Moartea lui Ivan Ilici

Posted on 03/03/2009. Filed under: Lev Tolstoi | Etichete:, |


Experienţa capitală a lui Ivan Ilici


Opţiunea pentru morală, în singurătate, este, o condiţie necesară, fără a fi, prin asta, şi o condiţie suficientă, pentru săvârşirea actului moral! Singurătatea este chiar cea care schimbă cursul vieţii celebrului personaj al lui Tolstoi, Ivan Ilici (din „Moartea lui Ivan Ilici”), deşi într-un sens substanţial diferit. Pentru întâia dată pe parcursul existenţei sale glasul lăuntric îi vorbeşte despre realitatea şi iminenţa morţii, în ciuda faptului că până atunci, chiar şi în cea de-a doua lună a evoluţiei fatale, rapide, a bolii sale, el nu reuşise să-l asculte, zicându-şi că, dacă într-adevăr i-ar mai fi vorbit, vreodată, în felul în care o făcea de această dată, l-ar fi auzit, cu siguranţă. Este simptomatic acest fapt: glasul lăuntric îi vorbeşte acum astfel deoarece, condamnat fiind de boala sa la singurătate, poate să o facă. Dar, chiar şi în aceste condiţii, el se face greu auzit de conştiinţa suferindului, deoarece acesta este încă împiedicat de prezenţa celorlalţi, în mintea sa, şi a codului lor civic, după ce, o viaţă întreagă, fugise de singurătate, căutându-le compania anostă şi superficială… Ceea ce-l intrigă acum pe el cel mai mult – suferinţa sa – nu poate fiinţa decât în singurătate, iar finalitatea acestei suferinţe, pe care, până aproape de clipa sfârşitului, o identifică cu moartea, nu o poate percepe decât când izbuteşte să-şi asume această singurătate! Or, pentru ceilalţi suferinţa nu există, nu poate, nu trebuie să existe, ea nu face parte din rolul pe care trebuie să-l joace, zilnic, cel ce aspiră la o viaţă lejeră şi plăcută, viaţa ideală, după cum considerase, până a se îmbolnăvi, Ivan Ilici însuşi. Acest rol este tocmai întruparea codului relaţiilor interumane formale, cotidiene, iar, la respectarea lui, Ivan Ilici a fost deosebit de atent, toată viaţa, numai că acum, căzut la pat fiind, grav bolnav, măcinat de incertitudine, atât în privinţa bolii, cât şi a viitorului său, acest rol nu-i mai foloseşte la nimic: el a devenit, dintr-o dată, neesenţial, inutil, stupid. De aici şi tristeţea profundă a lui Ilici, într-o primă fază: ea nu este generată atât de durerea pe care o resimte, de spaima pe care i-o trezeşte apropierea morţii, cât de faptul că nu-şi mai poate juca rolul pe care l-a jucat o viaţă şi de ruşinea pe care o resimte faţă de ceilalţi, atunci când, dispreţuitori, chiar dezamăgiţi, aceştia văd că Ilici nu-şi mai poate juca, cu demnitate,”nobilul” rol… Este vorba de un rol social din care nu fac parte neputinţa, suferinţa, moartea, de unde şi nedumerirea personajului, atunci când se vede nevoit să le facă faţă: este vorba despre o anume percepţie socială asupra celuilalt, conform căreia a fi neputincios, a fi suferind, este semn de inferioritate (doar cei puternici sunt superiori, iar ei nu suferă) de slăbiciune, de incapacitate, de lipsă de demnitate, din partea fiinţei umane… Pentru Ilici şi anturajul său, a suferi fusese, toată viaţa, ceva înjositor, doar ceilalţi puteau suferi, iar dacă i se întâmpla, şi lui, trebuia neapărat să ascundă acest fapt. Ei bine, acum nu mai poate asta, dar totuşi nu realizează că suferinţa e independentă de voinţa celui care suferă, ea venind chiar, adesea, de la ceilalţi. Ruşinea pe care o resimte, astfel, atunci când îşi dă seama, asemeni celorlalţi, că e pe moarte, îl împiedică să accepte realitatea, să-şi privească moartea în faţă, să o înţeleagă, şi, în acest fel, să-şi înţeleagă şi propria-i viaţă, să-i perceapă sensul: nu are cum, câtă vreme sentimentul de ruşine este