Ciprian Voloc

13 decembrie 2011

______________

Spre final, inserez, spre buna dumneavoastră lectură, și o poezie dedicată artistului Marius Petrescu și realizărilor sale, poezie concepută de Nicu Anton, membru al Cenaclului dorohoian Editor:

Fotomodele cu scăfârlie

Fiind poet, tu m-ai rugat

Să-ți scriu o poezie

Despre cum ai asamblat…

Arta… dintr-o singură cutie !

Subțirei, cu capul zvelt ,

Se aprind dintr-o scânteie;

Idealul lor preasfânt…

A lui Prometeu, idee !

Doar menirea lor străbună

E ca ei… să nască focul !

Un artist – nepus pe glume

Le-a dat viață, întrutotul…

El, din bețe face staruri -

Un Gepeto mai modern…

Pozele i-s mărturie

Vieții existente-n lemn.

Și așa, la viață nouă -

De vedete consacrate,

Fără una, fără două,

S-au lăsat, toate, pozate !

Iată, astăzi, rezultatul…

Câtă muncă e în el !

El – artistul, fotograful:

Un da Vinci mai rebel !

Nicu ANTON

________________

Cei care inca nu au vizitat expoziția de la Casa Municipală de Cultură din Dorohoi, pot vizualiza lucrările pe blogul autorului: http://mariuspetrescu.com/category/chibrite/

Toamnă I

e ceva nefiresc

cu această toamnă,

greierii par a-şi fi stins

mai devreme

neconsolata lacrimă

de cântec,

timpul se scurge

înapoi, beteag

lăsându-ne să-mbătrânim

către un loc

în care nu ne mai aşteaptă

nimeni…

dumnezeu se va fi aflat

cu mult înapoi

undeva, aproape de facerea lumii

opunându-se timpului

care l-a făcut să uite

îndeletnicirile lumii acesteia…

e o toamnă nebună,

nebună de dor

după tot ce

ar fi trebuit să fie

îndrăgostiţii îşi scuipă

unul altuia, pe buze

iubirea,

jurând să se facă, dincolo,

grădinari ai prafului din oasele

trupului lor,

firav, bolnăvicios

şi-atât de singur.

oare să mai fi fost

o aşa toamnă

în  care oboseala faţă de orice toamnă

să poarte o iubire

mai doritoare de moarte?

lipsesc, înţelepţii de odinioară,

trădarea zeilor

le-a pecetluit uitarea

cu zborul etern

în clepsidră…

tânguitor omagiu

al zorilor inimii,

amanetaţi betegi

întomnaticelor vise de mâine…

Toamnă II

toamna virgină şi-alină mormântul

cu frunze de foc

greierii-şi sapă cântul

în moarte,

tot mai adânc, până la osul

demiurgului,

pitit în lumină.

nu-i visul de demon,

nu-i zborul de prunc

alai de bocire-mpreună,

botez în cristelniţa

surpării-n lăunt’,

dor de-nviere

prins în tăciune!

e ultima nadă,

potirului sfânt

încrustându-şi trădarea

-       din vecie nostalgic

după ciorile-cârd -

răbufnind de toamnă

murdară, sublimă, fugară…

Toamnă III

se transformă, murirea,

se dizolvă, rodirea

liniştit, cu ghimpii

calcă Duhul roua

ierbii ne-ncepute

murg, visează murgul,

dor, visează dorul,

lacrimii se roagă

tainele

ursite-n şoapte.

aprinşi, peste ape

pescăruşii se scufundă-n moarte

rămăşiţa lunii

picură în suflet

singură, poteca

îşi caută nume

altul decât cel plecat

pribegilor adormiţi

pe treptele din urmă.

risipită, toamna

îşi amână somnul,

se întoarce, duhul,

îngerului mut:

rostuindu-se uimirii

vitraliilor de frunze,

imn din carnea cărnii

împărtăşaniei demult.

Toamnă IV

înţărcatu-mi-am patimile

în toamna din urmă

de atâta frumuseţe

fără de cântec stinsă

cu dinţii

din moaştele dorului smulgând

petice

de lumină bolnavă,

în toate

icoană-veşmânt

căzută pe buzele stânii,

părăginită rugă

spre ceruri răpusă –

visatu-m-a toamna

venind cu cocorii

ofrandă de sânge

înmugurind sub pământ,

visatu-m-a toamna

ca suflet, în trupu-i

din ochi alăptând

cenuşa-i dimineţilor

de moarte sătule…

Toamnă V

splendoare

de toamnă timidă, bolnavă

culorile

nu mai vor să moară,

născute-alai

se-nghesuie, tandru,

în braţe de mame

ca prunci hărăziţi

capcanelor de aştri.

şi greierii tac,

doar ciorile cântă

trec stoluri de suflete

ca doruri

răpuse de timp -

reîncarnarea supremă ochind -

cu râuri de lumină

plătindu-şi vămile

paradisului

de pe pământ.

nu se-nfioară deloc

dumnezeul

de câinii cei slobozi

ce-au abdicat de la moarte

lăsând lacrima sfântă

s-o spintece timpul:

de-atâta orbire

în inima  toamnei

adulmecă scâncetul

ierbii tânjind după floare

priveghind rătăcirea

amintirilor

veşnic virgine…

______________________________

Aceste 5 poeme, scrise de mine pe când eram în Dorohoi, au fost citite în cadrul şedinţei din 25 octombrie 2011 a CENACLULUI EDITOR, desfăşurată în cadrul Casei de Cultură din Dorohoi: http://dorohoinews.ro/cultura-433-Exerci%C8%9Biu-de-toamn%C4%83-t%C3%A2rzie-%C3%AEn-Cenaclul-Editor.html

Voi recurge la o prezentare punctuală şi sintetică a modului în care am receptat acest al doilea volum al Anei-Maria Gîbu, dat fiind că avem de-a face cu un volum eclectic, în care se regăsesc multiple tranziţii între vârstele şi etapele, biologice şi spirituale, pe care le-a traversat autoarea în ultimii doi ani, cât s-au scurs de la publicarea precedentului volum („Grădina mea”, Editura Lumen, Iaşi, 2009).

A. Problematica volumului poate fi grupată, din punctul meu de vedere, în următoarele secvenţe:

- Mai întâi, ar trebui să aflăm ce e poezia, pentru Ana-Maria Gîbu. După cum ne sugerează chiar ea, poezia e … „cântec de Liră / sub streaşină / de suflet” („Dorinţă”, p. 9); e… o boală: „Sunt bolnavă / de poezie” (p. 24); e… „Dans” (p. 57); e… „lacrima” ce „naşte destin”, prizonieratul „între cuvinte” („Destin”, p. 116); „vis spre infinit”, caracteristic unei persoane care nu se sfieşte a-şi mărturisi dorinţa ascunsă de a fi „poet de geniu” („Crez”, p. 119).

- În al doilea rând, ar trebui să cunoaştem ce e poetul, pentru Ana-Maria Gîbu. Poetul e … cel ce „scutură cuvinte-flori”, ce se aşterne „covor spre ţară” („Poetul – suflet de cireş”, p. 121); poetul e… „înger al cuvintelor”, precum Grigore Vieru, în poezia pe care i-o dedică: „Poetul înger” (p. 123); e persoana care „se scaldă în fantrasme” („Te chem”, p. 124); poetul e… „Lira din cele patru puncte cardinale” („Lira de nord”, p. 137).

– În al treilea rând, e interesant de reflectat asupra leit-motivului central, al volumului, dinspre care e dirijată percepţia asupra întregii construcţii, anume conceptul de fată rebelă: „fata rebelă” („Zâmbind, schimbă subiectul discuţiei”, p. 10); „Cafea cu zâmbet de rebelă” (p.20);

B. Cam acestea ar fi reperele generale ce conturează ambientul liric în care suntem invitaţi, odată cu citirea acestui volum. Însă ceea ce contează, într-o şedinţă de cenaclu, este privirea critică, asupra volumului. Din perspectiva acesteia, consider că poeziile prezentate în acest volum nu formează un bloc unitar. Ele reflectă mai multe epate, biologice şi spirituale, prin care a trecut autoarea. Or, cum vârsta la care se află ea (14 ani) nu se caracterizează prin echilibru şi stabilitate, pentru simplul motiv că schimbările survin cu rapiditate, adesea fără ca autoarea însăşi să le sesizeze, creaţiile sale reflectă, din plin, acest proces. Am împărţit, din acest motiv, poeziile volumului „Cafea cu zâmbet de rebelă” în mai multe categorii:

– Poeziile ce ilustrează strigăte ale copilăriei (dar nu orice fel de strigăte, ci strigăte metamorfozate liric), tributare anumitor naivităţi tipice copilăriei, dar constituindu-se, totodată, în mărturii ale purităţii sufletului de copil: „Vreau să…” („Vreau…”, p. 12); „Am puterea / să opresc timpul” („Am puterea…”p. 16), „Orchestraţie printre îngeri” (p. 30), „Pe pământ avem de toate” (p. 38), „Alegerea îţi aparţine” (p. 40), „Crimă cu premeditare” (p. 44), „Sunetul” (p. 36), „Viaţă de ciocolată” (p. 51), „Beep” (p. 56), „Taifas” (p. 73), „Vreau să ajung” (p. 76), „Miracolul naşterii” (p. 77), „Extemporal de vară” (p. 93), „Baba Toamnă” (p. 99), „Toamna trecea…” (p. 101), „Gând despre Unire” (p. 102), „Este iarnă!” (p. 103), „Mister” (p. 108), „Te chem” (p. 124), „Poveste pe gheaţă” (p. 127), „Vis cu Eminescu” (p. 128), „Mângâiere unui rătăcit” (p. 133), „Imn” (p. 134).

- Poeme se conţin semnele depăşirii obsesiilor şi formelor mentale tipice copilăriei şi preadolescenţei, făcând tranziţia spre maturitate: „Zâmbind, schimbă subiectul discuţiei”, (p. 10) „Protest” (p. 17), „Cafea cu zâmbet de rebelă” (p.20), „Amintiri” (p. 22), „Capcana…” (p. 33), „Viaţă” (p. 37), „Flirt” (p. 45), „Zâmbete amăgitoare” (p. 47), „Roata se întoarce” (p. 63), „Secret ascuns” (p. 64), „Univers paralel” (p. 65), „Însemnări” (p. 70), „Frunza” (p. 85), „De ce?” (p. 86), „Timp” (p. 92), „Apus” (p. 97), „Începuturi” (p. 106), „Comori” (p. 112), „Îndemn” (p. 113), „Daruri” (p. 115), „Amintiri de azi” (p. 120), „Rugăminte” (p. 135), „Vise” (p. 136).

- Poeme ce încearcă să aprofundeze trăiri afective necunoscute copilăriei: „Trandafir alb” (18), „Mi-am găsit de lucru” (p.23), „Mărturisire” (p. 27), „Nu vreau să mai mint” (p. 29), „Sunetul” (p. 36), „Interviu – ce este iubirea?” (p. 41), „Mrturisirea unui orb” (p. 54), „Taine” (p. 88), „Război” (p. 104), „Te văd!” (p. 105), „Vis” (p. 117).

- Poeme-tablou, poeme-frescă, smulgând crâmpeie greu perceptibile, din lumea trecătoare şi imortalizându-le liric: „Protest” (p. 17), „Constatare” (25), „Fără lumina nopţii” (p. 49), „Omul cârtiţă” (p. 50), „Jurasic Park” (p. 53), „Pânze la bărci” (p. 60), „Globul s-a încălzit” (p. 67), „Dar” (p. 81), „Călătorie de-o zi” (p. 84), „Cred” (p. 87), „Enigmă” (p. 111), „Scrisoare către Moş Ioan Roată” (p. 125), „Scrisoare către Veronica Micle” (p. 129), „Scrisoare către Eminescu” (p. 130),

– Poeme ale reflexivităţii ce se revendică de la universalitatea spiritului: „Vă întreb” (p. 28), „Captiv în timp” (p. 32), „Geneză” (p. 34), „Răscolind prin muzica ta” (p. 66), „Semn” (p. 109), „Se ascunde Dumnezeu” (p. 110), „Destin” (p. 116), „Spectacol neregizat” (p. 118), „Eminescu-i aici” (p. 132).

- Poezii sintagmatice, lipsite de un mesaj univoc, în care versurile constituie sintagme de sine stătătoare care pot intra şi în alte combinaţii decât cele alese de către autoare: „Agenda copilului…” (p.13); „Şi mâine va fi o zi” (p. 69), „Bucăţi de rai” (p. 75), „Nedumeriri” (p. 78), „Zănaticul primăverii” (p. 79), „Călătorie” (p. 80), „Spring” (p. 83), „Idilă” (p. 89), „Aventuri” (p. 90), „Comori” (p. 112).

– Poeme în care este prezent ludicul, joaca cu cuvintele, fără o coerenţă deosebită a conţinutului: „La 13 ierni” (p. 46), „Definiţii” (p. 48), „Te-ai dezasamblat” (p. 52), „Jurnal plictisitor” (p. 58), „Greva foamei” (p. 61).

- Poeme în care sunt de întâlnit unele exprimări greoaie; mă voi limita la două exemple, aici: „Am puterea / să rup din mare / s-o dau, de sete / la porumbeii de praf / la scatiii de vânt…”(pp. 15-16): era mai lesne de folosit o altă formă a dativului: „S-o dau, de sete / porumbeilor de praf / scatiilor de vânt…”; de asemeni, versul… „de sete” ar putea fi eliminat, fără nici o pierdere penru ansamblul construcţiei. În poezia „Amintiri de azi” (p. 120), în versurile 2 şi 8 „care” poate fi înlocuit cu „ce”, pentru a se contura o rimă perfectă; în versul 23, expresia „chiar dacă” poate fi înlocuită cu „chiar de” – motivaţia acestor substituţii este rima fixă, a poemului, care a obligat şi obligă creatorul să găsească soluţiile cele mai potrivite tiparului liric ales.

- Poezia naturii, a anotimpurilor, cu o pondere semnificativă, în volum ( peste 50% ), reflectând tendinţa sufletului încă viu, de copil, de a rezista închistării în formule abstracte şi rigide, a vieţii, catacteristică existenţei mature.

C. CONCLUZII

- În ansamblu, volumul reflectă tendinţa poetei de a se autodepăşi, în registrul exprimării lirice, evoluţia ei din ultimii doi ani fiind o certitudine. Din punctul meu de vedere, marele câştig, al acestui volum, e reprezentat de categoria pe care am numit-o poemele reflexivităţii, dar nu sunt de ignorat nici poemele care aprofundează trăirile afective necunoscute copilăriei, nici cele care trădează semnele tranziţiei către maturitate, nici cele sintagmatice (conform clasificării de mai sus). Volumul se adresează, cu precădere, tinerilor ce sunt de o vârstă cu autoarea, dar şi adulţilor care vor să o cunoască; pentru adulţi, poezia ce abordează tematica copilăriei este scrisă, de obicei, tot de către adulţi, şi din acest punct de vedere volumul de faţă e o provocare. Adultul are o altfel de viziune asupra copilăriei, transfigurată, analitică, a posteriori. Perspectiva adultului este dinafară, e o percepţie mai obiectivă (şi în acelaşi timp mai nuanţată, afectiv) decât cea dinăuntru. Or, Ana-Maria Gîbu ne vorbeşte încă, despre copilărie, dinăuntrul vârstei copilăriei. De aici particularităţile sale lirice, subliniate mai sus, dar şi acele virtuţi, ale poeziei sale, care ne fac să ne amintim cât de curaţi, cât de puri am fost şi noi, cândva, şi cât de uşor am renunţat la cea mai mare parte a viselor copilăriei… după cum va renunţa, inevitabil, autoarea însăşi. Dialectica procesului e simplă: nu renunţi, nu te maturizezi. Sau: câtă renunţare, atâta maturizare. Lumea este un joc, dar un joc în care, odată cu înaintarea în vârstă, se joacă din ce în ce mai dur… şi pe un „teren de joacă” tot mai limitat.

- În mod cert, Ana-Maria Gîbu, înfăţisându-ni-se aşa cum este ea, în haina cuvintelor, dovedeşte un gest de mare curaj, consituindu-se un exemplu pentru cei de vârsta ei şi pentru noi, adulţii. Din punct de vedere tehnic, nivelul la care a ajuns este unul foarte ridicat, cu mult deasupra limitelor vârstei biologice şi spirituale preadolescentine, probând virtuozitate, ingeniozitate şi talent. Din punctul de vedere al conţinutului, nivelul impus de vârsta biologică şi spirituală preadolescentină este depăşit în primul rând prin poemele reflexivităţii (vârful aisbergului, situat deasupra apei), situaţie asupra căreia am insistat deja. Este mare lucru, ca o persoană se se autodepăşească astfel, chiar dacă o face de numai câteva ori, prin puţine poeme. Timpul este, să recunoaştem, de partea Anei-Maria Gîbu. Privirea critică, aici exprimată, se limitează a da glas, lucrurilor, aşa cum le-a văzut, fiind nevoită să recunoască potenţialul uriaş, de urmărit în viitorul apropiat, al acestei poete dorohoiene emblematice pentru o întreagă generaţie. Felicitări şi la mai mult, Ana-Maria !

Ciprian Voloc,

7-8 octombrie 2011

1. Suntem provinciali pentru că nutrim obsesia universalităţii. Întrebări precum ”Sunt, exponenţii de seamă ai culturii române, universali?”, „Cum poate accede, cultura română, la universalitate?” etc., definesc o preocupare fundamentală culturii româneşti din ultimul secol. Or, nu poţi fi preocupat, de o astfel de problemă, decât dacă te simţi exclus din orizontul universalităţii, decât dacă simţi că vieţuieşti în exil, pe undeva pe la periferia fenomenului cultural mondial.
2. Suntem provinciali pentru că nutrim obsesia părerii pe care străinii o au despre noi. Această părere devine chiar, prea ades, un barometru al universalităţii sau neuniversalităţii noastre. Or, cum această părere este, în cea mai mare parte – şi pe bună dreptate – una proastă, concluzia pe care o îmbrăţişăm este că ne situăm departe de idealul de universalitate la care aspirăm. Şi totuşi, acest mod de a raţiona este eronat, nu pentru că această concluzie nu ar (putea) fi adevărată, ci pentru că premisele sale sunt nefondate: ce ne face să credem să străinul, cel care ne judecă şi ne situează în subsolul unei oarecare scări valorice, se bucură, deja, de accesul la universalitate?
3. Suntem provinciali pentru că nutrim, cu naivitate, obsesia universalităţii, într-o lume în care acest concept este considerat, de suficientă vreme, unul perimat. Suntem anacronici, iar realitatea existenţei unei lumi globale (nu universale) nu ne spune, încă, nimic.
4. Suntem provinciali pentru că, chiar şi după ce stabilim contacte cu alte culturi, cunoscându-le nu de aici, de la noi, ci la ele acasă, în urma călătoriilor, experienţelor de muncă sau a altor categorii de interferenţe, noi rămânem, cu foarte rare excepţii, aceiaşi. Prea puţine experienţe au puterea să ne schimbe în esenţă, în profunzime, astfel încât ajungi să te întrebi dacă nu cumva provincialismul este natura fundamentală a românului (românismului) tipic.
5. Suntem provinciali pentru că, oriunde am pleca, în lumea civilizată, ni se amplifică dezgustul faţă de lumea noastră până-ntr-acolo încât ne dorim, la un moment dat, să uităm de faptul că suntem români. Dacă s-ar putea, am prefera să ne teleportăm, în timp, pentru a ne schimba locul de naştere şi a ne schimba natura. Dar care este, totuşi, această natură, cine suntem, de fapt? Problema rămâne neelucidată. Semnificativ este faptul că nu poţi tinde către universalitate câtă vreme îţi lepezi datul originar. Universalitate vidă nu există.
6. Suntem provinciali pentru că valorizăm negativ nu numai propriul fel de a fi, dar şi pe celelalte, occidentale şi nu numai, în condiţiile în care universalitatea, fiind o universalitate a valorii, presupune existenţa cel puţin a unui pol (centru) valoric, către care poţi tinde. Ne încăpăţânăm în a sublinia aspectele negative, în cadrul demersurilor noastre şi ale celorlalţi, minimalizând reuşitele şi performanţele. Nu acceptăm, nici în ruptul capului, adevărul că unii de-ai noştri au depăşit sau pot depăşi graniţele provincialismului. Ori ne emancipăm cu toţii, în bloc, ori nu se emancipează nimeni! Excepţiile de la regulă vor fi, se înţelege, aspru înfierate. În lipsa unor reuşite unanim acceptate, nu ne rămâne decât provincialismul de duzină: cel care trăieşte în sau în proximitatea centrelor urbane, culturale, spirituale etc. se crede mai emancipat decât cel care vieţuieşte, spaţialmente vorbind, la periferia lor…
7. Suntem provinciali pentru că, în spatele bagatelizării şi relativizării valorice a ceea ce e străin lumii noastre se ascunde, de fapt, o dublă problemă: mai întâi, tendinţa de a răspunde cu aceeaşi monedă, celorlalţi (cu alte cuvinte, dacă ei ne marginalizează sau ne condamnă, să procedăm, şi noi, în acelaşi mod!); apoi, credinţa că, în străfundurile noastre, suntem nu numai buni, ci… cei mai buni! Doar nişte vitregii ale istoriei au determinat şi determină, în continuare, ca sâmburele nostru profund, autentic, nobil, să nu se manifeste! Dăm glas, în rarele momente în care o facem, unui patriotism retardat, infect, incult. Mai grav e că cei care o fac, prea deseori, sunt exponenţi ai tradiţionalismuluni ortodox românesc, figuri cu un impact apreciabil asupra unei largi pături a populaţiei din interiorul graniţelor ţării.
8. Suntem provinciali pentru că, trăind într-un atare univers mental himeric, ne imaginăm, prea ades, că dispunem de soluţii revoluţionare la anumite probleme pe care le considerăm a fi vitale, în planul cunoaşterii şi evoluţiei umane, dar care nu izbutesc să strânească curiozitatea nimănui, devenind uitate, în cele din urmă, inclusiv de către noi înşine.
9. Suntem provinciali pentru că omitem un fapt fundamental: nu tinzând către un anume gen de universalitate ajungi să fii recunoscut şi apreciat de către ceilalţi, ci luându-ţi viaţa în serios, privindu-te şi privindu-i pe ceilalţi cât mai obiectiv cu putinţă, dovedind că eşti capabil de minima luciditate necesară cunoaşterii veritabile, necosmetizate, evitând să tot amâi pasul cel mai semnificativ al conştiinţei – luarea în posesie de sine, în chip responsabil, în vederea realizării unui destin propriu (nu împrumutat, nu cosmetizat, nu transfigurat). Când oare ne vom considera singurii cu adevărat responsabili pentru trecutul, prezentul şi viitorul nostru, fără a mai căuta şi fără a mai descoperi (căci, din nefericire, mereu descoperim) culpe ale altora?
10. Suntem provinciali pentru că, gândind şi comportându-ne astfel, adică dispunând de o mentalitate caracterizată de coordonatele mai sus numite, ne autocondamnăm să fim, mereu, provinciali…  

           Jurnal sicilan,  

 13-14 septembrie 2011 

MOTTO: „M-am născut nedumerit, trăiesc mirându-mă şi mor în stupoare”

 (Mircea Oprea, „Mirarea de mine”, p. 78)

„Mirarea de mine”, cartea cunoscutului publicist şi critic de teatru botoşănean Mircea Oprea, apărută în 2010 la Editura Limes din Cluj-Napoca, constituie o frumoasă surpriză, pentru iubitorii de literatură eseistică şi, de ce nu, filosofică. Structurată fiind pe 13 secţiuni, cartea ne propune un periplu tematic divers şi profund, cea de-a şasea secţiune conferind şi titlul volumului. Este greu de sistematizat o lucrare alcătuită din cugetări şi maxime gravitând în jurul unor subiecte diverse, astfel încât recurgerea la aceste 13 secţiuni nu are, neapărat, darul de a separa textul în părţi distincte ale sale. Mai curând este potrivit a afirma faptul că secţiunile se întrepătrund, se completează, intrând într-un soi de dialog provocator, adeseori ilustrând schimbarea perspectivelor anterioare asupra aceluiaşi subiect. Adunând în această carte reflecţiile sale de pe parcursul multor ani, Mircea Oprea se dezvăluie, contemporanilor, aşa cum aceştia, poate, îl cunosc cel mai puţin. Motivaţia acestei incursiuni în evoluţia sinelui profund ne-o furnizează, implicit, chiar autorul, din loc în loc, pe parcursul cărţii: „Trăiesc în exil, surghiunit în mine însumi ca într-o ţară de neaflat unde îmi iau viaţa de la capăt în fiecare dimineaţă. Îmi învăţ limba, obiceiurile, relieful, mă obişnuiesc cu clima, cu fauna, învăţ legile mereu în schimbare, şi e vremea să prind şi eu o meserie, să fiu şi eu util cuiva, să fiu util acelui ins din interiorul meu, celui care, în pielea lui, se simte ca-ntr-un exil” (p. 47); „Cartea de aforisme începe de oriunde şi, cât de puţin vei citi, nimereşti miezul. La a doua lectură, ai senzaţia trezirii într-o zi deja trăită. Încă o săptămână începută de joi…” (p. 174); „Cine spune că n-am memorie? Până la urmă tot mi-aduc aminte, singur, fără să fi notat nicăieri, îmi amintesc că am uitat ceva, ceva esenţial: motivul pentru care să mă trezesc şi mâine” (p. 175); „Îndoiala mă alungă din orice religie. Cine, care Dumnezeu ar suporta alături un Nimeni ce-şi refuză minunea fiinţei sale ca pe o greşeală neîndreptată la timp” (p. 177); „Tragedia ce merită toată atenţia unei vieţi – trecerea timpului” (p. 195); „Făcea ordine în jurul său, aşa cum face ordine focul: pârjolea tot, lăsa loc curat ca la începutul lumii, de unde viaţa putea începe din nou, peste un an, peste o mie sau niciodată, ca din orice loc sterp de pe acest pământ” (p. 199).

Din perspectiva unei abordări tematice, cartea gravitează în jurul unor chestiuni precum îndoiala, natura umană, fericirea, speranţa/disperarea, cunoaşterea de sine, moartea, egoul, Dumnezeu, religiozitatea, semnificaţia numelui, esteticul, morala, afectivitatea, trupul, femeia. Acestea se regăsesc în toate cele 13 secţiuni ale volumlui, şi numai dominanţa unora dintre ele le conferă, acestora, o oarecare autonomie tematică. Stilul lui Mircea Oprea nu este cioranian, după cum s-ar putea aştepta cititorul care încă nu a răsfoit cartea. E ca şi cum autorul botoşănean şi-ar fi propus să ne demonstreze că se poate reflecta, asupra datelor fundamentale ale existenţei noastre lumeşti, şi într-un alt stil decât acela consacrat de către Emil Cioran. Mai mult decât atât, Mircea Oprea se distanţează, când are ocazia, de predecesorul său, cel puţin în anumite privinţe: „Citesc Cioran şi-mi produce insolaţie, îmi băşică pielea. Da, citesc Cioran şi radioactivitatea uraniului mi se pare încă blândă: mai curând mi-aş da viaţa decât să fiu cuiva necesar” (p. 101); „La Ceronetti, cel lăudat de Cioran, perversiunea e răul care îi siluieşte voinţa. Nu! Pentru mine asta-i ca o faptă din Codul penal, pe când perversiunea o văd altfel: e mai degrabă binele făcut cu de-a sila, binefăcătorul fericit aşteptând, după viol, şi recunoştinţa mea” (p. 37). Am putea spune că Cioran este mai sistematic, mai tributar filosofiei (deşi repudiază filosofia sistematică), decât Mircea Oprea. Chiar şi atunci când reflecţiile celor doi se materializează aforistic, diferenţa este substanţială; nici ironia nu este de aceeaşi factură. Cioran încă încearcă să-şi convingă, cititorul, să lucrurile stau aşa cum le prezintă el, încă mai nutreşte iluzia posibilităţii unui consens universal, în vreme ce Mircea Oprea se arată a fi lecuit, definitiv (aprioric, chiar), de această iluzie. Nici un efort de a convinge nu este de întâlnit la Mircea Oprea: nici vorbă de insistenţa asupra unor raţionamente sau de apelul la construcţii cu finalitate premeditată. Retorica discursului este subtilă, şfichiuind prejudecăţile cititorului, fixaţiile pe care timpul le-a săpat temeinic (dar nefericit!) în ţărna spiritului individual sau colectiv. O luptă continuă cu abandonul în faţa timpului, îndeosebi cu impactul nefast al timpului asupra evoluţiei conştiinţei: inerţiile percepţiei sinelui şi a lumii trebuie să fie în permanenţă sondate, reeşalonate, cernute, într-un efort permanent de a separa lumina de întuneric, grânul de neghină. Dar acest lucru nu se realizează decât parţial, mărturie fiind chiar succesiunea consistentă de reflecţii, de reveniri asupra aceleiaşi problematici. Nu rareori, autorul încearcă să definească ceea ce îl preocupă, izbutind definiţii necanonice, dar esenţializate, de cele mai multe ori memorabile, ele constituind unul dintre pilonii de rezistenţă ai cărţii: „Morala mea – cămaşă de forţă îmbrăcată, ca dintotdeauna, pe sub piele” (p. 16); „Plânsul meu – rugăciune de păgân îndurerat de necredinţa lumii” (p. 21); „Viaţa mea; când o adevărată poveste, când o poveste adevărată” (p. 22); „Universul, pâlnie uriaşă cu capătul îngust înşurubat în urechea mea, hotarul a cinci simţuri pe frontiera impalpabilă a infinitului” (p. 23); „Minunea – timp suspendat în faţa sfântului sceptic” (p. 25); „Sinele meu: umbră pierdută în altă umbră” (p. 39); „Ruina – loc sacru de iniţiere în marea prorocire a sfârşitului lumii care a început a se împlini ieri” (p. 47); „Orice bolnav – un om de excepţie” (p. 52); „Iubirea mea – pâine flămândă, minunea căreia abia îi supravieţuiesc prin nopţile de post negru” (p. 64); „viaţa, tortură continuă – nici nu ard, nici nu scap de foc” (p. 64); „Trupul meu – cutie de vioară din care instrumentul nu va fi scos niciodată viu” (p. 73); „Mirarea de sine, revenire a propriei fiinţe din abisul inform, culcuş cuibărit în mlaştina caldă şi duhnitoare” (p. 80); „Dispreţul – decapitare sublimată în moft din lipsa unui motiv rezonabil de a o pune în operă” (p. 83); „Spiritul – flacăra care-mi devorează carnea” (p. 92); „rugăciune, hotar invizibil între catastrofă şi minune” (p. 105); „ştreangul – colac de salvare aruncat din cer” (p. 107); „Cuvântul – poftă înre două cumpene: una taie, alta sărează rana din cerul gurii” (p. 107); „Ura – strai proaspăt peste instinctul sincer” (p. 114); „Tinereţea – mai degrabă un fenomen meteorologic decât vârsta imposibilă” (p. 127); „Masca -  actul de identitate purtat pe faţă” (p. 133); „Sănătatea – echilibristică între bolile gata să izbucnească şi cele ce nu m-au pătruns deja” (p. 137); „melcul, pieton pe limba sa” (p. 138); „Timpul pare o ficţiune a memoriei” (p. 144); „Autoironia – sublimare alchimică a surâsului meu din zilnicul suicid deturnat de somnul venit la ora potrivită siestei” (p. 149); „răsăritul – finalul faptei negândite încă” (p. 160); „Uitarea – sărbătoare a memoriei omeneşti” (p. 160); „trăirea cu cea mai mare eficacitate civică – ura” (p. 162); „Lacrima – lentila mea de contact cu lumea” (p. 168); „Raiul – prosperitatea unde maliţia spiritului supravieţuieşte bolilor mortale ale cărnii, numai să te simţi bine” (p. 168); „Un om – o privire în gol spre Dumnezeul lui” (p. 175); „Arta vieţii – acceptarea şi împlinirea dorinţei mute a celuilalt” (p. 183); „Clipa, tot mai scurtă – recapitulare de neînţeles a tuturor celorlalte” (p. 184); „Timpul e prestidigitator înnăscut. Îl priveşti – nu mişcă. Clipeşti? Te fură şi dispare cu tot cu clipă” (p. 185); „Boschetarii – aveţi grijă de ei, sunt ouăle viitorului” (p. 186); „Senzaţie de stăpân – viermele în măr…” (p. 194); „Zborul – slava care mă însingurează” (p. 201); „vedenia ce aleargă desculţă înaintea trenului este neajunsa noastră zi de mâine” (p. 201).

De remarcat faptul că autorul este conştient de limitele acestor încercări de definire, mai cu seamă de ceea ce scapă intuiţiei sale: „Îmi place cuvântul libertate: rabdă orice definiţie şi fără să fie adevărată. Asta da, libertate de expresie!” (p. 194).

Reflectând, deopotrivă, asupra faptelor cotidiene şi asupra celor esenţial-spirituale ale vieţii omeneşti, Mircea Oprea se fereşte de asumarea vreunor certitudini. Îndoiala este starea care îl caracterizează şi  care-l erijează într-un sceptic modern, deopotrivă ironic şi autoironic. Şi totuşi, fiecare din definiţiile înşirate mai sus, alături de multe altele, constituie tot atâtea certitudini, având un acelaşi numitor comun (e vorba de certitudinea surprinderii, chiar şi unghiulare, a esenţei unor lucruri). Mai mult decât atât, unele constatări capătă aura certitudinii tocmai prin caracterul lor evident, pentru subiectul cunoscător: „Cu mai mult temei decât pun credinţa în Dumnezeu, sunt convins de infinitatea Universului – certitudine ce-mi dă speranţa că mi se va împlini, în răsfăţ, orice utopie” (p. 105).  Certitudinea reprezintă, însă, numai insuliţa din mijlocul oceanului: „Ca într-un misterios vârtej al timpului, disperi într-o oră cât alţii în ani. După acel moment te vezi bătrân şi nu ştii cum şi când ai trecut, tren prin staţii facultative” (p. 186).

Căutător tenace, iscoditor neobosit, investigator hiperlucid, Mircea Oprea se erijează într-un perfecţionist distructiv: „Nu rabd ca alţii să facă doar lucruri bune, le vreau perfecte. Dar, pentru soluţia lor în funcţiune, repede îmi vin în minte alte dezlegări, şi le-o stric desăvârşind-o în dezastru, după capul meu. Aici pot să-i ajut cu o fantezie inepuizabilă” (p. 12). Acest caracter distructiv nu este, neapărat, maladiv, el constituie, înainte de toate, caracteristica definitorie a spiritului critic, dispus să ilustreze şi să înfiereze carenţele, lipsurile, deficienţele, la Mircea Oprea putându-se vorbi chiar de hipercriticism: „Starea de hiper-vigilenţă ce mă urmăreşte şi-n somn îmi rugineşte privirea şi, fără anotimp, face să cadă frunza din grădină” (p. 18); „Voi trăiţi în minciună – iată adevărul meu!” (p. 16). În aceste condiţii, dificultatea fundamentală este de a aborda, faţă de sine, aceeaşi atitudine ca şi faţă de ceilalţi: „Se poartă cu el însuşi cum n-are tăria de a fi cu alţii: se amăgeşte, se amână, nu-şi ia datoria sieşi promisă, nu se-ncrede în el şi, fără respect, se vorbeşte de rău prin străini, aşa vrând să se cunoască pe sine, să ne cunoască pe noi. Şi acesta, ce mirare, sunt chiar eu!” (p. 23). Dacă există neconcordanţe, în această privinţă, explicaţia lor rezidă în chiar natura umană, un aluat mult prea nepotrivit idealurilor abstracte: „Bătălia cu mine însumi am dus-o până la capăt şi, învins, voi muri. Ce m-aş fi făcut, părinte, s-o fi câştigat?” (p. 134); „Mărturia originii mele divine stă în imperfecţiunea mea. Cum ar reuşi să funcţioneze un mecanism cu atâtea hibe, dacă n-ar fi ieşit din mâna divinităţii şi n-ar fi primit acel zvâc de început care să dea suflet titirezului?” (p. 154); „Sub glabelă cineva gândeşte mai aprins, mai intens decât mine. Dar, în spatele frunţii, dobitocul ancestral, neîmblânzit şi necunoscut mie, râde batjocoritor de tot ce spun, de tot ce fac” (p. 191). Situaţia aceasta face ca viermuiala globală să nu fie nici măcar tragică, ci cu totul ridicolă: „Or fi în lume şi locuri mai norocoase decât ţara asta dar, la urma urmei, din perspectivă cosmică, globul nu-i decât o Românie ghinionistă, plin de oraşe în agonii cât veacul, ca oraşul meu din care vă scriu” (p. 173).

Nu o să-l laud pe Mircea Oprea, deoarece el însuşi îşi avertizează, cititorul: „Cine mă laudă, probabil nu mă cunoaşte; cine mă cunoaşte – sigur nu mă crede!” (p. 51). Voi sublinia, totuşi, că a izbutit să contureze un stil greu confundabil, să ne ofere o carte unitară prin chiar diversitatea ei, profundă, de un lirism sublim pe alocuri, provocatoare în chestiunile spirituale, cu o miză îndrăzneaţă, dacă e să ne raportăm la cele tocmai menţionate, şi anume: posibilitatea trezirii conştiinţei, din somnul cotidian, este cu putinţă, depinde numai dacă ne putem asuma povara hrănirii ei cu sfâşietoare, interminabile şi sterile căutări. Avem de-a face cu o carte care nu trebuie să lipsească din rafturile bibliotecii personale ale celor doritori a pătrunde puţin mai adânc în profunzimile sufletului omenesc.

Voi încheia apelând la chiar acele cuvinte, ale autorului, ce pot fi privite ca un avertisment adresat celor ce se încumetă să-i parcurgă cartea: „Pe huma trupului meu aş scrie Carte mirării de mine, Cartea ce se mistuie în rugăciune precum îmbucătura de prescură muiată în vin, ca gândul fulgerat în lemnul tăcerii, ca lumina ce se topeşte în carnea pruncului. Scriu pentru tine Cartea – cuminecătură de toate zilele câte îţi mai rămân” (p. 90).

Autor: Nicolae Dabija.

Lectură plăcută !

The Blog-Health-o-Meter™ reads Wow.

Crunchy numbers

The average container ship can carry about 4,500 containers. This blog was viewed about 14,000 times in 2010. If each view were a shipping container, your blog would have filled about 3 fully loaded ships.

In 2010, there were 22 new posts, growing the total archive of this blog to 59 posts. There were 97 pictures uploaded, taking up a total of 116mb. That’s about 2 pictures per week.

The busiest day of the year was June 30th with 1 views. The most popular post that day was INUNDAŢII CATASTROFALE LA DOROHOI.

Where did they come from?

The top referring sites in 2010 were ro.wordpress.com, mariuscruceru.ro, zambetcicatrizat.blogspot.com, mail.yahoo.com, and search.conduit.com.

Some visitors came searching, mostly for inundatii dorohoi, dorohoi inundatii, inundatii in dorohoi, ciprian voloc, and zilele dorohoiului 2010.

Attractions in 2010

These are the posts and pages that got the most views in 2010.

INUNDAŢII CATASTROFALE LA DOROHOI June 2010
10 comments

Posteritatea antumă a lui GRIGORE VIERU March 2010
3 comments

Poezia în Republica Moldova September 2009
5 comments

Scurt CV April 2009
5 comments

INVITAŢIE LA ZILELE DOROHOIULUI September 2010

Nu am participat la eveniment, dar, dacă sunteţi interesaţi de amănunte, le puteţi afla accesând următoarele linkuri:

http://gicamanole.blogspot.com/2010/09/sarbatoarea-limbii-romane-la-cernauti.html

http://luceafarul.net/sarbatoare-sumbra-la-cernauti

http://constantin-c.blogspot.com/2010/09/cernauti-limba-noastra-cea-romana-12_15.html

Informaţii colaterale, despre situaţia românilor din Ucraina, găsiţi aici:

http://unimedia.md/?mod=news&id=23050

http://buktolerance.com.ua/?p=239&lang=ro

În ce mă priveşte, am dat peste nişte înregistrări de la faţa locului, de la cea de-a XXI-a ediţie a Sărbătorii Limbii Române de la Cernăuţi, 12 septembrie 2010, pe care vi le recomand:

Maestrul Aurelian Antal deschide vernisajul celei de-a 15-a expoziţii personale a pictorului dorohoian Ioan Livadariu, încercând să-i motiveze pe elevii nerăbdători, care se manifestau zgomotos:

Ulterior, autorul expoziţiei, Ioan Livadariu, a încercat să adopte, faţă de elevi, atitudinea binevoitoare şi călduroasă a bunicuţului. Ciprian Voloc, după ce părăsise festivitatea de vernisare a expoziţiei, din pricina manifestărilor zgomotoase ale elevilor dorohoieni, revine asupra subiectului şi spune câteva cuvinte, despre cea de-a 15-a expoziţie personală a pictorului Ioan Livadariu, în sala “Ştefan cel Mare” a Casei de Cultură Dorohoi, într-o ambianţă restrânsă.

LANSAREA CĂRŢII “SCULPTURI CANTILENICE” de Aurelian ANTAL:

Mai întâi vorbeşte autorul:

Câteva cuvinte despre carte rosteşte Ciprian Voloc:

LANSAREA cărţii “RUGĂCIUNILE NOASTRE TOATE” de Ciprian Voloc:

Gică Manole dă glas câtorva gânduri despre “Rugăciunile noastre toate”:

Gruia Cojocaru prezintă cartea “Rugăciunile noastre toate”:

Corneliu Drescanu prezintă cărţile “Rugăciunile noastre toate” şi “Sculpturi cantilenice”:

În final, Vasile Tănasă interpretează o medodie pe versuri de Grigore Vieru: