă de cine?

Dumnezeu?

Omul puterii?

Sau… moartea…

Nu are importanţă.

Murim.

Toţi murim…

Ne îmbolnăvim de frică,

De boala tăcerii,

Incurabilă.

(Memento pentru viitor

– Doina Paladi)

(…) Ei cred că crimele se

Înalţă din nisip,

Ei cred că primăverile şi

Toamnele

Nu se întâlnesc niciodată,

Ei cred că Tatăl nostru

A îmbătrânit.

Dacă am tăcea măcar

Pe un subtimp,

Am auzi stârpiturile cum scuipă.

(Unora – Sabina Cârstea)

A întârziat mult

Trenul venirii mele…

Sau poate nu am ieşit

Unde trebuia?…

Am coborât într-o lume

Unde dreptul e pus

În cătuşe la judecăţi,

Iar firescul

Se dă în lături,

La porţii… (…)

(Doina Postolachi – Cerc)

(…) E nebunia-ntroienită de uitare

La poartă-n Paradis, acolo Domnul plânge

Cu gânduri de mătase, de iertare,

Iat peste noi tot ninge,

Ninge,

Ninge…

(Laura Caranfil – Şi ninge iar…)

Ce cauţi, moscalule, în ţara mea?

N-ai munţi, n-ai ape, n-ai cimitire destule?

N-ai aur, n-ai fete frumoase,

Ori nu ai unde juca hochei?

O, nu! Le ai berechet! (…)

Să ştii, moscalule:

Poţi să-mi iei munţi şi păduri,

Râuri, fântâni şi iarba verde care veghează,

Somnul strămoşilor,

Poţi să-mi iei casa şi pâinea, şi viaţa,

Sufletu-mi, însă, nu-l poţi lua. (…)

Ţine minte, moscalule:

Gem oasele fraţilor mai din morminte

Sub greutatea cizmelor tale staline,

Copiii plâng şi te blesteamă

Necutezând să iasă

Din uterele mamelor ucise

La lumină în flăcări de-afară,

Şi ura creşte zi cu zi, oră cu oră,

Minut cu minut, clipă cu clipă

În inima pământului meu străbun.

Şi eu, „crudul cecen”,

Cel ce „cuţitu-şi ascute”,

Te voi găsi şi-n iad

Şi te voi întreba:

De ce, moscale „blajin”,

De ce?!

De ce?!

(Ce cauţi, moscale?… – Doru Mătcaş)

Îngândurat e cerul

Sub care m-am născut.

Îngrijorat pământul

Pe care am crescut,

Îndureraţi sunt ochii

Pe care îi văzui

Şi inima îmi plânge

De doina ce mi-o spui.

Căci iarba veşnic verde

Păstrată-i pe colnic,

Dar sufletul cel simplu

Devine de nimic,

E balamuc în ţară,

Ne vine tot mai greu,

Doar doina cea străbună

Alină dorul meu.

Un patriot se-nalţă

Spre-o treaptă însemnată,

Dar tot atunci fiinţa-i,

Senină, devotată,

Se pierde într-o ceaţă

Din care nu revii,

Cu doina, doar cu doina,

Tu, omule, rămâi… (…)

(Doină – Tatiana Scurtu)

(…) Şi s-au plâns strămoşii de vedenii slute,

Şi-au murit pe braţe de tăceri şi lut,

Şi de jale codrii n-au să mai sărute

Două maluri negre, lacrimă de Prut.

Şi s-a stins Moldova, trupul ei fierbinte,

A rămas cuvântul, dureros şi mut,

Şi-n tăceri lumina n-o să mai alinte

Două maluri sfinte, lacrimă de Prut.

(Lacrimă de Prut – Silvia Corj)

Ce e cu tine, ţărişoara mea?

Atât de mică, mult de tot prea blândă,

Unde s-a dus toată puterea ta?

Ai răni adânci ce sângerează încă.

(…)

Aici minciuna-i mai adevărată

Ca adevărul cel mai drept şi sfânt,

Iar nedreptatea-n slăvi e ridicată

Pe acest trist şi chinuit pământ.

Ce e cu tine, ţărişoara mea,

Unde nu poţi avea o jucărie,

Pe gura cea de rai când azi e-aşa,

Mă-ntreb: dar mâine ce-o să fie?

(Ce e cu tine, ţărişoara mea?

– Lucia Şişianu)

Haina Ta o port, Iisuse,

Şi nu merit haina Ta,

Are-n spate semnul crucii

Şi-am dat trei arginţi pe ea.

Cel înfometat de veacuri

Te mănâncă şi Te bea,

Dar întinsă-i a lui mână

Şi-nsetată-i gura sa.

Am bătut din poartă-n poartă

Când luminile s-au stins,

Nimeni nu mi-a dat lumină,

Tu eşti cel ce mi-ai deschis.

Urc, insist cu-nverşunare

Înspre verbul „a avea”,

Am pornit desculţ prin viaţă

Şi ea, viaţa, nu mă vrea.

(Desculţ – Natalia Şpac)

În lume sunt războaie

Şi mor femei, bărbaţi,

La noi însă e pace,

Căci stăm cu toţi plecaţi.

Ne închinăm hoţiei,

Prostia-ncoronăm,

Şi-n robi ai infamiei

Treptat ne transformăm.

(…)

Şi cât de bine-i, Doamne,

Şi cât e de frumos:

Trăiesc toţi moldovenii

Cu capu-n jos, pe dos.

(Trăiesc toţi moldovenii…

– Elena Vântuleac)

Simt cum se îngroapă la graniţă

Prutul în om,

Simt ora ruptă din mine,

Acum o las să moară.

Ne-am simţit uniţi prin sânge

Şi contopiţi în roşul din Vama

Libertăţii.

La graniţa dintre noi

S-a postat

Istoria…

(Vama Libertăţii – Costel Creţu)

Dreptatea a fost găsită moartă

Cu trei gloanţe în cap.

Omenia cu oasele făcute praf

Zăcea lângă un bloc de plumb.

Dragostea lăcrimează

Sub plapuma neagră a Diavolului.

Se caută criminalul.

Numele lui: Nepăsare.

Prenumele: Laşitate.

(Crime – Lilia Mantea)

În palme-mi cresc

Porţile unui neam străin.

Port în mine cheia

Unui tărâm pierdut,

Iar deasupra mea cerul

Adăposteşte noi repatriaţi.

Şi aud parcă dintr-odată

Aud cum se desfac porţile,

Cum se deschide din interior

Acelaşi pământ reflectat în oglindă,

De o parte şi de alta a râului…

(…)

Mâine voi dormi

În cort de stradă,

Voi visa greva foamei

Pentru malul de râu

Înstrăinat.

(Blamat – Dumitru Mişin)

A fi nu e uşor,

E necesar

Să te prinzi în pumn

Şi să-l ţii strâns.

Luptăm pentru o cauză

Care nu depinde de noi,

Ci de ceea ce ţinem în interiorul

Sau în preajma noastră.

(…)

Trebuie să mori mai întâi

Ca apoi să trăieşti,

Deşi o moarte e prea puţin

Pentru desăvârşirea actului

Autenticităţii vieţii

Şi al unui ritm

Crescut din instinct.

O viaţă e prea puţin

Pentru a muri…

(Trebuie să mori mai întâi – Inga Mihailov)

Facerea nu se justifică,

Are scuza erorii…

Noi nu facem decât supunere…

Lucrurile însă ştiu să moară

Frumoase, creştine…

(…) scrisoarea o scriu totdeauna

Fără a o trimite:

De ce să tulburi firea lucrurilor

În conştiinţe străine?…

(Facerea – Aurica Borzin)

Eşti perfect

Nimeni nu are voie să vorbească cu tine

Crede-mă

Pericolul şi viaţa nu sunt altceva

Decât nişte strâmbături

Pe care obosiţi le păstrăm

Într-o cutie cu pantofi sovietici

(…) de fiecare dată unul din noi

Umblă la uşile garderobei

Cadavrul se prăbuşeşte brusc

Ud dintre haine pe covorul roşu

De fiecare dată unul din noi

Răstoarnă cutia aceea ascunsă

Pe ultimele poliţe

Din dulapul de dimineaţă

Şi toate se împrăştie ca un strănut

(Stupid – Ruslan Carţa)

Sângele meu în tăcere

A rupt toată răceala

Din necuvânt

Şi nicicând

Nu va naşte nimic.

Rece şi sumbră odaia-mi

De-o viaţă-mi şopteşte

Ceva…

Rând pe rând şi pasu-mi

Fricos

Lănţuieşte un strigăt spre cer.

Nici nu ştiu cum să spun

Despre mine..

Azi toate, toate-s cuvinte…

(*** – Corina Rezneac)

(…) Zadarnic încerc să acopăr

Să sting cu răni virginale

Spărturi într-un timp muribund.

Mă-nghesui flămând

În mulţimea

Clipelor condamnate

Şi nu voi să accept

Că am loc rezervat

Pe eşafodul identităţilor

Sângerânde.

(The End – Olga Anghelici)

Scriu pentru că nu mai pot citi,

De acea scriu,

Numai din cauza asta scriu…

Am băut prea multe cărţi şi acum încep

A vărsa gânduri nedigerate,

Fraze înţepenite printre uşile stomacului

Sau ale creierului,

Sau acolo unde crezi tu

Că ţi se află ontosul…

(…) dacă mă răstignesc pe cruce,

Aşa ca Iisus,

Vă vor fi oare iertate, păcatele?

(*** – Daniela Luca).

Ceea ce este uluitor, la toţi aceşti poeţi, este faptul că au debutat încă din anii de liceu, cu aceste versuri, unii dintre ei fiind, încă, pe băncile şcolii. Conştiinţa apartenenţei la o ţară cu o veche şi (încă) tragică soartă au găsit de cuviinţă să şi-o exprime în manieră lirică, opţiune pe care n-o putem aprecia decât ca fiind inspirată, câtă vreme adevărurile istorice sunt bine ştiute, noutatea venind tocmai de la modalitatea aceasta, admirabilă, în care ele se reflectă, în conştiinţă. Şi, peste toate, efortul Eugeniei Bulat, de a-i aduna laolaltă, de a-i salva, în faţa singurătăţii idealurilor lor, de a-i îndruma şi sprijini, moral şi profesional, merită tot respectul nostru şi toată lauda. Nu ne rămâne decât să reflectăm cu mult mai multă seriozitate asupra dimensiunii sociale a artei, şi să înţelegem că mijloacele ei de expresie pot salva, din faţa timpului, nu doar pasagere şi incerte căi, către noi înşine.

Mulţumesc Liudmilei Carţa, din Edineţ, Republica Moldova, în prezent elevă a Colegiului Naţional „Grigore Ghica” din Dorohoi, pentru bunăvoinţa şi inspiraţia pe care le-a avut, atunci când mi-a pus la dispoziţie materialele ce au slujit redactării prezentului articol.

Make a Comment

5 Răspunsuri to “Poezia în Republica Moldova”

Comments RSS Feed

Where's The Comment Form?