foarte intens, revers al rolului pe care l-a jucat, cu obstinenţă, o viaţă, şi pe care moartea i-l relevă în toată stupizenia sa! Moartea este tocmai expresie a eşecului acestui rol, dat fiind că acum nu-i mai e folositor, iar responsabil pentru acest eşec este considerat el, nu rolul! El este considerat vinovat, de către cei din jur, care, jucând mai departe, zi după zi, acelaşi rol, nu-i conştientizează nici o clipă limitele, artificialitatea, îngustimea! În plus, nici suferindului însuşi nu-i vine la îndemână să admită acest fapt, deşi vede din ce în ce mai clar că nu se mai poate raporta, aşa cum o fac ceilalţi, la propria sa suferinţă, la propria sa moarte. El nu mai poate juca rolul. Pentru el rolul nu mai este acum la fel de important (chiar dacă se confruntă cu sechelele lui), ci altceva. Rolul apare acolo unde apare şi celălalt, iar toţi ceilalţi încearcă, cu excepţia lui Gherasim, slujbaşul de rând, să-i distragă atenţia de la fenomenul morţii, de parcă i-ar mai fi rămas alte lucruri, mai importante, de făcut, de parcă un eveniment teribil, unic, precum moartea, ar putea fi trăit, la modul superficial, formal, precum unul oarecare, de parcă ar fi nedemn, de-a dreptul imoral, să mori, de parcă ar fi o vină individuală, faţă de sine şi faţă de ceilaţi, şi nu o lege simplă, firească şi implacabilă, a universului… Insistenţa gândului asupra morţii nu este văzută cu ochi buni, conform aceluiaşi rol social, pentru simplul motiv că are darul de a-l submina, de a-i demasca şubrezimea… lejeră şi plăcută, considerată, în plus, „cuviincioasă”! Nu, rolul trebuie jucat până la capăt (de aici şi zbuciumul lui Ivan), consfinţind o viaţă trăită ca expresie a negării impulsurilor adânci, din noi, ca refuz al zăbavei, al insistenţei meditative asupra lor. Aceste impulsuri lăuntrice, materializate în glasul lăuntric, sunt neconforme rolului, ele nu trebuie urmate, întrucât doar rolul, cu codul său practicat de marea majoritate, îţi arată ce trebuie să faci! Astfel se face că în preajma suferinţei, a morţii, nimeni nu exprimă ceea ce este tentat să simtă (dar, din cauza rolului, nu mai ajunge să simtă!), toţi se gândesc doar la ce să trebuie facă (ce cuvinte, ce ţinută, câte semne ale crucii, câte plecăciuni, etc…); iată cum imperativul, mai precis atenţia exagerată acordată lui, poate ucide însăşi viaţa moralei! Mai grav este că acest rol social, cu imperativele sale intrinseci, îl practicăm cu toţii, în mod inevitabil şi neconştient… E şi firesc, câtă vreme evitarea sistematică a crudei realităţi, căreia nu-i permitem să ne copleşească (am învăţat să ne controlăm, să ne înnăbuşim, încă din faşă, trăirile), conduce la dispariţia conştiinţei acestei evitări. Devenind, încă din copilărie sau adolescenţă, un act automat (fapt ilustrat de crisparea feţei băiatului lui Ivan Ilici, în vârstă de 13-14 ani, atunci când, tatăl său fiind mort, este văzut de unul dintre prietenii acestuia, cu ochii plânşi, motiv pentru care se ruşinează), evitarea, ascunderea, la început conştientă, a realităţii, nu mai lasă loc, în final, conştiinţei, astfel explicându-se şi de ce această realitate îi pare crudă suferindului, nu însă şi singurului om simplu (nu prin statut social) din preajma sa, Gherasim. Doar în preajma acestuia Ivan Ilici simte că se poate elibera de minciună, că poate renunţa la rolul pe care l-a jucat o viaţă, şi asta deoarece pentru Gherasim nu există acest rol. Nu doreşte, bolnav fiind, să rămână singur, decât atunci când se vede asaltat de ceilalţi: se vede, boala i-a schimbat inclusiv percepţia asupra singurătăţii. Înainte, a nu fi singur însemna, pentru el, a comunica cu ceilalţi (conform rolului jucat de toţi), plăcut şi lejer, la un joc de cărţi. Eventual, a citi o carte de Zola, tot plăcut şi lejer, doar pentru că oamenilor dimtr-o anumită categorie socială le stă bine, trebuie
să citească Zola: nici una dintre realităţile zguduitoare ale universului acestui scriitor nu i-au penetrat, însă, carapacea îndărătul căreia îşi zidise conştiinţa, după cum nu au făcut-o nici trecerile în nefiinţă ale celor doi copii ai săi şi nici brelocul cu inscripţia „prevede sfârşitul”, pe care l-a purtat cu el de la terminarea Şcolii de Drept. Văzându-se, acum, în faţa acestui sfârşit, Ilici înţelege că nu acesta e cel care contează; zicându-şi, în ultima clipă a vieţii sale: „S-a sfârşit cu moartea. Ea nu mai există”, şi intrând, cu acest gând, în moarte, el a înţeles că moartea a fost, de fapt, întreaga lui viaţă, de până atunci!!! Altfel spus, în momentul morţii el a redevenit viu, aşa cum a mai fost (după cum i-au sugerat de câteva ori, pe durata agoniei sale, amintirile) doar în frageda copilărie. Nu-i mai e frică de singurătate, de moarte, după cum nu-i mai e jenă de propria suferinţă (ultimele două ore le consumă printr-un strigăt continuu): frica de moarte nu poate fi resimţită decât de către un om mort, care se teme că, trecând dincolo, va pierde ceea ce nu poate fi decât pierdut. Un om viu, dimpotrivă, e cel ce posedă doar ceea ce nu poate fi pierdut, astfel încât moartea nu-i poate lua acest ceva: este vorba de bucuria de a fi alinat suferinţa celuilalt. În momentul în care, cu două ore înainte de a-şi da duhul, Ivan Ilici începe să se gândească, cu adevărat, la ceilalţi, sufletul său se luminează şi se linişteşte, deşi celorlalţi aceste ultime două ore le-au părut a fi cele mai îngrozitoare! Mila, compasiunea pe care le resimte faţă de ceilalţi îl împing la dăruire, către ei, iar aceasta reprezintă singurul lucru care te poate face să fii liniştit şi împăcat înaintea morţii, deoarece fapta ta e în celălalt, nu în tine, iar nu celălalt este cel ce moare, ci tu, numai că astfel moartea nu-ţi mai poate lua ceea ce ai făcut, ce ai făptuit. Moartea sustrage tot ce e centrat pe eu, nu şi ce e centrat pe altul, iar viaţa unui om viu este centrată, în mod pozitiv, prin dăruire iubitoare, pe altul. Deşi a avut lângă dânsul, tot timpul, în lunile de agonie de dinaintea morţii, ilustrarea acestui fapt, în persoana lui Gherasim, cât de greu i-a fost lui Ilici să-l perceapă, să-l înţeleagă! Asta poate şi datorită lui Gherasim, care, întrebat fiind de către muribund de ce îi face plăcere să-l ajute, îi răspunde că toţi oamenii mor într-o zi, vrând să spună, prin aceasta, că şi el nădăjduieşte ca, în ceasul final, să aibă parte de un asemenea tratament. Este, acesta, un altruism centrat tot pe eu, mijloc prin care pot fi aduse unele beneficii, prin celălalt, propriului ego. Or, nu acesta e adevărul pe care l-a înţeles Ilici cu două ceasuri înaintea sfârşitului, pentru simplul motiv că ego-ul său nu mai putea să dispună de asemenea beneficii. Nu, adevărul la care l-a condus, în sfârşit, glasul lăuntric, cel trezit de suferinţă şi de spaima morţii, este tocmai înţelegerea faptului că este cu putinţă dăruirea deplină, în deschidere totală, către celălalt, dăruire care nu aşteaptă nimic de la celălalt, deci necentrată, în vreun fel, pe propriul ego! Dacă a ajuns, cu atâta caznă, la acest adevăr, este pentru că deprinderile furnizate de rolul social jucat o viaţă l-au orbit faţă de el, castrându-i glasul lăuntric, a cărui eliberare, din sugrumul la care a fost supus, nu s-a putut realiza decât după un susţinut şi chinuit efort. Abia în asta constă măreţia lui Ivan Ilici: el nu abdică, în faţa durerii pe care o resimte, o înfruntă, refuză analgezicele, drogurile, simte că aceasta este pentru el ultima şansă şi preferă să sufere, îngrozitor, decât să nu înţeleagă (în fond, înţelegerea e singura care ne poate ajuta în raportarea la moarte, singura justificare a eternului nostru chin). El intuieşte acum că-ţi poţi închipui o viaţă că eşti în posesia adevărului, şi totuşi să te înşeli; că duci o viaţă corectă, şi totuşi să te situezi în eroare, în aparenţă! Prin asta e şi periculoasă, siguranţa. Înaintea morţii, Ivan Ilici experimentează pentru întâia oară, în viaţa sa, nesiguranţa, şi o înfruntă deschis (în trecut, fugise grabnic de ea, de câte ori îşi arătase colţii), luminându-se, nemaiagăţându-se de propriul ego, nemaidorindu-i, cu orice preţ, o viaţă lejeră, călduţă, plăcută, sigură! Până la a se lăsa pătruns de lumină, de fericire, a trebuit însă să lupte, cu un imaginabil chin, cu propriile sale automatisme de gândire şi simţire. Or, viaţa conştiinţei nu poate fi un act automat, ci căutare imprevizibilă, mişcare liberă şi spontană, antipod al oricărui rol. Falsa conştiinţă morală pe care şi-o clădise, o viaţă, prin respectarea prescripţiilor rolului social „la modă”, prin executerea lor vigilentă, se dovedi a fi, înaintea morţii, o minciună de care, totuşi, nu putea scăpa, chiar cunoscându-i natura. Nici înainte Ivan Ilici nu agrease minciuna, dar până în clipa morţii ignorase adevărul! Or, adevărul nu poate fi întemniţatul niciunui rol, oricât de universal s-ar crede acesta! Adevărul nu poate fi identificat prin deprinderi de genul căutarea vinovăţiei: acest reflex este aplicat, de către morala teatrală, socială, chiar şi acolo unde nu se poate aplica, de exemplu asupra morţii proprii… Adevărul nu este individul, cu tot cu ego-ul său, or, doar individul poate fi vinovat, după cum doar el poate plăti, pentru această vinovăţie, cu moartea… La fel, doar individul poate suferi (nu există suferinţă în colectivitate, decât în limitele rolului social, care de fapt o anulează), or suferinţa nu este, pentru Ivan Ilici, reflex al vinovăţiei proprii, ci, fapt cu mult mai grav, al nesituării în adevăr! Nu poţi fi vinovat decât dacă cunoşti adevărul şi nu îl respecţi, însă Ivan Ilici descoperă, în momentul morţii, că nu a cunoscut defel acest adevăr, deşi a căutat toată viaţa sa vinovaţii, citindu-le verdicte, în conformitate cu cerinţele profesiei sale şi ale rolului social pe care l-a jucat, întotdeauna, exemplar. Pus acum pentru întâia dată în situaţia de a se scruta, efectiv, pe sine, Ivan Ilici descoperă că nu a realizat, de-a lungul vieţii sale, că este cu adevărat condamnat la moarte, iar cunoaşterea faptului, în ceasul ultim al vieţii sale, nu-i mai poate conferi alinare, câtă vreme cunoaşterea aceasta desemnează, pentru el, lipsa îngrozitoare de cunoaştere în care şi-a trăit viaţa! Poate dacă ar fi ştiut-o mai devreme, ar fi fost mai de mult timp măcinat de această scrutare lăuntrică, oricum dureroasă, şi ar fi fost obişnuit cu ea: i-ar fi diminuat, însă, în mod substanţial, suferinţa? Nu, pentru că conştiinţa situării în neadevăr nu este deplină, nu se poate materializa într-o schimbare lăuntrică decât în clipa în care este recuperată bucuria de la începuturi, prin înţelegerea a ceea ce o face posibilă, dând sens vieţii: dăruirea către celălalt. Iar această dăruire ia forma, în ultimele clipe ale lui Ilici, grijii sale de a nu provoca suferinţă celorlalţi, de a-i scuti de suferinţă (pe ceilalţi, nu pe el!), murind, eliberându-i de povara de a-l suporta, întrucât – paradoxal – suferinţa este a ego-ului şi îl întăreşte, pe acesta din urmă…!

Dar ce este mai uluitor, în toată această experienţă a lui Ivan Ilici, narată exemplar de Tolstoi, este constatarea faptului că nu este nevoie să fii preocupat o viaţă întreagă de cele spirituale, pentru a te trezi !!! În fond, într-o măsură mai mare sau mai mică, Ivan Ilici trăieşte şi îşi reiterează, la infinit, experienţa, prin fiecare dintre noi… Chiar dacă te apleci, cu constanţă, asupra problemelor spiritului, o poţi face nu în virtutea unei deschideri lăuntrice reale, către adevăr (receptivă la imprevizibilulul pe care-l implică întotdeauna acesta, cu consecinţe asupra propriei fiinţe pe care nu le poţi controla şi nici nu e indicat să-ţi propui asta), ci pentru că acesta este rolul social pe care ai învăţat, te-ai obişnuit să-l joci cel mai bine, chiar dacă scena, să spunem, are un singur privitor: propria-ţi conştiinţă… Altfel spus, Ivan Ilici este, într-adevăr, foarte norocos, pentru că s-a trezit: el şi-a dorit toată viaţa să fie un om integru, cu un comportament corect, însă această dorinţă nu s-a dovedit a fi şi suficientă, pentru a-l salva. A nu agrea, a detesta minciuna nu este totuna cu a te situa în adevăr, iar acest adevăr nu survine decât în contextul detaşării de propriul eu, fapt firesc, câtă vreme adevărul nu poate fi proprietate a eului… Din această perspectivă, morala nu are cum să conserve eul, să-l apere, ea constituindu-se, exclusiv, ca armătură a colectivităţii. Iată cum experienţa singurătăţii îl conduce pe Ilici, în final, la înţelegerea esenţei vieţii în colectivitate, a realei comuniuni dintre oameni. El este, însă, un fericit, dat fiind că numai printr-o astfel de înţelegere, profundă, a moralei, îţi poţi edifica o astfel de viziune, numai o astfel de morală putând fi cu adevărat benefică vieţii sociale… Ce folos că Ilici a înţeles-o atât de târziu, rămânând un străin pentru ceilalţi, care au continuat a se raporta, unii la alţii, prin intermediul moralelor exterioare, superficiale, furnizate de rolurile sociale preferate, la modă… Iată că el este, simultan, şi un nefericit, pentru că trezirea sa este fără de finalitate socială, câtă vreme are doar darul de a-i linişti propriul eu şi de a-i scuti pe ceilalţi de „ruşinea” de a fi puşi într-o postură ingrată, din perspectiva rolului lor social… Trezirea lui Ilici le dă astfel posibilitatea, celorlalţi, în chip paradoxal, de a-şi continua, identic, nestingheriţi, viaţa de dinainte, de a da consistenţă codurilor morale înguste, artificiale, limitate la propria lor castă… pe care le întrupează. Trezirea de care are parte Ilici ne oferă o viziune aparte asupra sensului vieţii umane: de obicei avem nevoie de timp pentru a deveni oameni ai cetăţii, ai pădurii sau oameni-lup, însă genul de înţelegere a lumii care este rezultat al unui asemenea proces de durată nu are nimic de-a face cu înţelegerea pe care o dobândeşte, în felul unei iluminări bruşte, survenite într-o clipă de graţie (pregătită însă fără ca el s-o ştie, de câteva luni de suferinţă), Ivan Ilici. Se pare că o natură care a ajuns să ne definească în profunzime (fără a fi în totalitate înnăscută), numai în acest fel poate fi depăşită, astfel că putem înţelege şi de ce trezirea nu-i produce personajului lui Tolstoi regret, chiar groază, în ciuda faptului că intervine în ultimele clipe ale vieţii sale, când nu-i mai rămâne la dispoziţie timp suficient pentru consolidarea noii sale stări interioare. Or, nu e vorba, în cazul său, doar de vreo intuire a adevărului, căreia să trebuiască să-i urmeze un efort insistent, în vederea revelării lui complete… Nu, adevărul a fost surprins într-o singură clipă, în toată rotunjimea sa, şi ne putem întreba dacă nu a fost chiar benefică, pentru Ivan Ilici, survenirea acestei revelaţii în proximitatea imediată a morţii, întrucât, altminteri, în situaţia experimentării acestui fapt la tinereţe, el ar fi fost marcat tot restul vieţii, cu maximă probabilitate, de o conştiinţă cronică, dureroasă, a marginalizării… În fond, într-o societate ca aceea în care trăieşte Ilici, care nu încurajează trezirea, nu timpul pe care-l ai la dispoziţie, oricât de întins ar fi el, poate fi, prin conţinutul său comun, definitoriu restructurărilor pe care le poate cunoaşte fiinţa noastră. O astfel de societate va permite fiecăruia să-şi folosească, să-şi prelucreze datele originare în funcţie de datele culturale dominante, specifice, pe care tot ea i le furnizează, dar, exact în aceeaşi măsură, va fi responsabilă de ceea ce ajunge să devină individul. Din acest punct de vedere, destinul lui Ivan Ilici, de până în clipa conştientizării iminenţei morţii, nu este simptomatic pentru un anume tip de om, ci pentru un anume tip de lume socială. Pe de altă parte, doar o societate care nu încurajează trezirea poate avea parte, deşi rar, de experienţe extreme, precum aceasta ultimă, a lui Ilici… Ce este elocvent, la ea, este modalitatea în care se exercită asupra celorlalţi, dăruindu-le posibilitatea de a-şi urma liber natura (dobândită prin integrarea în acest gen de societate), fără a mai fi stingheriţi de eşecul ei, atât de vizibil în agonia finală a lui Ilici… ceea ce mă determină să reafirm faptul că o conduită morală, în măsura în care se vrea autentică, nu se poate clădi decât în condiţii de deplină libertate, prin efort individual, câtă vreme autenticitatea fiinţei nu va fi niciodată impusă din afară… E drept, conştiinţa morală nu este absolut necesară funcţionării unui anume tip de societate, căci aceasta se poate realiza şi prin mutilarea libertăţii, însă acest gen de funcţionare nu poate fi luat drept ordine, pentru simplu motiv că, în abseţa forţelor, mai mult sau mai puţin constrângătoare, ce o fac posibilă, această ordine aparentă se transformă în haos… De aceea, autentica ordine e aceea în care lucrurile se aşează de la sine, fără a fi diriguite de cineva anume… De aceea, Ilici nu încearcă să-i facă pe ceilalţi să înţeleagă adevărul surprins de el, să li-l impună, după cum n-ar fi încercat nici dacă ar fi avut tot timpul din lume la dispoziţie… Comunicarea, în acest context, dobândeşte cu totul alte semnificaţii… ea nu urmăreşte să impună, cu orice preţ, unitatea. Or, în faţa realităţii multitudinii şi amalgamului de morale, de ce ne mai lamentăm? Omul excremental are, şi el, propria morală, dar atunci de ce ne repugnă?

Înainte de a ne întreba ce-am putea învăţa din eşecul moralei universale (deşi, în acest caz, am accepta, în mod tacit, că acesta stă de fapt în inexistenţa ei), ar trebui să vedem ce anume o împiedică să se concretizeze în viaţa noastră, anostă şi anonimă.

(publicat în Intertext, nr. 1-2/2006)

Make a Comment

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Liked it here?
Why not try sites on the blogroll...

%d blogeri au apreciat asta: