Zorba Grecul (SUA-GRECIA, 1964)

Posted on 03/03/2009. Filed under: Zorba Grecul | Etichete:, , , |


„Zorba Grecul”: revelaţia esenţei


Pe o ploaie morocănoasă, într-un port schimonosit de atmosfera umedă, grea, un tânăr bărbat, la vreo 25-30 de ani, îşi caută, printre bagajele cărate de hamali, lăzile cu cărţi. Identifică, una din ele, şi, abia ce le atrage atenţia să o care cu grijă, aceştia o şi scapă, despicându-se şi slobozind, câteva cărţi, în ploaie… Excesiv de grijuliu, tânărul le ridică de pe asfaltul ud, cu repeziciune, le potriveşte subsoară, ţinând, cu cealaltă mână, umbrela, pe care o postează deasupra unei alte lăzi cu cărţi, ce-şi aşteaptă rândul… Din cauza furtunii de pe mare, nu se poate îmbarca, şi intră în sala de aşteptare. Îşi deschide o carte, dar nu apucă să citească nici un rând, căci are sentimentul straniu, făcându-l să degaje câteva gesturi nesigure, că este privit. Într-adevăr, un individ cu părul pe jumătate cărunt se holbează pe geam, căutând, parcă, pe cineva, înăuntru: intrând, se opreşte exact în faţa lui, ridicându-şi şapca:

– Unde mergeţi, dacă îmi permiteţi?

– În Creta.

– Staţi mult, nu-i aşa?

– De unde ştiţi?

– Vă văd cu toate lăzile astea, în ploaie… Foarte amuzant! …Vă plac! Luaţi-mă cu dumneavoastră.

– Să te iau cu mine? De ce?

– De ce…? Un bărbat nu poate să facă nimic fără un motiv? Uite, de aia! De-al naibii!…

Stranietatea întâmplării, felul ei cu totul ieşit din comun, chiar şocant, în care sfidează canoanele nescrise ale relaţiilor interumane, are darul de a ne introduce, pe noi, privitorii, într-un univers ce se anunţă, de la bun început, provocator şi revelator de nebănuite adevăruri, despre fiinţa umană. În fond, întâmplarea, ca nume al incomprehensibilului, adică a ceea ce, antrenându-ne, şi pe noi, în tăvălugul ei, ne generează, totodată, este expresia a ceea ce nu putem pătrunde, a unui sens ce poate fi crucial, pentru existenţa noastră, dar, totodată, a ceea ce refuzăm să prindem în semne, în simboluri, tocmai că conştientizăm inutilitatea acestui gest. Dar, marea virtute a întâmplării este aceea că nu ucide speranţa, astfel făcându-se că ea dobândeşte, adeseori, o semnificaţie soteriologică. Perspectivă ce se întrevede, imediat, şi în scena a cărei descriere a fost începută:

– Bine, luaţi-mă ca bucătar. Fac o supă… Vă plac supele, nu-i aşa?

– Sigur că-mi plac.(…)

– Eşti bucătar?

– Vă trebuie unul? Sunt…

– Ce ştii să faci?

– Auzi la el! Am mâini, picioare, cap, ca să la folosesc! Cine-s eu, să aleg…?

– Bine, unde-ai lucrat ultima dată?

– La o mină. Sunt un bun miner. Am nas la găsit metale.

Miza spirituală, a întregii întâmplări, nu se mai lasă, aşadar, aşteptată: omul aflat la deplina maturitate, din faţa tânărului, este un răscolitor de esenţe. Nu trebuie să ne mire cadrul profan în care se derulează dialogul celor doi: cu peste două milenii înainte, pe aceleaşi meleaguri ale Eladei, Socrate coborâse dialogul în agora, fără ca aceasta, totuşi, să-i atragă simpatia celor mai mulţi. Modelul socratic este însă caracteristic, pentru situaţia de faţă, dintr-un alt motiv, cu adevărat revelatoriu: Socrate a realizat o mutaţie de 180O, în viaţa spirituală a Atenei, prin aceea că a revoluţionat percepţia asupra clasicei relaţii dintre maestru şi discipol. Iniţierea nu este ceva care să se realizeze la iniţiativa discipolului, la dorinţa sa; raportul acesta tradiţional este, odată cu Socrate, inversat, maestrul coborând, în universul profan, spre a-şi căuta discipolii, „mirosindu-i”, cum s-ar zice, pe aceia potriviţi, dăruiţi cu un har pe care l-ar putea scoate la suprafaţă. Aşadar, bărbatul puternic şi straniu, dinaintea tânărului, este un răscolitor al adâncurilor, aşa după cum Socrate era un maieutician, un moşitor al ideii, a cărei existenţă adormită o presimţea, cu un instinct numai al său, în sufletul celui ales, scoţând-o ulterior, cu voia acestuia, la lumină. Are însă grijă să nu agreseze, prin insistenţa sa, oamenii simpli, pentru a nu-i fi percepută, arta, drept distructivă, şi a nu risca soarta predecesorului său. O face, numai, prin felul său evaziv, de a se manifesta, fără de nici o reţinere, cum este şi râsul său zgomotos, prelung, în care izbucneşte atunci când îşi aminteşte că l-a bătut pe ultimul său patron, din care cauză şi fusese dat afară, râs ce le irită, pe unele doamne din sala de aşteptare. Nu este decât o perspectivă înşelătoare, asupra realei sale naturi: arareori adevărurile profunde, din om, se înfăţişează, ochilor noştri, ca atare. Aparenţa sa neîngrijită, chiar necioplită, are menirea de a-l pune la încercare, pe tânăr, de a-i testa puterea de a trece dincolo de prejudecăţile obişnuite, de a-i proba receptivitatea la nou. Deplasându-se într-un mic local, scrutarea lor reciprocă continuă, pe acelaşi ton relaxat, fapt ce relevă potrivirea naturală a firilor lor:

– Şi dumneata, domnule, cu ce te ocupi?

– Eu? Sunt scriitor.

– Fără supărare, aşa arăţi! Ce scrii? Poveşti de dragoste?

– Poezii, eseuri…

– Ce-s alea?

– Eseuri…

– Nu… Gândeşti prea mult. Asta e problema dumitale. Oamenii deştepţi şi băcanii.. Ăştia cântăresc toate cele…

Marea problemă a reformatorilor spirituali, a autenticilor vieţuitori, în spirit, este, se ştie, următoarea: cum să ajungă la inimile oamenilor. Cel uşor încărunţit are, se vede, acest dar: izbuteşte să atingă, cu arta sa oarecum necizelată, instinctivă, punctul sensibil al interlocutorului său. Deşi se arată stingher, nepriceput, în faţa încercărilor celuilat de a privi lumea, de a-i releva esenţa, incapabil de a se mărgini chiar şi numai la nivelul simplei etichete, el emană, prin cel mai nesemnificativ gest al său, viaţă, în cel mai propriu sens al termenului, sugerându-i, tânărului, că viaţa înseamnă mişcare, iniţiativă, şi nu cumpănire perpetuă; măcar băcanii cântăresc, mărfurile, pentru a le stabili un preţ, pentru a scoate profit, în vreme ce cărturarii se muncesc să decidă asupra modului în care trebuie trăită viaţa, lucru pe care nu-l poţi afla decât trăind… Aşadar, precum băcanii ataşează lucrurilor un preţ ce nu le revine, în chip firesc, naturii lor, pervertind percepţia noastră, a tuturor, asupra lor, şi împiedicându-le să le vedem drept ceea ce sunt de fapt, la fel şi cărturarii, pierzându-şi timpul prin analiza cărţilor, găsesc, vieţii, înţelesuri ce o smintesc, esenţa vieţii scăpându-le, de cele mai multe ori, în infinite modalităţi pe care nici ei înşişi nu le conştientizează. E drept, arareori primim, adevărurile spirituale, în chip direct, descoperindu-le în noi înşine, calea indirectă fiindu-ne cea mai obişnuită: aşa primim iubirea, aşa primim viaţa, la origine… Dar, în măsura în care receptivitatea la nou ne aparţine, ea dă seama de şansa noastră de a ne împărtăşi din cele mai profunde şi de efect adevăruri, pe care nu le putem afla decât singuri, moşiţi, eventual, de un maestru cu o experienţă net superioară şi cu o răbdare pe măsură. În orice caz, excesiva cumpănire, a lucrurilor, poate conduce la o încremenire în aşteptare, ce reprezintă, se pare, tocmai opusul vieţii:

– Eu, dac-aş fi ca dumneata, m-aş uita la mine drept şi-aş zice: „Zorba, vino-ncoace”, sau „Zorba, nu veni”…

– Zorba?

– Eu sunt ăla. Alexis Zorba. Mai am şi alte nume, dacă te interesează… „Spagheta”, fiindcă-s deşirat, şi „California”, pentru că am fost în America. Şi „Molimă”, fiindcă, unde mă duc, lumea zice că se-alege prafu… Noroc!

Uitându-se la ceas, ce arată ora nouă fix, oră propice începuturilor, Zorba dă, peste cap, păhărelul de rom. Numele celuilalt va rămâne, pe tot parcursul filmului, necunoscut: naşterea sa în spirit încă nu s-a produs, el nu are nevoie, încă, de un nume (să nu uităm, la acceptarea în rândul ordinelor mănăstireşti sau al altor organizaţii, cel proaspăt iniţiat primeşte un nou nume, care nu mai are nimic de-aface cu cel vechi, profan). Prin contrapondere cu Zorba, ce posedă prea multe, bărbatul cel tânăr mai are un drum lung, de parcurs, până la a ieşi, cu adevăratul său chip, în lumină. Iată că Zorba posedă însă instrumentele necesare, cunoscând, între altele, limba engleză, în condiţiile în care toţi ceilalţi, din juru-i, vorbeau numai greaca, iar cel tânăr, după cum aflase încă din sala de aşteptare, se născuse în Anglia, tatăl fiindu-i grec. Dar, mai mut decât atât, Zorba reprezintă exact omul de care avea el nevoie:

– Şi dumneata, domnule, ce ai de gând să faci în Creta?

– Am ceva pământ de la tata.

– Şi mergi ca să scrii?

– Nu chiar.

– Atunci, de ce?

– N-am mai scris un rând de luni de zile. Pe pământul meu se află o mină veche… de lignit.

– Lignitis… Ştiu ce-i ăla!

– E părăsită de ani de zile.

– De ce?

– Pentru că am închiriat-o.

– Şi acum vrei s-o redeschizi?

– Dacă pot, da. Trebuie.

De aici încolo e evident că ceea ce părea, la început, pură întâmplare, poartă, de fapt, pecetea unui destin neîndoielnic, superior: Zorba este exact minerul cu experienţă necesar novicelui bărbat, căruia Zorba îi va zice, până la final, „Şefule”, expresie cu valoare simbolică, ce denotă că reala putere, de a scoate esenţa sufletului său la suprafaţă, revine acestuia, întocmai după cum Socrate nu făcea decât să ghideze, spiritul celui moşit, fără a-i limita, în vreun fel, libertatea. Nici Zorba, însă, nu doreşte ca libertatea să-i fie, în vreun fel, limitată, dovadă precizarea pe care o face încă de la bun început, atunci când Şeful (o să-i spunem, şi noi, astfel) îi sugerează că, de vor reuşi, în încercarea lor de a reda, viaţă, minei, va fi bine nu numai pentru ei, dar şi pentru toţi sătenii, astfel că se vor putea şi relaxa, înotând, sorbind vin, cântând la santuri… Acel santuri pe care Zorba, mângâindu-l şi recunoscând că-l poartă totdeauna, cu el, îl consideră vocea sufletului său, motiv pentru care îi şi precizează, Şefului, că el nu cântă, la comandă: eliberarea spiritului nu se realizează la întâmplare, conform unei simple dorinţe sau vreunui capriciu, ci numai atunci când esenţa simte că poate ieşi la suprafaţă, condiţiile fiind propice, iar fructul, copt. Altfel spus, eliberarea sufletului, atât de dorinţa proprie, cât şi de dorinţa celuilalt, se constituie într-o premisă indispensabilă, trezirii. De altfel, tânărul novice îşi recunoaşte, fără sfială, neputinţa, acceptând ceea ce se va dovedi a fi provocarea crucială, a vieţii sale:

– Mina aceea… Nu-s prea pricopsit şi mi-ar trebui cineva cu experienţă…

– Aşadar?

– Deşi nu te cunosc şi poate că fac o prostie… Da!

– Da?

– Da!

– Bate palma!… Eşti un om norocos! Când se pune Zorba pe treabă, nu-i nimic să-i stea în cale!

Pentru a sărbători, Zorba îi comandă, şi lui, un rom, până în acel moment el servind doar un ceai – banalul ceai englezesc, expresie a vechii lumi, de care trebuia să se despartă. Obiecţia sa, că nu obişnuieşte să bea, aşa ceva, nu are deloc, trecere, în faţa lui Zorba:

– Acum o să bei. De ce să începi cu stângul?

– Doamne-ajută!

– Şi Necuratul, jupâne!

Iniţierea, se vede, a şi început: contrariile posedă aceeaşi demnitate, echilibrul nu poate fi obţinut exacerbând importanţa acordată numai unei laturi, a existenţei. Ceva mai încolo, Zorba îl va caracteriza chiar, pe Dumnezeu, drept „un diavol bătrân şi înţelept”, demascând, de la bun început, vălul metafizic, ce acoperă ochii lumii, smintind inimile şi caracterele. Asta deoarece iniţierea constă, de fapt, în ridicarea, succesivă, a acelor văluri ce acoperă, obstrucţionează vederea liberă, a sufletului, împiedicând deşteptarea esenţei, în el. Deşi, aparent, Şeful este cel care îl angajează, pe Zorba, pentru a-i oferi, astfel, minimul necesar subzistenţei, el se lasă, fără a o conştientiza, pe deplin, în seama acestuia, dat fiind şi starea de criză în care-şi ştia fiinţa: chiar el mărturisise că nu mai zămislise, de luni bune, nici un rând. Dar, pentru ca iniţierea să demareze, cu adevărat, cei doi se îmbarcă, pe o mare agitată, către Creta: dificultăţile drumului pe care şi l-au asumat nu sunt, după cum se va vedea, încă de la început, lesne de depăşit, dar traversarea mării are semnificaţia unei purificări, prealabile, iar drumul către Creta este echivalentul retragerii, din lume, dat fiind că iniţierea nu se poate realiza în mijlocul mulţimilor, în mediul profan. În plus, tărâmul iniţierii este acela în care, cândva, şi-au făcut, ucenicia, zeii Eladei… Iar analogia dintre sufletul Şefului şi mina sa este, de acum încolo, mai mult decât relevantă: mina este veche, aşa cum „boala” Şefului nu mai suporta amânare, spiritul său trebuind să fie trezit, la viaţă, până nu era prea târziu. El însuşi admite, printr-un enigmatic „trebuie”, că nu e vorba doar de un capriciu, al său, când îi spune, lui Zorba, că vrea să redeschidă, mina, ci de o nevoie stringentă, ce nu mai suportă amânare. Viaţa sufletului trebuie, aşadar, regăsită, aşa cum a fost, pesemne, în frageda copilărie. Admirabil e că tânărul bărbat nu se gândeşte doar la binele său: odată trezit, spiritul său, el ar face totul pentru ca şi alţii să cunoască, această trezire, fapt exprimat, în film, prin dorinţa sa de a contribui la prosperitate materială a satului, ce se prezenta, din câte auzise, ca fiind extrem de sărac. Se va vedea că adevărata sărăcie, pe care o va găsi, este cea spirituală, mediu ce se va constitui, prin aceasta, ca unul extrem de nimerit, pentru exerciţiul la care s-a înhămat.

Călătoria, pe marea zbuciumată (simbol al lipsei de răgaz, a vieţii, al ostilităţii ei, faţă de abordările pur spirituale), serveşte drept necesar răstimp unei mai bune intercunoaşteri, a celor doi. Bineînţeles, maestrul nu-şi arată, virtuţile, de la bun început. Cel ce trebuia să-l înveţe, pe tânărul bărbat, cum se scoate lignitul, din adâncurile pământului – lignitul, sursă a energiei vieţii, element al producerii focului sacru, a toate zămislitor – îl va învăţa, până la urmă, cu totul altceva. Efectul va fi cu totul neaşteptat, pentru învăţăcel, pentru simplul motiv că Zorba nu posedă, deloc, înfăţişarea unui maestru; mai mult, el se arată vulnerabil la nişte manifestări obişnuite, ale vieţii: suferă de rău de mare, spre amuzamentul Şefului. Sunt, însă, convulsiile generate de imensa responsabilitate, pe care şi-a asumat-o, şi pe care cel aflat la începutul suişului spiritual nu le poate bănui. Situaţia este paradoxală, deoarece relaţia dintre cei doi nu este ceea ce pare: nu reprezintă, în fond, paradoxul, tocmai expresia raţională a morţii raţionalului? Altfel spus, înţelesul raţional, al unei împrejurări, lipseşte, dar esenţa ei este turnată într-o formă raţională, de unde şi forţa ei de atracţie. Nu întâmplător, paradoxul este echivalentul raţional al misterului, mister care, pentru a fi resimţit drept viu, trebuie să se debaraseze de orice conţinut raţional, după cum bine ştim, din scrierile de filosofia religiei. Iar misterul ce resimte nevoia propriei raţionalizări, precum se întâmplă în cărţile Şefului, nu este autenticul mister, nu corespunde esenţei vieţii: este marcat, de această nevoie, ca de o modalitate de afirmare a propriei sale morţi! Este şi motivul pentru care dialogul celor doi nu violentează, în vreun fel, adâncurile fiinţelor lor, apropierea dintre ei realizându-se treptat, cu fineţe:

– Apropo, nu mi-ai spus… Eşti însurat?

– Nu-s bărbat? Şi ştii dumneata bărbat deştept? Sunt bărbat, deci m-am însurat. Nevastă, copii, casă… Toată beleaua! Dar dumneata?

– Sunt singur.

– Prea multe cărţi, probabil… Uite! Un delfin!!!

– Da…

– Ce fel de om eşti? Chiar nu-ţi plac delfinii?…

Prin întrebarea pe care i-o adresează, Şeful vizează, de fapt, nu să afle concepţia lui Zorba despre însurătoare şi consecinţele ei, ci să se convingă de realitatea experienţei pe care este pe cale să o demareze: dacă Zorba ar fi legat, în vreun fel, de vreo familie, nu ar dispune de libertatea necesară activităţii pe care şi-au propus-o, şi nu ar putea-o duce la bun sfârşit. Eliberarea prealabilă, de orice condiţionare lumească, din prezent sau din trecut, este esenţială, pentru centrul lor de interes. În plus, răspunsul lui Zorba întăreşte analogia ce se poate realiza între el şi Socrate, dat fiind că dă glăsuire, în felul său, faptului că nici un om nu este, cu adevărat, înţelept, nici măcar maestrul, nu într-aceasta constând autoritatea sa, faţă de învăţăcel. Ceea ce trebuie să distingă, încă de la început, maestrul, vizează limitele discipolului, astfel explicându-se şi mirarea lui Zorba, în faţa neputinţei, Şefului, de a se bucura, la vederea delfinului ce sare din valurile înspumate ale mării. Novicele reacţionează, în faţa acestui eveniment inedit, ce constituia, fără îndoială, o premieră, pentru el, în maniera standardizată, corespunzând puritanismului englezesc, în care s-a obişnuit să reacţioneze în faţa oricărui eveniment: este incapabil de a se bucura, realmente, de ceva. De aici încolo, Zorba se va concentra asupra remedierii acestui aspect, fără ca Şeful să bănuiască, o singură clipă, aceasta… În fond, delfinii reprezintă expresia simbiozei depline dintre inteligenţă, mişcare şi pofta de joc, ambele constituindu-se, în viziunea lui Zorba, în măsuri ale esenţei vieţii şi ale realei înţelepciuni, care permit ca viaţa să fie trăită, cu adevărat.

Odată cu sosirea lor în Creta, într-un cătun izolat, situat pe o culme abruptă, evoluţia ansamblului nu-i mai include doar pe ei doi. Zorba se va profila, tot mai pregnant, drept singurul personaj capabil să găsească, în el însuşi, energia şi motivaţia necesare vieţii, toţi ceilalţi aşteptând, aceasta, de la el sau de la vreo tradiţie, fără ca sentimentul plinătăţii vieţii să-i caracterizeze, în vreun fel. Este şi explicaţia rolului decisiv pe care îl joacă, Zorba, în toate scenele în care apare. Pe de altă parte, pentru a înţelege esenţa vieţii, e nevoie să cobori în tumultul ei, „să-ţi desfaci cureaua şi să cauţi belelele”, după cum îi spune, Zorba, Şefului, atunci când acesta este atât de ezitant, într-o chestiune simplă, încât nu-şi poate da seama, măcar, spre ce-l împing propriile-i instincte. În orice caz, este sarcina lui Zorba, de a-i deschide ochii, iar mijloc mai potrivit, decât a-i releva, pe viu, eşecurile celorlalţi, nici că se poate imagina.

Întâmpinaţi, iniţial, de întreg satul, apoi de Mavrandoni, cel ce avusese grijă de pământ, cei doi călători poposesc, pentru început, în casa Madamei Hortense, o franţuzoaică trecută de mult de vârsta primei tinereţi, ce avea un hotel. În drumul lor, o femeie în negru, ce avea să joace un important rol, ulterior, în viaţa celui tânăr, îi priveşte, de pe acoperişul casei sale din piatră, în timp ce-şi întindea cearşafurile. Viaţa, în acest cătun, se desfăşoară după cu totul alte coordonate, decât cele din marile oraşe, iar faptul crează o atmosferă stranie, ce aţâţă curiozitatea şi ţine spiritul treaz. Încă de la bun început, Zorba îşi exprimă pofta de viaţă, examinând fundul madamei şi dându-i coate, Şefului. Greu de estimat de ce fel de iniţiere este capabil un asemenea „maestru”, şi totuşi, toate indiciile înfăţişate criptic, în film, până aici, trimit la această ipoteză. Madame Hortense, îmbrăcată ca de sărbătoare, pune, la megafon, o melodie din tinereţea ei, începând să dănţuiască, în faţa lor: acest mod comportamental ţine loc de prezentare, de ilustrare a ceea ce ea considera esenţial, pentru ea.

– N-o să credeţi, domnilor, dar am fost o mare artistă… Dansam în toate cabaretele. Am dormit în aşternuturi de mătase cu dantelă!

– Roag-o să danseze, Şefule! Fă-i hatârul! Ciupeşte-o! Doar din politeţe…

– Ce spuneţi?

– Ar dori să danseze cu dumneata, dar se sfieşte…

Aruncat în dans, de către Zorba, Şeful se arată a fi mai stingher ca oricând, până acum. Zorba îl salvează, de astă dată, preluând el sarcina de a-i provoca bucurie, Madamei, în timp ce el se retrage, aşezându-se la masă şi sorbind din vinul roşu, menit să-i trezească simţurile. Nu este de mirare că remediul propus nu are efect, încă, asupra lui: Madama este mult mai apropiată, ca vârstă, lui Zorba, dar simţurile acestuia nu aveau nevoie, pe de altă parte, de vreun stimulent, fiind, tot timpul, treze. Este şi motivul pentru care Zorba nu se scandalizează. Mai târziu, însă, când Şeful nu se va arăta receptiv la chemările discrete ale frumosei văduve ce aprinsese instinctele tuturor bărbaţilor din sat, Zorba îşi va exprima, pe deplin, nedumerirea, dezamăgirea. Ce altă forţă, mai puternică decât sexualitatea, putea răscoli, fiinţa partenerului său de afaceri? Unde ar putea găsi, el, alte resurse, care să-i alimenteze puterea de a trăi? Cei mai mulţi oameni n-ar avea ce face, cu viaţa lor, dacă n-ar exista sexualitatea. Şi totuşi, Şeful nu se arată mai deloc interesat, de ea, iar forţa autentică, existentă în el, care ar putea să-l mobilizeze, rămâne, până acum, un mister. Lecţia, însă, abia începuse, iar drama Madamei se descoperă, în esenţa şi semnificaţiile ei, cu încetul:

– Ştiţi cum am ajuns în Creta? Cu flota britanică. Da, domnule… Eram iubita amiralului, şi-l urmam peste tot. Aici i-am întâlnit pe ceilalţi trei.

– Ceilalţi trei?

– Amirali, bineînţeles. Unul francez, altul italian şi-al treilea, rus. Ce frumoşi erau cei patru amirali ai mei! Cu epoleţii lor auriţi şi cu penele alea… Ca nişte cocoşi frumoşi! Şi, Doamne, ce bărbi aveau! Mătăsoase, cârlionţate, parfumate. Din fericire, fiecare avea alt parfum şi nu-i încurcam. Nici măcar pe întuneric…

– Te rog să continui, regina mea!

– Da… Eu şi iubirile mele…

Odată cu înfăţişarea poveştii acestei nefericite franţuzoaice, un alt văl al mayei, al iluziei ce acoperă ochiul fiinţei abisale, este demascat, după acela metafizic: vălul afectiv. Or, ce este straniu, este că Zorba nu încearcă, deloc, să-i divulge, Madamei, natura iluzorie, fantasmagorică, a lumii în care era captiv spiritul său: se va vedea, imediat, de ce. Reînnodând, firul poveştii sale, Madame Hortense descrie maniera în care a încercat să-i oprească, pe cei patru, să bombardeze insula şi pe săracii ei locuitori (insistând mai ales pe lângă Canavarro, amiralul italian de care era mai apropiată), oferind amănunte neverosimile, ce stârnesc râsetele abia camuflate, în dosul mâinilor, ale companionului lui Zorba. Apostrofările acestuia au darul de a trezi, pentru prima oară, o altfel de percepţie, în el: înţelege că a făcut un lucru urât, jignind – e drept, fără intenţie – o fiinţă sensibilă… Nu conta că universul ei era cu totul iluzoriu, fără vreo speranţă de remediere, a situaţiei. Zorba urcă după ea, la etaj, unde se refugiase plângând, strigând-o:

– Bubulina! Bubulina… Sunt eu, Canavarro al tău…

– Halal Canavarro! Fără galoane, fără barbă… Ce e asta, Bubulina?

– A fost o mare eroină, în războiul contra turcilor.

De data aceasta, Şeful continuă, jocul lui Zorba, încuviinţând şi îmbrobodindu-i, povestea, făcând-o pe Bubulina (de-acum încolo, aşa îi vor zice) să-şi tragă sufletul:

– Dar, după aceea, au venit vremuri grele… Au încheiat pacea şi vapoarele au plecat. „Şi eu ce mă fac?”, mi-am zis plângând. „De patru ori văduvă…” Au râs, domnule. Voi, bărbaţii, n-aveţi inimă…

Terminându-şi, istorisirea, cu ochii împăienjeniţi, Zorba îi face semn, Şefului, că rămâne, peste noapte, ea crezându-l Canavarro… Era prea târziu, pentru Bubulina, după cum are să afirme chiar ea, ceva mai încolo. Vălul iluziei nu mai putea fi înlăturat, întru eliberarea spiritului său, de suferinţă: fără a putea fi eradicată, durerea ei putea, cel mult, să fie temperată. Pofta de viaţă (căci asta simbolizează ataşamentul ei, chiar şi după atâţia ani, de amiralul italian) nu este suficientă, pentru a-ţi salva sufletul. Dar, cu toată limpezimea situaţiei, Şeful nu resimţea, în toată amploarea, tragedia: trebuia să survină o situaţie care să-l implice, cu adevărat, grăbindu-i trezirea.

Pe o ploaie mocănească, pregătind, parcă, pământul, pentru rod, cei doi oaspeţi ai satului se refugiază în cârciuma locului. Este, iarăşi, un fapt emblematic: cârciuma şi biserica reprezintă cele două locuri în care se adună, de obicei, oamenii simpli, pentru a schimba opinii (cel de-al treilea, piaţa, lipseşte, în acest cătun izolat, al Cretei). Cârciuma le facilitează, însă, o anume libertate, în raport cu biserica, unde autoritatea nu revine celor mulţi, fiind, aşadar, expresie a gradului de responsabilitate pe care şi-l asumă, fiecare în parte. Or, oscilaţia aceasta, continuă, este expresia inconstanţei lăuntrice, a omului, a inaderenţei sale la un sistem coerent de valori, ca şi a separaţiei sociale dintre bărbat şi femeie, cârciuma fiind locul predilect de întâlnire al primilor, biserica, al ultimelor. Într-un asemenea context îşi face apariţia, în film, femeia faţă de care tânărul englez ar trebui să reacţioneze conform aşteptărilor lui Zorba: este vorba de cei doi ochi negri, agili, care l-au măsurat, din cap până în picioare, de pe acoperişul unei case, de după cearşafurile ude, în momentul intrării lor în sat. Adeseori singurătatea conferă, oamenilor, o putere pe care n-o afişează, în condiţii de viaţă normale. Aşa se întâmplă şi cu văduva ce constituia, după cum se va vedea, preocuparea principală a tuturor celor adunaţi în cârciumă. Îmbrăcată în negru, aceasta îndrăzneşte să intre în cârciumă şi să-i sfideze – fapt elocvent, pentru tăria ei de caracter, dat fiind că, într-o lume tradiţională, cârciuma reprezintă, pentru o femeie, un tărâm interzis, un tabu – recuperându-şi capra ce escaladase gardul din piatră al casei sale şi pe care bărbaţii o dosiseră, pentru a o provoca, sub o masă. Zorba are ultimul cuvânt, de spus, apucând capra şi punând capăt josnicei hărţuieli, Şeful oferindu-i, la ieşire, ca un gentelman, umbrela sa, în vreme ce fiul lui Mavrandoni, un tânăr la vreo 20 de ani, ţâşneşte afară, pe lângă umărul lui Zorba, ce începuse să fluiere, indiferent. Întreaga scenă degajă o încordare a cărei origine Zorba o identifică imediat:

– Uită-te la Mavrandoni! Arde…

– De ce?

– Fiu-său e nebun după văduvă. Dar ea nu dă doi bani pe el şi el de-aia o iubeşte şi mai cu foc… Uită-te la ei! Toţi o vor! Şi o urăsc pentru că n-o pot avea. Un singur bărbat de-aici poate.

– Cine?

– Tu. I-am văzut ochii, când s-a uitat la tine.

– Zorba, nu începe iar…

În momentul în care văduva pătrunde, fără pic de frică, în cârciumă, toţi cei de faţă amuţesc, iar în clipa în care părăseşte cârciuma, scuipând pe jos, în chip de ofensă, la adresa tuturor, nici unul nu schiţează nici un gest. Frumuseţea ei degajă putere, şi îi inhibă. Resortul atitudinii sătenilor devine explicabil abia raportându-ne la logica abisală a inconştientului uman. Un fapt real, din perioada de început a Inchiziţiei, ne-ar putea face să înţelegem, cu mai multă uşurinţă, natura acestui mecanism arhifuncţional, în comunităţile umane: este vorba de istoria tragică a castelanei Conception, relatată de Edmond Cazal în tulburătoarea sa carte „Istoria scandaloasă a Inchiziţiei”, care ne relevă modul în care frumuseţea ajunge să fie considerată, prin ea însăşi, un păcat. Or, singura vină a acestei neobişnuit de frumoase fecioare a fost aceea de a-i fi căzut, cu tronc, temutului inchizitor Torquemada, de a fi intrat, din întâmplare, în raza privirii sale, ceea ce a condus la aţâţarea dorinţelor năprasnice, refulate, ale acestui călugăr nebun. Rezultatul este lesne de anticipat: acuzată de erezie, atât ea, cât şi viitorul ei logodnic, au fost supuşi la crunte torturi, dat fiind că a refuzat, cu o voinţă ieşită din comun, avansurile Marelui Inchizitor – spaima întregii Spanii – sfârşind, în cele din urmă, după înspăimântăroare chinuri şi repetate violuri, din partea călugărilor şi a liderului lor, în persoană, printr-o moarte îngrozitoare. Toate acestea fără a fi fost cu nimic, dar efectiv cu nimic, vinovată. Şi totuşi, lucrurile nu-s atât de simple: Conception avea cel puţin o vină… Aceea de a-i fi aţăţat dorinţa, lui Torquemada… Voinţa acestuia, împotriva naturii, efortul acestuia, de a rezidta ispitelor, în cel mai pur spirit monastic, şi-a relevat întreaga-i slăbiciune, în faţa frumuseţii acestei Castelane, zămislită de acelaşi Dumnezeu care impusese, cică, aceste restricţii, supuşilor săi… Frumuseţea lumii este, aşadar, prin ea însăşi, un păcat, deoarece te face s-o doreşti… În consecinţă, neputând renunţa la dorinţa însăşi, nu-ţi rămâne decât să distrugi obiectul acestei dorinţe…

Această istorie este emblematică, după cum se va vedea, întâmplării tocmai înfăţişate. Ea îi dă de înţeles, lui Zorba, care e punctul vulnerabil al prietenului său: liniştea lăuntrică, a acestuia, stabilitatea fiinţei sale, este construită pe o conduită excesiv de preventivă, care nu poate rezista, pe termen lung, în confruntarea cu vâltoarea vieţii. Cum, însă, liantul relaţiei lor, care-i permisese, lui Zorba, să-i şadă în preajmă, este legământul acestuia că va repune, pe picioare, mina cea veche, proiectul nu mai suporta amânare. În fruntea convoiului de lucrători, călare pe un măgar (fapt ce desemnează, prin analogie cu intrarea lui Iisus în Ierusalim, poziţia lui, de lider spiritual, responsabil cu demascarea falselor văluri ce obstrucţionează realitatea), Zorba se îndreaptă spre mină, cântând din santuri. Numai că începuturile nu-s deloc simple, mai ales când terenul e vechi şi ostil, acţiunea fiind îngreunată de rigiditatea şi şubrezimea aduse de timp. La puţin după începerea lucrului, un lucrător iese, în fugă, din mină, înfricoşat. Zorba inspectează intrarea, dar, nici bine nu dispare, în întuneric, plafonul de lângă ieşire se şi surpă. Situaţia nu pare a fi gravă. Peste numai câteva clipe, însă, şi mai mulţi muncitori părăsesc, în grabă, mina: se vede, nu oricine este destinat scoaterii, la suprafaţă, a esenţei. Înfuriat, Zorba pătrunde, din nou, în mină, ţinând, cu forţa spatelui său, plafonul, pentru a permite şi celorlalţi muncitori să iasă la lumină, nevătămaţi. Acoperit, din cap până în picioare, de praful negru de cărbune, Zorba se ceartă, cu muntele, sub privirile înfricoşate ale tuturor. De aţi avea, chiar şi un dram de credinţă, aţi spune muntelui să se urnească, din loc, şi v-ar asculta!, pare a spune, el, pe urmele unui alt iluminat, dezamăgit că lucrătorii, asemeni apostolilor celui crucificat, l-au abandonat, la cel mai mic pericol, uitându-şi şi uneltele pe care li le dăduse în grijă. E drept, credinţa îţi conferă putere, dar nu îţi dă, prin aceasta, şi dreptate. Şeful, bucuros, însă, că toţi sunt teferi (fapt ce denotă marele preţ pe care îl are viaţa, pentru el, deşi îi lipseşte puterea de a se bucura, efectiv, de aceasta), propune încetarea lucrului, pentru acea zi.

– Eu zic să te hotărăşti. Eşti, sau nu, un capitalist afurisit…?

Ceea ce ştie, mai bine ca oricine, Zorba, este că întreprinderile cu adevărat importante, pentru viaţa omului, nu suportă amânare: a renunţa, prea devreme, poate fi semn al ratării, definitive, a întregii mize puse în joc. Iar viabilitatea analogiei dintre mină şi sufletul Şefului este probată, din plin, de această ultimă replică a lui Zorba: în joc e o problemă de atitudine, iar reala miză a celor doi este spirituală, nu simplu materială… Fără îndoială, pereţii minei trebuiau întăriţi, cu bârne tinere, noi, iar singurul lemn, aflat la îndemână, era cel al mânăstirii, Zorba plănuind, deja, cum să-l procure. Cu faţa neagră, de la praful de cărbune, îi sperie, pe doi dintre călugări, turnând, în amfora pe care o abandonaseră, vinul destinat lucrătorilor săi, şi aşezând, în ea, un băţ în forma sfintei cruci. Reîntorcându-se, călugării au văzut, în asta, expresia unei minuni dumnezeieşti, sorbind, până la capăt, vinul sfânt, şi împrietenindu-se, în felul acesta, cu Zorba. Această întâmplare, oricât de ridicolă ar părea, îşi are locul ei bine stabilit, în economia întregii naraţiuni: demascarea unui al treilea văl, ce orbeşte ochii fiinţei – vălul religios. Câtă vreme Zorba îşi permite să se joace de-a Dumnezeu, cu călugării, demascându-le credulitatea şi ignoranţa, acest gen de rătăcire, a adevărului universal, este în afara oricăror dubii. Întâmplarea mai are, totodată, o semnificaţie: materia primă, necesară redresării fiiinţei abisale, a omului, trebuie să fie una sacră. Lemnul mânăstirii reprezintă un puternic simbol, în această privinţă, sugerând că e nevoie de preexistenţa unei relaţii armonioase cu instanţa metafizică, din om, înaintea încercării de purificare a fiinţei sale profunde. Este momentul din care Zorba îşi poate pune în aplicare năstruşnicul său plan:

– Şefule, ai încredere în mine?

– Da.

– De ce, Doamne iartă-mă?

– Pentru că tu eşti tu…

– Dar nu înţelegi! Creierul meu nu cântăreşte cât ar trebui… Îmi vin idei nebuneşti. Te-aş putea ruina.

– Merg pe mâna ta.

– Mai spune o dată! Dă-mi curaj!

– Merg pe mâna ta.!

– Şefule!

– Ce?

– Dansezi?

– Dacă dansez? Nu!

– Atunci dă-te la o parte! S-ar putea să te dobor!

Aruncându-se într-un dans solitar, nebun, Zorba continuă să se învârtă, frenetic, până ce Şeful ordonă lăutarilor să înceteze, provocându-i prăbuşirea, în nisipul nopţii, cu faţa către cerul înstelat.

– Zorba, eşti bine?

– Acum pot să vorbesc, din nou…

– Ce te-a apucat?

– Când un bărbat e plin până-n gât, ce poate să facă? Să explodeze? Când a murit băieţelul meu, Dmitri, toată lumea plângea… Eu m-am sculat şi-am dansat. Au zis: „A-nnebunit Zorba!”… Dar numai dansul mi-a ostoit durerea. Era primul meu copil. Avea numai trei ani… Şi când sunt fericit, la fel…

Este, acesta, momentul în care Zorba dă în vileag câteva din coordonatele viziunii sale, asupra vieţii: durerea reprezintă realitatea fundamentală, zămislitoare, a acestei lumi iluzorii, iar dansul – mijlocul natural, al omului, de a se elibera de ea. Limbajul, discursivitatea, nu au harul de a limpezi, fiinţa, la un nivel atât de profund, motiv pentru care Zorba preferă acţiunea, rămânând, uneori, fără grai. Nu este însă vorba, în cazul său, de refugiul în vreun gen sau altul de beţie, de abdicarea din faţa realităţii, ci de o purificare, a lucidităţii altminteri distructive, prin bucurie. Nu este vorba de un abandon, din faţa responsabilităţii, de recursul facil la libertatea pe care ne-o oferă refugiul în inconştient, în universul fantomatic al Mayei. Starea de luciditate a sufletului îl erodează iremediabil, dacă se limitează la percepţia simplă şi însingurată a sfârşitului. E nevoie de detaşare, iar detaşarea nu poate dura, în absenţa bucuriei, a acelei bucurii solare, adânci, ţâşnind din metafizicul fiinţei.

După ce concepe, din nisip, o machetă a muntelui, reprezentând, pe panta acestuia, un funicular, menit să aducă, jos, buştenii de pe partea cealaltă a muntelui (era prea abrupt pentru alt gen de transport), Zorba recunoaşte momentul cel prielnic:

– După cum stăm, ar trebui să începem repede, sau să nu ne mai apucăm deloc…

Şeful îi dă răgaz, să-şi definitiveze planul, până la Crăciun (un moment cum nu se poate mai potrivit pentru o naştere), între ei iscându-se, ulterior, un dialog prilejuit de vechile prejudecăţi, ale grecilor, faţă de turci, dată fiind duşmănia multiseculară dintre cele două popoare, dialog revelatoriu pentru concepţia asupra vieţii a lui Zorba, creionată până acum insuficient:

– Am ucis, am ars sate, am violat femei… Şi pentru ce? Pentru că erau turci sau bulgari. Am fost nebun. Acum mă uit la un om, şi spun: „e bun” sau „e rău”. Ce-mi pasă că e grec sau turc? Cu cât îmbătrânesc, nici nu mă mai întreb care e diferenţa dintre cel bun şi cel rău…

Nebunia invocată, aici, de Zorba, nu este aceea purificatoare, a dansului; simpla folosire a aceluiaşi termen nu trebuie să inducă în eroare. Din spusele sale reiese, cu pregnanţă, faptul că esenţa lucrurilor, a vieţii înseşi, nu are nimic de-a face cu vălul istoric, respectiv cu vălul moral care obstrucţionează libera vedere a adevărului fiinţei. Toate aceste disticţii sunt iluzorii, vrea să spună Zorba, smintesc sufletul omenesc, determinându-l să săvârşească păcate de moarte, împotriva vieţii. Iar numărul acestor văluri este, practic, nelimitat, astfel şi explicându-se visul celor doi, de a călători, cu un vas, în jurul lumii, în cazul în care mina ar putea fi readusă la viaţă: iniţierea nu se finalizează, practic, niciodată. Ceea ce poate realiza, un maestru, este să-i dăruiască, novicelui său, capacitatea de a-şi exersa, singur, spiritul critic, în situaţii de viaţă dintre cele mai diverse. Or, pentru asta, e nevoie de un intens exerciţiu. După ce se arată, din nou, dezamăgit de reţinerea Şefului, în privinţa văduvei (aceasta îi trimisese umbrela şi nişte bucate, prin Mimithos, un băiat cu probleme mintale, sau numai un naiv incurabil, poate – singurul care nu se sfieşte să o privească fără prejudecăţi, fapt sugestiv), Zorba revine, în prima zi de Crăciun, în casa Bubulinei. Îi aduce, în dar, un desen în care ea e reprezentată în chip de sirenă, îi urează să se întoarcă, corăbiile, la care ea îi răspunde că e prea târziu, mult prea târziu… Zorba nu se dă bătut: o face să râdă, îi promite o licoare – descoperită, cică, de nu ştiu de doctor – care s-o întinerească, s-o readucă la 20-25 de ani, vârsta la care începe totul… Vârsta Şefului. Se înţelege, istoria Bubulinei constituie un avertisment, pentru el: zăbava exagerată, în iluzoria lume a visului, aşteptarea, incurabilă, conduce la dezastrul fiinţei. Iar dacă Zorba se munceşte să întreţină, şi nu să demaşte, această lume iluzorie, acest bătrân văl al Mayei, este pentru că, în cazul Bubulinei, este într-adevăr prea târziu… Singura soluţie ar putea-o reprezenta, pentru ea, reîntoarcerea la vârsta la care începe totul, vârsta la care ea însăşi a îmbrăţişat, condamnându-se pentru totdeauna, vălul iluzoriu al dorinţei, soluţie care este, însă, imposibilă, acum. Situaţia este tragică, cantonarea în imperiul dorinţei, a unei dorinţe perpetue, nu mai poate fi eradicată, iar uitarea, respectiv visul, reprezintă singurele posibilităţi de potolire, parţială, a suferinţei. Astfel se explică faptul că Madame Hortense, care acum se crede Bubulina (vălurile rătăcirii nu contenesc, niciodată, să se aştearnă, peste fiinţă), îşi pierde, repede, conştiinţa, adormind, după Zorba, sau visând, după cum apreciază Şeful (semn că pentru prima oară sesizează, cu adevărat, înrădăcinarea universală a iluziei, în jurul său). Totuşi nu înţelege, încă, că dorinţa nu are nimic de-a face cu banalele impulsuri fiziologice, astfel că ezită, în continuare, să accepte spusele lui Zorba, cel care, pentru a treia oară, îi aminteşte de văduvă, în felul său inconfundabil.

– De ce nu mă laşi în pace?

– Pentru că ţin la tine şi vreau să ai tot ce-i mai bun.

– Să zicem că eu sunt altfel şi trebuie s-o fac în felul meu.

– Degeaba baţi la uşa surdului…

Şeful înţelege, totuşi, că riscă să reediteze eşecul dramatic al Bubulinei: să zăbovească perpetuu, în gânduri, în loc să se salveze, trăind… Zbuciumul său lăuntric se accentuează; Zorba a izbutit să nască, în sufletul său, îndoiala de sine – sâmburele oricărei treziri. Această nelinişte se va potenţa, pe durata plecării lui Zorba în oraş, în vederea cumpărării celor necesare funicularului, răstimp în care se întâlneşte cu văduva, pe un drum lăturalnic, trecând unul pe lângă celălalt, fără a îndrăzni, în ciuda privirilor insistente ale acesteia, să o abordeze: se vede, dorinţa naşte şi frică, nu doar gelozie sau ură… Iar dorinţa nu se reduce la simplul impuls natural, ci constituie tocmai ataşamentul, lăuntric, de acest impuls… Ataşament care creşte pe măsură ce satisfacerea impulsului este amânată… Dorinţa frumuseţii se transformă, astfel, cu încetul, în frica de frumuseţe, aceasta ajunge să tortureze, fiinţa, s-o învăluiască în succesive văluri, ce o înstrăinează şi mai mult de simplitatea originară a vieţii. Este şi motivul pentru care Zorba îi spune, la un moment dat, că, dacă o femeie adoarme singură, iar bărbatul pe care îl doreşte o abandonează singurătăţii, acesta este un păcat de neiertat. Cât îl priveşte pe el, însă, nici vorbă să se eschiveze, în vreun fel, de la propriu-i crez. Plecat în oraş, poposeşte într-un local unde, pe fundalul unei muzici romanţate, de vioară, îşi găseşte drept companioană o prostituată ce nu mai încetează a se agăţa de gâtul lui. După câteva zile petrecute cu aceasta, îi scrie Şefului o scrisoare în care precizează, spre indignarea şi revolta de moment a acestuia, ce a urmat: ”A fost lung şi sălbatic…”, „În pat, lângă mine, însăşi Femeia…”. Se vede, Zorba chiar este un Socrate modern: în orice lucru, chiar şi în cel mai mărunt, el sesizează Ideea, esenţa, universalul, mintea sa urcând, asemeni prizonierului din peştera lui Platon (o izbutită parabolă pentru ilustrarea rătăcirii sufletului omenesc), de la lucrurile concrete la principiul metafizic de regăsit în ele. În fond, după cum îi şi precizează, de ce s-ar grăbi, câtă vreme mintea i se limpezeşte, iar de afacerile sale oricum se ocupă… „Te pupă prieteneşte, Zorba”. Aflând de scrisoare, Bubulina vrea să afle dacă a menţionat ceva şi despre ea. Scena care urmează, prin patetismul şi umanismul pe care le degajă, este una dintre cele mai emoţionante, din întregul film: pentru prima oară, Şeful face, la perfecţie, jocul pe care-l învăţase Zorba, şi pe care îl mimase, până atunci, mai mult mecanic. Neputând să citească ea însăşi, din cauza vederii slabe, se preface că-i citeşte cele scrise de Zorba, pentru a crea un simulacru de bucurie, Bubulinei:

– Fără Bubulina mea mă simt atât de nenorocit, încât când o voi revedea…

– Ce?

– Voi îngenunchea în faţa ei… şi-i voi cere să fie a mea, pentru totdeauna.

– Pentru totdeauna?

– Aşa scrie.

– Bine, spune-i că accept. Şi, te rog, scrie-i să-mi aducă cinci metri de satin alb. Şi voal. Aici nu se găseşte.

Caracterul sublim, al scenei, este greu de redat în cuvinte. Condamnată la a retrăi, la infinit, aceeaşi poveste, precum Sisif, Bubulina are nevoie de o călăuză. Ochii ei, care nu mai pot vedea, singuri, ilustrează, simbolic, acest fapt. În plus, la plecarea lui Zorba, tânărul învăţăcel i-a spus să nu fie tristă, căci se va întoarce, la care ea i-a replicat: „Toţi spun aşa…”, ceea ce relevă faptul paradoxal că, deşi nu crede că se va întoarce, nu reuşeşte să spargă, totuşi, tiparele iluziei. Neşteptata sa călăuză (de multe ori, te trezeşti abia când îţi asumi responsabilitatea pentru destinul altuia) îşi asumă, astfel, rolul de a pune capăt dramei sale, dramă ce constă în repetarea monotonă a aceluiaşi scenariu, concretizat de eterna aşteptare a celui hărăzit, dar fără a se putea situa în timpul sacru, ci rămânând în timpul profan, fapt ce schimbă, cu totul, sensul întregii repetiţii, făcând ca ea să fie resimţită cât se poate de dureros. Salvarea, de întregul văl ţesut de propria sa dorinţă, nu se poate realiza, aşadar, decât prin satisfacerea acestei dorinţe. Nu este, însă, decât o salvare aparentă, dat fiind că îţi poţi satisface, o dorinţă, şi să rămâi, totuşi, în continuare, ataşat de ea. Dar, câtă vreme detaşarea nu este posibilă, este cel mai nimerit lucru ce poate fi făcut. Important este să crezi că un lucru este real, pentru ca el să şi devină real, vrea să spună Şeful. Iar, cel puţin în universul Mayei, acest lucru este perfect posibil. Bubulina e tulbure, nu poate sesiza, oricum, absurdul situaţiei, nu poate disocia posibilul de imposibil. Iar, în ce-l priveşte pe Şef, el trebuie să spargă, cumva, cercul propriei neputinţe – în esenţă, aceeaşi neputinţă ca în cazul Bubulinei… Doar că, pentru el, încă nu e prea târziu. Citind la lampă, în camera sa, în ceas de noapte, acesta nu are stare. Se ridică, încearcă să imite paşii dansului lui Zorba, ciupeşte corzile santuri-ului acestuia, se-nvârte, în loc, încercând să dea glas, mai mult în mod mecanic, vieţii din el. E imposibil, însă: n-o poţi realiza imitând, ci numai trăind, efectiv. Trebuie să plece la văduvă, n-are încotro. Ezitarea nu-l poate arunca decât alături de viaţă, nu-i va permite s-o cunoască, cu adevărat, îl va închide într-un cerc din ce în ce mai strâmt, al iluziei, îl va tranforma în captivul unei dorinţe pe care şi-o construieşte singur, încetul cu încetul. Nu-i spune numic atunci când văduva, deschizându-i, îl lasă să intre. Are numai un moment de derută, când o vede izbucnind în plâns. Dă să plece, dar aceasta îl opreşte la timp: îşi plânge soţul mort, ca şi propria-i neputinţă de a se opune impulsului lăuntric… opoziţie din care, abia, se naşte dorinţa. El se aruncă la picioarele ei, în semn de rugăciune: unirea fiinţelor lor se poate produce, fără nici un pic de violenţă, conform legilor firii. De multe ori, comunicarea de care avem nevoie este simplul contact fizic, fără alte artificii sau profunzimi, caracterul său liniştitor bazându-se pe naturaleţea sa, fapt revelat de liniştirea instantanee a bebeluşilor, atunci când sunt luaţi în braţe, atunci când sunt atinşi. În fond, oamenii nu pot realiza nimic important, în lume, decât unindu-se. Sexul însuşi e un semn că oamenii trebuie să se apropie, nu să trăiască în despărţire, unii de alţii. Important e să nu ajungă să corupă, fiinţa, prin transformarea impulsului în dorinţă, iar a acesteia într-un văl ce o captează cu totul, transformând-o în prizoniera propriei zămisliri. Iar asta se întâmplă, de obicei, atunci când făptura nu mai vede nimic, dincolo de el, considerându-l o realitate ultimă, absolută, un scop în sine.

Pentru mulţi, este, acesta, vălul sexual, ce le devine fatal, precum fiului lui Mavrandoni. Cu numai puţin timp înainte de veniea Şefului, dăduse târcoale casei văduvei, dar aceasta îi mototolise, cu dispreţ, biletul său pentru ea, fără a-l citi. Fusese, însă, urmărit, astfel că Şeful fu văzut, atunci când, în ceas târziu de noapte, intră în casa acesteia. Fu de ajuns ca urmăritorul să-i şoptească, adevărul, fiului lui Mavrandoni, pentru ca acesta să se înece în mare. Boala sa (căci iubirea ce se înfiripă în absenţa celui iubit nu este altceva decât o îngrozitoare boală, clădită pe o imagine iluzorie, a celuilalt) îl conduse, în cele din urmă, la moarte. Sufletul său mort determinase, în cele din urmă, şi moartea trupului. Dis de dimineaţă, sătenii, în frunte cu tatăl, îi aduc trupul neînsufleţit la casa văduvei, aruncând cu pietre… Doar Mimithos schiţează câteva gesturi de apărare, stârnind râsetele, astfel că, în momentul în care văduva apare la geam, toţi amuţesc şi se retrag. Verdictul este însă cât se poate de crud: văduva este învinovăţită de moartea fiului lui Mavrandoni. Este, culpabilizarea, o formă de purificare, a fiinţei? Poate doar atunci când este provocată de fiinţa însăşi, şi nu de vreun canon tradiţional, neînţeles. Se simt răspunzători, din acest motiv, ceilalţi, pentru sfârşitul tragic al celui bolnav de dorinţă? Atunci, culpabilizează în virtutea unor mecanisme pe care tot propriile lor dorinţe refulate le-au creat, după cum bine a intuit, încă de la început, Zorba, iar hotărârea lor de a o pedepsi, cumva, pe văduvă, este de fapt hotărârea de a se lecui de obiectul dorinţei lor, de a evita să se întâmple, şi cu ei, ce s-a întâmplat cu fiul lui Mavrandoni, în condiţiile în care sunt incapabili de a se dataşa, de dorinţa însăşi. În loc să vadă problema la ei înşişi, o consideră, pe văduvă, responsabilă de frumuseţea ei, pe care o asimilează păcatului. Frumosul generează durere, în sufletele noastre, doar atunci când resimţim înstrăinarea noastră faţă de lumea lui, doar atunci când ne relevă imperfecţiunea, chiar mizeria noastră. Având, însă, o percepţie pozitivă, asupra propriei fiinţe (iată de ce îndoiala de sine este principiul spiritual şi indispensabil al veritabilei treziri), insul consideră frumuseţea, în felul acesta, drept un pericol, drept un păcat… Principiul enunţat, al lui Zorba, ar putea fi invocat, aici, prin inversare – e un păcat ca o femeie să lase un bărbat ce o doreşte să doarmă singur – dacă ar fi fost vorba de un simplu impuls, din partea celui mort, şi nu de o boală grea, provocată de dorinţă, şi de întreg vălul ce i-a aruncat în întuneric, fiinţa, în chip fatal. Nimic nu-l mai putea salva, dar sătenii nu înţeleg, asta, cum nu înţeleg crunta rătăcire în care se află fiinţele lor. Duminica următoare, dorinţa lor de răzbunare (dorinţa naşte dorinţă, este ştiut) are prilejul de a se manifesta nestingherită. Ieşind spre biserică, văduva este blocată, de Mavrandoni, chiar în uşa acesteia. Urmează hăituirea ei, prin aruncarea cu pietre, precum prevede tradiţia, în caz de adulter. Este, însă, o altă situaţie, neprevăzută de vreun canon tradiţional, de unde şi deruta celor de faţă (vălul tradiţional îşi demască artificialitatea). Încercuită, văduva se aruncă la tulpina unui copac bătrân, cuprinzându-l, disperată, cu mâinile, ca pentru a se identifica cu el. Şeful îl trimite, pe Mimithos, după Zorba, întors, de câteva zile, în sat. Ajunge, la timp, pentru a-l opri, pe unul din oamenii lui Mavrandoni, s-o înjunghie. Toţi cei de faţă se dau îndărăt, din faţa lui, în vreme ce el îi face loc, văduvei, încurajând-o să-l urmeze. Cuţitul lui Mavrandoni îi este, însă, fatal: venit pe la spate, acesta nu lasă să-i scape cea pe care o socoate responsabilă de moartea fiului său, şi îi retează, în văzul tuturor, beregata. Satisfacţia sa, atunci când are la picioare, neînsufleţit, trupul văduvei, poate fi înţeleasă, în esenţa sa, prin intermediul unei replici din celebrul serial de animaţie „Celebrity Deathmatch”, difuzat de MTV: „Vă sunt recunoscător pentru că mi-aţi oferit şansa să-mi ucid idolul” (replică rostită de păpuşa reprezentându-l pe Mankind, după confruntarea cu sosia similară a lui Hemingway). Singurul ce o plânge, pe nefericita văduvă, este Mimithos… Cel îmbrăţişat, de ea, ultima oară, înainte de a părăsi această viaţă, se simte vinovat:

– N-am putut face nimic…

– De ce mor cei tineri? De ce moare orice om?

– Nu ştiu.

– Atunci, la ce bun blestematele alea de cărţi ale tale? Dacă nu-ţi spun asta, ce dracu-ţi spun?

– Îmi spun despre agonia oamenilor ce nu pot găsi răspuns la aceste întrebări.

– Scuip pe agonia lor!

Dacă fenomenul morţii ne este dat din naştere, nu acelaşi lucru poate fi zis şi despre frica de moarte, adică despre neputinţa în faţa dorinţei noastre de a împiedica venirea morţii. Această dorinţă, veşnic nesatisfăcută, face parte din moştenirea noastră socială, din vălul cultural cu care mediul social ne îmbuibă, încă de la primii paşi în viaţă. Iar tot efortul pe care îl depunem, în vederea aşa-zisei pregătiri pentru moarte, nu este decât o parte înseşi a acestui văl, ce nu poate fi, astfel, înlăturat. Nu există sistem de valori ce ar putea eradica această spaimă, doar detaşarea de acest gen de dorinţă ar anula, de la sine, problema. Iar cea care provoacă cea mai cruntă suferinţă este o altfel de moarte, provocată de conştientizarea înstrăinării de esenţa vieţii şi dublată, în plus, de neputinţa de a remedia, în vreun fel, situaţia. Cazul Bubulinei este elocvent, în acest sens. Venind, prin ploaie, la cei doi oaspeţi, le impută nu încălcarea vreunui cod moral, ci tocmai a aceluia ţinând de psihologia socială elementară:

– Sunteţi aşa haini… De ce m-aţi părăsit? Tot satul râde de mine…

Aşadar, ce o deranjează, pe ea, nu este lipsa de verticalitate, a lui Zorba, ci oprobiul public; vălul psihologic, social, este cel care o împiedică, de astă dată, să perceapă esenţa situaţiei. Zorba o minte, din nou, cultivându-i vechea iluzie… N-are încotro, Şeful îl informează, repede, despre răstălmăcirea, de către el, a scrisorii sale. Inelele pe care Bubulina le adusese cu ea, şi pe care le confecţionase special pentru această ocazie, din doi bani de aur, pe care-i avea de la amiralul englez, îşi aşteptau prima suflare de viaţă. Faptul că ea păstrase cei doi bani de aur pentru înmormântare are valoare simbolică, în cele două inele contopindu-se, acum, naşterea şi moartea, provenienţa lor indicînd transfigurarea poveştii Bubulinei către un alt sfârşit, fără ca tiparele iluziei să fie, prin aceasta, sparte.

– Te rog, Zorba, hai să ne logodim! Acum!

– Dar…

– Avem şi martorul. Avem verighetele… Te rog!

– Dar nu avem preot.

– Nu contează. Dumnezeu ne veghează. Nu?

Pentru prima oară, în film, Zorba apare atât de ezitant. Martor fiind, încă de la început, la drama Bubulinei, acum se vede, la modul efectiv, parte integrantă din ea. Sub lumina lunii, ritualul se desfăşoară într-o pace şi o cuminţenie totale. A doua zi, cu o duminică înaintea Paştelui, Zorba se vede pus în postura de a o doftorici pe Bubulina, dată fiind răceala zdravănă a acesteia. Satul prinde, de veste, despre starea „străinei”: deşi şi-a petrecut întreaga viaţă, printre ei, sătenii o percep tot ca pe o străină… Rigiditatea viziunii acestor oameni, asupra vieţii şi lumii, este absolută. Drama lor se explică prin excesiva receptivitate pe care o cultivă societăţile ermetice, tradiţionale; rătăcirea lor e deplină. Două babe îşi fac intrarea în camera Bubulinei, spre disperarea lui Zorba, care încearcă să-i distragă atenţia. Horcăitul ei le dă curaj, şi încep să-i cotrobăiască printre lucruri. La vederea lor, muribunda apucă crucea, ducând-o la gură:

– Nu vreau… Tatăl nostru, care eşti în ceruri, facă-se voia ta… Canavarro…

Cele două babe se reped, spre ea, începând s-o bocească…

– Mama!…

În pofida încercărilor lui Zorba, de a o linişti, îi moare în braţe. Căutându-şi liniştea, în aceste ultime momente, rostise câteva cuvinte din „Tatăl nostru”, după care revenise la al ei Canavarro, la vechea şi dulcea ei iluzie, ca semn al imposibilităţii, sufletului ei, de a scăpa din captivitate, măcar în acest ceas final. Întoarcerea la origini, prin invocarea numelui mamei, ca ultimă manifestare a vieţii din ea (în fond, primul cuvânt învăţat de om), poate însemna, totuşi, eliberarea fiinţei sale de strânsoarea vălurilor mayei. Ceea ce frapează e reacţia sătenilor, care îi invadează, instantaneu, casa, golind-o de toate lucrurile şi afişându-le, cu infantilă veselie, ca pe nişte trofee. Străinul, cel care e perceput, de orice comunitate, ca un pericol, la adresa stabilităţii sale (în virtutea unor instincte primitive, ale omului), se află, acum, în posesia lor… Se vede, e posibil să iubeşti pe ascuns, până la capăt, dar nu şi să urăşti, pe ascuns, până la final: când va veni momentul, ura, dispreţul, îşi vor arăta colţii. Peste doar câteva clipe, moarta rămâne singură, în patul ei, în mijlocul unei camere complet golite. Zorba mai găseşte, lângă ea, doar papagalul, agitându-se în colivia lui: singurul lucru viu, din casa Bubulinei, nu prezentase nici un interes, pentru săteni… Sufletele lor, complet mortificate, nu mai suportau, în preajma lor, manifestări ale vieţii. În plus, papagalul e expresia eternei şi sterilei repetiţii, a uneia şi aceleiaşi dorinţe, care a măcinat-o, până la moarte, pe Bubulina…

– Zorba, ce ştii de înmormântare?

– N-o să fie nici o înmormântare.

– De ce?

– Era franţuzoaică, îşi făcea cruce cu patru degete…(…)

– Dar e îngrozitor!

– De ce? Oricum e moartă. Asta nu schimbă nimic.

Venise şi rândul ultimului văl, cel ce furnizase pretextul întregii iniţieri, să fie ridicat: vălul material. Întreg satul, împreună cu călugării, sunt adunaţi la poalele telefericului, pentru a asista la coborârea primilor buşteni, de pe vârful muntelui. Zorba poartă un costum negru, Şeful, unul alb. Cu un foc de armă, Zorba dă semnalul inaugurării operaţiunii. Primul buştean se sfarmă, înainte de a ajunge jos. Al doilea, capătă viteză prea mare, şi zboară, pe deasupra capetelor celor adunaţi, direct în mare. Al treilea nu mai apucă să ajungă, jos, deoarece întregul funicular se prăbuşeşte… Toată operaţiunea gândită de Zorba este un fiasco. Călugării şi sătenii, speriaţi de moarte, fug îngroziţi. Rămaşi singuri, cu feţele şi costumele prăfuite, cei doi prieteni se privesc lung, liniştit, fără a schiţa vreun gest. Brusc, Zorba îşi aminteşte de colivia papagalului, şi de mielul ce încă sfârâia, în rotisor (singura fiinţă, vie, în afară de ei, şi sursa de energie a vieţii). Se aşează să mănânce, iar Zorba sparge tăcerea, în stilu-i caracteristic, dând naştere uneia dintre cele mai memorabile scene din istoria filmului:

– Ştii, unii prezic viitorul, după osul acesta…

– Poţi şi tu?

– Totul e minunat. Vom trăi o mie de ani. O… văd o călătorie… O călătorie lungă, spre un oraş… cu clădiri înalte… Cât de curând, Şefule?

– Nu ştiu, câteva zile…

– Ce-o să mă fac fără tine?

– Fruntea sus! Ne mai vedem noi!

– Nu… Tu o să pleci şi-o să rămâi acolo… Cu cărţile tale… Noroc, Şefule! În sănătatea ta! La naiba, Şefule, îmi placi prea mult ca să nu ţi-o spun. Ai de toate. Un singur lucru îţi lipseşte: nebunia. Omului îi trebuie un dram de nebunie, altminteri…

– Altminteri?

– Nu are niciodată curajul să taie frânghia şi să se elibereze… Te-ai supărat?

– …Învaţă-mă să dansez. Vrei?

– …Dans, ai zis? Dans? Vino, flăcăule! Împreună! Începem!

Pe fundalul nemuritoarei melodii a lui Mikis Theodorakis, semnatarul coloanei sonore a filmului, cei doi execută primii paşi, către o altfel de pecepţie, către o altfel de simţire, a vieţii, a universului. Pe plaja pustie, având în spate marea, cu valurile liniştite, spălând ţărmul, armonia din jurul şi din sufletele lor este deplină…

– Am atâtea să-ţi spun, Şefule! N-am ţinut niciodată, la un bărbat, mai mult ca la tine. Şi, Şefule! Ai văzut vreodată o prăbuşire mai măreaţă?

Izbucnesc, amândoi, într-un râs debordant, contagios:

– …Poţi şi tu să râzi? Râzi?

– I-ai văzut cum fugeau?

– Mai ales călugării!

– A doua oară… A treia oară a fost cel mai bine. N-a mai rămas nimic… Nimic!

Cei doi prieteni râd şi dansează, umăr la umăr, în ritmul nemuritoarei melodii ce a fixat, memoriei lumii, dansul lui Zorba, în vreme ce perspectiva se lărgeşte, înfăţişând micimea, nimicnicia condiţiei omeneşti… Ultima replică a Şefului are darul de a pune, în adevărata lumină, întreaga miză a filmului. Dacă lui Zorba îi aparţinuse primul cuvânt, în film, lui îi revine ultimul, şi nu este unul oarecare, ci însăşi cheia acestuia: „Nimic!”… Iar bucuria se aşterne, deplină, peste fiinţele celor doi, potenţată, parcă, de această revelaţie! Or, asta se petrece deoarece nu este o atitudine arbitrară, în raport cu întreaga desfăşurare a acţiunii, ci una îndelung şi meticulos pregătită, pas cu pas. Conştientizarea acestei realităţi universale – nimicul – suportă diferite grade, pe parcursul iniţierii, odată cu demascarea succesivă a vălurilor ce acoperă ochiul interior al fiinţei. Iar replica ultimă a Şefului vine să confirme intuiţiile oricărui observator atent al evoluţiei sale, altfel neputându-se justifica detaşarea lăuntrică, a Şefului, faţă de aproape tot ce i-a fost dat să trăiască, în jumătatea de an petrecută în Creta, în compania lui Zorba. Încă de la început, tânărul gentelman pare a fi preocupat de cu totul altceva decât de motivul aparent al venirii sale în Creta: repunerea, pe picioare, a vechii mine, nu pare să-l intereseze cu adevărat, dovadă nonşalanţa, seninătatea cu care se lasă, de fiecare dată, pe mâna lui Zorba, deşi acesta îl avertizase, de la bun început, asupra renumelui său, deloc încurajator (acela de „Molimă”). În port, acceptă să-l ia, cu sine, pe Zorba, deşi este conştient că nu-l cunoaşte şi că, poate, săvârşeşte o prostie; apoi, se lasă, mai departe, pe mâna lui Zorba, deşi acesta îl avertizează că are numai o jumătate din creier, şi că l-ar putea ruina. Acum, la final, nu se arată deloc supărat de eşecul întregului proiect, liniştea ce i se aşează, peste suflet, purtând, în plus, stigmatul bucuriei… Lucruri enigmatice, ce nu ar putea fi înţelese dacă nu am accepta că atitudinea Şefului era una specială, de la bun început! În film, este înfăţişat, de mai multe ori, citind, noaptea, în camera sa, fără ca discuţiile sale cu Zorba să ne releve, vreun moment, conţinutul preocupărilor sale. Face parte, asta, din tehnica regizorală a lui Michael Cacoyannis, cel ce semnează şi scenariul, care ar fi redus, cu mult, tensiunea întregii naraţiuni, dacă ar fi lămurit acest aspect. Prin ultima replică a Şefului devine evident, însă, că scrierile pe care le citea, cu atâta ardoare, erau scrieri buddhiste: în această filosofie, doar, Nimicul reprezintă realitatea universală, iar lumea în care ne este dat să trăim, o imensă Maya, cu nenumărate văluri, ce ne înarcerează fiinţele… Acest adevăr este întărit de excepţionala carte, a lui Nikos Kazantzakis, ce a stat la baza acestui film – este vorba de „Alexis Zorba” – în care tânărul companion al lui Zorba se arată preocupat, de la bun început, de filosofia buddhistă, intrând în polemică, în nenumărate rânduri, cu acesta, în pagini de o profunzime ce n-ar fi putut redate în film. Aşadar, nimicul pe care-l afirmă, în final, Şeful, la modul explicit, ca şi detaşarea sa faţă de manifestările Mayei, sunt prezenţe constante, în atitudinea acestuia, încă din primele secvenţe ale filmului. Iar nebunia, a cărui lipsă i-o impută Zorba, nu este altceva decât detaşarea convertită în bucurie! Este de înţeles, acum, de ce destinele celor doi se întâlnesc, aparent arbitrar, ca şi menirea pe care Zorba o are, în raport cu destinul celui mai tânăr. Faptul că, după primele două încercări, eşuate, de a aduce jos buştenii, prin intermediul telefericului proaspăt construit, Zorba strigă :”Nu-i nimic! Continuaţi!”, nu trebuie să inducă în eroare. În traducere, într-o formă mai limpede, expresia sa înseamnă „Nu vă fie frică! Nimicul nu ne poate-atinge! Continuaţi!”, fapt ce nu indică o viziune opusă, a lui Zorba, în raport cu aceea a Şefului, ci tocmai faptul că celor mulţi, neiniţiaţi, învăluiţi de vălurile mayei, adevărata esenţă, a realităţii, trebuie să le rămână ascunsă. Ea îi sperie, îi înspăimântă, provocându-le atitudini diametral opuse atitudinilor celor doi, în sufletele cărora ea se converteşte în linişte, detaşare, respectiv bucurie. Este şi motivul pentru care, am văzut, Zorba o minte, în repetate rânduri, pe Bubulina. În plus, nici chiar Şefului nu îi vine uşor să şi-o asume, iar asta pentru că, deşi parţial iniţiat, nu înţelesese că conştientizarea nimicniciei lumii se poate converti în poftă de viaţă, în bucurie. Pentru el, Zorba reprezintă o enigmă, prin forţa pe care o posedă, deşi, după cum avusese prilejul să remarce, dispunea de o putere admirabilă de detaşare faţă de iluziile lumii înconjurătoare. Nu pricepea, însă, cum se pot armoniza detaşarea şi bucuria… Faptul că Zorba îşi propune, de la bun început, să-i releve acest adevăr, reiese din dialogul lor final, în care îi vorbeşte despre necesitatea internă, a fiinţei, de a se elibera de vălurile mayei – pe care tot el, rând pe rând, i le înfăţişase, în toată amăgirea lor aducătoare de infinită suferinţă – eliberare ce nu se produce în absenţa nebuniei ce conferă puterea de a reteza frânghiile ce ţine captivă, înlăuntrul acestora, fiinţa. Iar mărturisirea lui Zorba, prin care îi comunică, Şefului, că niciodată n-a ţinut la un bărbat mai mult decât la el, se explică tocmai prin aceea că el este singurul pe care a reuşit, vreodată, să-l iniţieze, să-l moşească. Comparaţia căreia i-am dat, în câteva rânduri, glas, dintre Zorba şi Socrate, se vădeşte a fi, şi din această perspectivă, potrivită: iniţierea Şefului constă, de fapt, în demascarea vălurilor fiinţei, nu în arătarea adevărului. Acesta, trebuie aflat de ucenic, prin propriile sale puteri. Aşa cum Socrate avea convingerea că adevărul se află în adîncul spiritului oricărui ins, fiecare având puterea de a-l descoperi singur, sarcina sa rezumându-se, doar, la a-l ajuta, prin efortul de a-i curăţa vederea (în aceasta şi constând activitatea de moşire, pe care şi-o asuma), tot astfel, Zorba îi înfăţişează, succesiv, Şefului, cruntele rătăciri ale fiinţei umane (şi tot pe viu, precum Socrate), teribilele cauze ale suferinţei universale, acesta fiind, de altfel, primul adevăr al doctrinei buddhiste: esenţa universului mayei este suferinţa. Al doilea adevăr, nu este, iarăşi, deloc străin, celor doi, şi mai cu seamă strădaniilor lui Zorba, după cum am văzut, deja: originea suferinţei este dorinţa. Înlăturarea dorinţei, prin urmare, constituie preocuparea principală a înţeleptului, iar aceasta se realizează nu altfel decât printr-o adecvată înţelegere a esenţei, a realităţii. Cele trei motive care l-au determinat pe Buddha să abandoneze viaţa sa de huzur şi să caute o modalitate de eliberare de teribilul şi absurdul zbucium, al omului, sunt bătrâneţea, boala şi moartea, trei ipostaze ale suferinţei ilustrate exemplar în film, prin portretele Bubulinei, fiului lui Mavrandoni şi al văduvei, fără ca acestea să fie singurele. Iar, atunci când Şeful îi spune, lui Zorba, că ale sale cărţi îl învaţă tocmai despre agonia oamenilor, în încercarea acestora de a găsi o soluţie în faţa propriilor neputinţe, nu face decât să indice motivele retragerii, din lume, a lui Buddha, după ce a colindat-o, în căutarea unei doctrine care să-l lecuiască. Adevărul nu poate fi aflat decât de noi înşine, dar el nu ajută la nimic, dacă te nefericeşte, dacă nu-l poţi converti în bucurie (a n
u se confunda bucuria cu veselia), acesta fiind şi motivul pentru care Zorba o minte pe Bubulina, şi pentru care îşi vopseşte părul, câtă vreme şade în oraş, în compania prostituatei, acest simulacru neavând nici o semnificaţie, pentru el, dar reuşind să diminueze, întrucâtva, suferinţa unor făpturi iremediabil pierdute, precum prostituata (alt suflet rătăcit, ce a intuit, în Zorba, o posibilă alinare) şi Bubulina. Zorba, însă, rămâne detaşat, de orice dorinţă, fapt ilustrat de la bun început, când îi precizează Şefului, cu un aer de maximă gravitate, faprul că nu cântă, la comandă:

– Adică?

– Adică sunt liber. De acord?

– Da.

Libertatea sa, se înţelege, se exprimă, în acest context, în raport cu dorinţele Şefului, aceasta fiind doar o ilustrare particulară a viziunii de ansamblu a lui Zorba: detaşarea de orice dorinţă, fără ca dorinţa să se confunde cu simplul impuls natural, după cum am mai precizat.

Miezul acţiunii filmului se desfăşoară în perioada dintre Crăciun şi Paşte, adică între naşterea în trup şi cea în spirit, evoluţia Şefului înscriindu-se, perfect, simbolisticii acestei viziuni. Cu câteva zile, înainte de Crăciun, Zorba îşi proiectează funicularul, iar la câteva zile după Paşte îl inaugurează. Demascarea vălului material, relevarea nonsensului obsesiei siguranţei financiare, deşi furnizează pretextul întregii naraţiuni (sau, tocmai din acest motiv!), se va realiza abia la sfârşit. Şefului îi este dat să constate, astfel, că strădania lui Zorba a condus, în cele din urmă, la revelarea aceluiaşi nimic, pe care-l intuia, şi el, fără a crede, însă, că ar putea fi şi născător de bucurie! Cei doi descoperă, astfel, că esenţa viziunilor lor a fost, tot timpul, aceeaşi, cu o deosebire de nuanţă, numai! Învăţarea nu înseamnă, aşadar, o schimbare a esenţei, a naturii proprii, ci tocmai trezirea ei, eliberarea, de vălurile iluziei.

Faptul că maestrul îl alege pe discipol, şi nu invers, este relevant, în această privinţă: ultimul, deşi dispune de un potenţial pe măsură, nu este încă capabil de o vedere adecvată a esenţei. E drept, Zorba nu-şi demască, identitatea şi intenţiile, decât spre final, fapt ce are menirea de a testa soliditatea disponibilităţilor Şefului, mai ales capacitatea sa de a se detaşa de prejudecăţile obişnuite (a nu se uita că, încă de la bun început, în sala de aşteptare, nu-l deranjează, deloc, râsul zgomotos, ofensator, la adresa tacitei conduite sociale, al lui Zorba, acelaşi râs care denotă nebunia sa incurabilă, sănătoasă, pe care o va adopta, prin însuşirea sensului ei profund, şi Şeful, în cele din urmă). E şi firesc, deoarece, în faţa autorităţii lumeşti, întrupate chiar şi de banala opinie publică, toţi afişează comportamentul standard, canonic, ce predispune la ratare. Astfel se face că Zorba pozează, spre inducerea în eroare a celorlalţi, în om al dorinţei, lipsit de profunzime, în raportarea la viaţă, în vreme ce Şeful pare a fi omul renunţării, la viaţă, în favoarea reflecţiei, imagine aparentă, înşelătoare, care-şi va revela, până la final, ochiului atent, critic, inconsistenţa. Or, în centrul viziunii lui Zorba se situează bucuria, nu dorinţa, plăcerea eliberării naturii proprii, inclusiv a laturii ei simple, instinctuale, dar fără a provoca, în vreun fel, ataşamentul de această natură, factorul principal, determinant, al naşterii dorinţei.

Adept al detaşării buddhiste faţă de imperiul dorinţei, Şeful îşi dă seama, treptat, că viziunea lor e mult mai apropiată, decât s-ar fi aşteptat, că, de fapt, nu-i desparte ceva de ordinul esenţei, doar că liniştea lui Zorba posedă, în plus, bucuria! Şi-i cere, pentru prima oară, în ceasul acestei revelaţii, să-l înveţe, ceva: să-l înveţe să danseze! Până atunci, nu înţelesese, sensul acestei manifestări a lui Zorba: nici când acesta îl sfătuia să-i facă hatârul, Bubulinei, nici când izbucneşte într-un dans nebun, fericit peste măsură, de acceptul Şefului, dat utopicului său proiect (adevăratul motiv de bucurie, se înţelege, era, pentru el, constatarea uimitoarei detaşări, de vălul material al mayei, a ucenicului său). Dacă acesta fusese învăţat, până atunci, dar fără să ceară, acum o cere, el însuşi, semn al accederii sale la un alt nivel de conştiinţă. Zorba avusese grijă, în fiece moment, să nu-i bruscheze, în nici un fel, voinţa, astfel că acesta a descoperit, din el însuşi, modalitatea de a-şi converti, liniştea, în bucurie. Nebunia Şefului era prezentă, practic, în germene, dar nu a fost asumată, în mod expres, decât la final. Iar viaţa, prin pildele sale dureroase, i-a confirmat, treptat, intuiţiile. În fond, ce rămâne, până la urmă, din toate eforturile omului, multe din ele situându-se la limita suportabilităţii? Nimic. Însuşi universul se va stinge, negreşit, într-o bună zi. Ataşarea de toate lucrurile pieritoare nu poate fi decât semnul unei iremediabile iluzii, al unui non-sens ce se autoperpetuează… Iar suferinţa generată astfel nu poate fi curmată decât prin detaşarea de tot ce înseamnă manifestare iluzorie, expansiune a Mayei. În film, cu toţii suferă îngrozitor, în afară de cei doi buni prieteni. Cauza suferinţei celorlalţi este tocmai un anumit gen de dorinţă, astfel că aceşti oameni aleargă, în permanenţă, după obiectul dorinţei lor, indiferent dacă izbutesc să şi-l însuşească sau nu. Adevărul e că nu poţi să păstrezi, obiectul dorinţei, odată ce l-ai obţinut: e nevoie să-l căştigi cu fiecare clipă, ceea ce face ca liniştea să fie cu totul străină, sufletului, chiar dacă nu ai resimţit gustul eşecului, în această privinţă, până la un moment dat. Dar eşecul este inevitabil: nu poţi obţine, la infinit, obiectul propriilor dorinţe… Neliniştea este suverană, în imperiul dorinţei. Roata fatală a karmei trebuie frântă, iar asta cât mai de timpuriu. Orice amânare, în această privinţă, are consecinţe fatale, după cum am văzut că stau lucrurile în cazul Bubulinei. Zorba nu este un teoretician, de aceea îl aruncă pe tânărul său amic, de la bun început, în vâltoarea existenţei: Şeful trebuie să înveţe trăind, nu aşteptând sau visând să trăiască, precum Bubulina… Pentru ea nu mai rămâne nimic de făcut decât cultivarea discretă a iluziei, în vederea unei cât de infime diminuări a suferinţei, până la inevitabilul sfârşit. Ataşarea ei obsesivă de o dorinţă anume (aceea de a-l avea pe Canavarro) a condus la conturarea unei lumi iluzorii, în jurul ei, a unui văl în care nu mai există receptivitatea la elementele noi, iar cele reale nu mai pot fi pecepute, ca atare: lui Zorba, de pildă, îi spune, de nenumărate ori, Canavarro, iar în clipa morţii, la fel… De aceea, şi suferinţa, şi rătăcirea sa, sunt fără de leac.

Emblematic, pentru acest film, este ilustrarea faptului că, deşi pe căi oarecum diferite, se poate ajunge la un acelaşi adevăr (anume renunţarea la dorinţă, ca sursă a liniştii fiinţei), ceea ce îl întăreşte. Cele două căi sunt: Buddha (a cărui pildă Şeful o ştie din cărţile sale) şi Zorba (pe care îl cunoaşte pe viu). Una vine să o confirme pe cealaltă, după cum a intuit foarte bine unul din înţelepţii lumii noastre, Osho, în „Viaţa este aici şi acum”: „Buddha spunea: <Atunci când ajungeţi în punctul cel mai lăuntric, în intimitatea voastră, dispăreţi – anatta, nefiinţă, non-sine, ne-suflet. Veţi fi doar un zero, şi acest zero se va dizolva în zero-ul inuversal.> Acesta este adevărul ultim, exprimat însă într-un mod foarte dur, incomod. Ei bine, cine doreşte să devină un zero? Oamenii vin aici pentru a găsi beatitudinea eternă (pentru a-şi satisface o dorinţă, dorinţa de nemurire, de pildă – n.m., C.V.); ei vin la Maestru, care le spune: <Singurul remediu este să deveniţi un zero> (…) Bucură-te de corpul tău, bucură-te de existenţa ta fizică. Nu este nimic păcătos în acest lucru. În spatele lui se află creşterea ta spirituală. (…) Există altceva, care este cu mult mai mult decât ceea ce este în prezent. Zorba este numai începutul. (…) Nu este cu putinţă nici un zbor de la Zorba la Buddha. Zorba este săgeata – dacă o urmezi aşa cum trebuie, vei ajunge la Buddha”.

Dar cum se ajunge, totuşi, de la linişte, la bucurie? Pe acelaşi drum, aş zice, pe care se ajunge de la teorie la adevăr. Revelaţia adevărului (anume: esenţa lumii e Nimicul) şi a împărtăşirii comune (împreună cu Zorba) a acestui adevăr: iată sursa bucuriei Şefului! Altminteri, bucuria nu este un lucru lesne de justificat, câtă vreme esenţa lumii înseşi – nimicul – nu poate fi justificată. După demascarea tuturor vălurilor mayei, nu mai rămâne decât nimicul. Iar acesta se situează dincolo de dorinţă şi nedorinţă. Ceea ce este inducător în eroare, în mod obişnuit, este faptul că oamenii nu resimt dorinţa, drept sursă a suferinţei, ci numai eşecul, adică nesatisfacerea dorinţei, imposibilitatea, temporară sau permanentă, de a-şi însuşi obiectul dorinţei. Or, din acest punct de vedere, atât Zorba, cât şi Şeful, ne întâmpină cu o detaşare ce-i caracterizează de la bun început. Dacă Şefului îi lipseşte, însă, puterea de a se bucura de viaţă, Zorba afişează o disponibilitatea debordantă, către aşa ceva. Deviza sa ar putea fi formulată astfel: nu contează dacă câştigi, ci numai dacă participi. Iar ceea ce o face eficientă este faptul că aderă la ea de la bun început: dacă ar fi făcut-o abia la sfârşit (aşadar, după pierderea luptei), ar fi fost expresie a resemnării, nu a bucuriei senine, generată de simplul fapt de a trăi. Nici el, şi nici Şeful, nu construiseră funicularul decât mânaţi de o curiozitate dezinteresată, gata să explodeze, oricând, în bucurie, ea însăşi bucurie. Pe tănârul gentleman, am văzut, nu-l prea interesează, de fapt, reuşita proiectului lui Zorba, iar pe acesta din urmă, caracterul extraordinar al experienţei pe care o trăieşte îl determină să fie interesat mai mult de latura estetică, decât de eficienţa reală a întreprinderii sale. Practic, ei n-au dorit nici o clipă, cu adevărat, ca experimentul cu telefericul să reuşească. Dar nici n-au dorit ca el să eşueze. Pur şi simplu, au fost, tot timpul, imuni, faţă de dorinţă şi nedorinţă. Iar bucuria acestei experienţe nebuneşti au resimţit-o de la bun început, la final manifestându-se doar explozia. Această experienţă îi captase, practic, pentru ea însăşi, nu pentru vreun scop anume. Să trăieşti şi să te bucuri de ceea ce ţi se întâmplă, fără să condiţionezi, această bucurie, de reuşita sau nereuşita vreunei dorinţe: acesta este mesajul lor! Să recunoaştem, e extraordinar. Pe lângă aceasta, atunci când intri în luptă mânat de dorinţa de câştig (de fapt, această dorinţă determină perceperea acţiunii drept o luptă), încetezi să te miri. Viaţa nu mai reprezintă un miracol, ci un lucru firesc, banal, de mult asumat, pe care intenţionezi să-l foloseşti, numai, în beneficiul propriei persoane. Or, pentru cei doi intruşi în universul arhi-închistat al Cretei (izolarea insulei predispune, parcă, la aşa ceva) totul reprezintă o perpetuă sursă a uimirii: sufletele lor sunt vii, şi, chiar dacă lucrurile din jurul lor sunt cele pe care le ştiu prea bine, percepţia asupra lor suportă revoluţionare modificări. Bucuria lor nu e condiţionată de succes, după cum nu e anulată de eşec, de unde şi caracterul ei permanent. Conştiinţa remuşcării, care-i produce atâta suferinţă, Bubulinei, când repetă, la infinit, că pentru ea e prea târziu, nu-i atinge, pe ei doi.

În fond, nu poate resimţi viaţa drept eşec decât cel ce valorizează pozitiv victoria. Conştiinţa ratării, se înţelege, nu poate apare decât la omul care consideră că viaţa sa posedă importanţă, în acest univers. Nu poţi rata o existenţă care este, din start, nesemnificativă… Nimicul, neantul, nu se pot rata, iar conştientizarea faptului că esenţa lumii e vidul, că manifestările vieţii sunt doar iluzie, se vădeşte a fi salvatoare. Alte remedii, la această situaţie, în afară de Budha şi Zorba, nu există, în circumstanţele în care se încearcă eliberarea de suferinţă. Mai există o soluţie, dar aceasta nu facilitează eliberarea, de suferinţă, ci numai valorizarea ei: creştinismul. Suferinţa este un mijloc necesar, indispensabil, purificării sufletului, respectiv mântuirii, în creştinism. Numai că singurii ce reprezintă creştinismul, în film – călugării – se dovedesc a fi de o îngustime ce face de prisos orice comentariu. Iar sătenii încep să părăsească incinta bisericii atunci când văduva, sub zidurile acesteia, începe să fie hăituită, dându-şi acceptul la supliciul ei. Uciderea acestei fiinţe singure şi nevinovate este, se înţelege, mult mai interesantă decât slujba religioasă de duminică, iar justiţia pe care ei o văd, în acest act, nu are nimic de-a face cu aşa-zisa justiţie a lui Dumnezeu. Este vorba de o cutumă tradiţională care se vădeşte a avea cu mult mai multă putere decât preceptele religioase. Mentalitatea lor rigidă constituie, de altfel, cel mai opac văl al mayei, demascat în film. Înapoiaţii săteni nu ucid dorinţa, ci obiectul ei. Dorinţa nici nu poate fi ucisă, căci asta presupune o altă dorinţă, şi tot aşa la infinit; e posibilă doar eliberarea, printr-o înţelegere superioară a realităţii, de dorinţă. Această înţelegere le lipseşte, iar violenţa pe care o adoptă, faţă de ei înşişi, ce se materializează inclusiv în crima lor colectivă asupra văduvei, nu rezolvă, în nici un fel, problema lor, aducând, în plus, conştiinţa vinovăţiei. Dându-le să bea „de sufletul moartei”, după moartea Bubulinei, cel cu care s-a luptat, Zorba, spre a o scăpa pe văduvă, dă de înţeles că o face pentru văduvă, nu pentru Bubulina… Adevăratele suflete moarte sunt ale lor, ale sătenilor, căci dorinţa orbeşte, sufletul, faţă de orice altceva, mortificându-l, încetul cu încetul. Bucuria senină, dată de resimţirea lăuntrică a liniştii, nu mai e posibilă, în acest context: cum să te bucuri, când eşti tras, în diferite direcţii, de dorinţele ce te înlănţuie?

Chiar binele şi răul devin expresii ale dorinţei, fapt pentru care Zorba afirmă că, odată cu trecerea timpului, renunţă, treptat, şi la ele: binele înseamnă, de fapt, pentru noi, îndepliniea dorinţelor, iar răul, opusul. Dincolo de bine şi de rău ar însemna, aşadar, dincolo de imperiul dorinţei: locul din care atitudinea lui Zorba îşi trage esenţele, materializate în linişte. Aşa-zisa morală cotidiană are aşadar, în inima ei, dorinţa ce pietrifică… Veritabila morală, se înţelege, este aceea furnizată de înţelepciune, nu de canoane, o înţelepciune emanând linişte şi bucurie. Ritualul uciderii văduvei (iniţial, se aruncă cu pietre, ca la adulter) nu e expresia înţelegerii, ci a captivităţii celor ce îl săvârşesc, dovadă că mulţi dintre ei pălesc, tremură, transpiră, dar i se supun, orbeşte. Cele mai împietrite sunt babele satului: bătrânii sunt cu desăvârşire absenţi, în film, fapt ce semnalează o lume în care bărbaţii mor de tineri, înţelepciunea neavând ce căuta. Antiteza, între evoluţia în timp a lui Zorba (el însuşi recunoaşte că posedă tot mai multă energie, odată cu trecerea timpului), şi aceea a lor (exprimată prin pietrificare, nemişcare) e totală. Dacă Zorba descoperă, pe parcursul testelor sale pentru calcularea pantei funicularului, că până şi pietrele sunt vii, dat fiind că esenţa vieţii e mişcarea, ele, babele, îmbrăcate în negru (semn al doliului ce-l poartă, în virtutea unei tradiţii pe care n-o înţeleg, dar pe care o perpetuează) stau, mai tot timpul, şi condamnă, din priviri. Viaţa este un păcat, dacă nu corespunde unui cod vechi, pe care l-au preluat, la rândul lor, fără a-l înţelege, fără a-l filtra prin propria conştiinţă, ce, în felul acesta, nici nu s-a mai născut. Văduva vrea să trăiască, şi nu să respecte, toată viaţa, un cod absurd, ce interzice, pesemne, reluarea de la capăt a vieţii, afirmarea, ei, în continuare. Nu, pentru morala tradiţională, viaţa s-a încheiat, dacă eşti într-o atare situaţie. Văduva e încă vie: prin urmare, trebuie ucisă. Babele strigă, primele, împotriva ei, sub zidurile bisericii, întărâtând spiritele la crimă (comunitatea nu are un lider, iar ele dau glas autorităţii tradiţionale ce i se substituie). Văduva a îndrăznit să muşte din fructul interzis, acela din care ele însele, deşi au tânjit, deşi şi-au dorit, nu au muşcat. Le-a lipsit curajul, acea nebunie, de care vorbeşte Zorba, care îţi conferă tăria de a tăia frânghia şi de a te elibera. Ele nu au renunţat, practic, la dorinţă, ci au îmbrăţişat-o, dar fără să o satisfacă, retezându-i fructul, cum ar zice un buddhist, dar fără a suprima şi cauza; aşadar, nu printr-o înţelegere superioară, ci prin abstinenţă… Or, acesta e un mijloc ce violentează, fiinţa, ce o siluieşte.

Dorinţa nu reprezintă, după cum am mai amintit, simplul impuls natural, sexual sau de altă natură, ci ataşamentul faţă de acest gen de impuls, care deturnează evoluţia firească, a fiinţei, către perceperea adevărului ultim, creând iluzia că un asemenea impuls este cu adevărat important (şi nu doar un mijloc necesar supravieţuirii trupului), că poate conferi, efectiv, sens, existenţei umane. Or, un simplu impuls nu se poate erija în scop al vieţii omului, pe pământ. La înţelegerea acestui fapt se poate ajunge doar printr-o folosire adecvată a raţiunii, căci raţiunea poate acorda importanţă instinctelor, dar invers, niciodată. Spunându-i, Şefului, că ce se va întâmpla cu trupul neînsufleţit al Bubulinei nu mai contează, Zorba lasă să se înţeleagă că adevărata dramă aceasta a trăit-o în timpul vieţii, confruntându-se, pe durata acesteia, cu o altfel de moarte, aducătoare de infinită suferinţă. Iluzia Bubulinei a fost totală, universul său devenind atât de îngust, încât Zorba a putut să o mintă, de fiecare dată, cu atâta uşurinţă, dovedind că el poate fi controlat până şi de un om. Era mult prea târziu, pentru ca vălul Bublinei să fie ridicat. Buddha nu spune ce se poate face atunci când iluzia e prea veche, fiind atât de înrădăcinată, în suflet, încât persoana în cauză nu mai este capabilă să ajungă la înţelegere, pentru a se elibera. Ea nu mai e în stare să decidă, pentru soarta proprie, iar altcineva, din afară, n-o poate ajuta, în nici un fel. Zorba găseşte, însă, soluţia provizorie, cu totul absurdă, din perspectiva eficacităţii finale, dar totuşi utilă, în măsura în care diminuează, oarecum, suferinţa. Tactica sa este, de altfel, una a răbdării, a tactului subtil. Aparentul ocol pe care-l face, atunci când zăboveşte mai mult decât îl ţineau treburile, în oraş, are, de fapt, rostul de a-i da răgaz, Şefului, să-şi limpezească viziunea, să se detaşeze de reţinerile lăuntrice, să se decidă, în privinţa căii, să înţeleagă diferenţa dintre dorinţă şi simplul impuls al fiinţei şi să elibereze glasul lăuntric, ce-i spunea să meargă la casa văduvei. Nu e în joc, aşadar, un motiv ce ar apare, în economia de ansamblu a evoluţiei filmului, ca fiind ridicol: pierderea timpului, în compania unei prostituate. Dincolo de faptul că această femeie tânără avea nevoie, realmente, de Zorba, situaţia ei fiind similară aceleia a Bubulinei… Iar pe Zorba nu-l interesează dacă e grecoaică, turcoaică, bulgăroaică sau albaneză, câtă vreme decretase, pe bună dreptate, prejudecăţile istorice, dintre naţiuni, drept rătăciri, drept văluri ale mayei. Cu oricâtă convingere ar sugera, mentalul comun, că lupta dintre popoare e o necesitate, justificată, eventual, de nedreptăţi trecute, Zorba, cu experienţele sale cumplite, din războaiele la care a luat parte, ştie că pentru eternul nimic nu e nevoie de nici o luptă: indiferent de neliniştile şi împotrivirile oamenilor, se aşterne, implacabil, peste tot şi toate. Iar dacă simpla conştientizare, a acestei stări, conduce la o luciditate cronică, insuficientă pentru ca viaţa să poată fi suportată, stare ce corespunde, la începutul filmului, dispoziţiei lăuntrice a Şefului, el lasă să se înţeleagă, prin tot ce face, că mai e nevoie, pentru aceasta, de bucurie… Iar bucuria se obţine cultivând o atitudine creativă, dar dezinteresată, totodată: nu întâmplător Zorba şi Şeful sunt singurele persoane creative, în film… dar şi singurele cărora nu le pasă, cu adevărat, de reuşita sau nereuşita întreprinderii lor. Ceilalţi, se rezumă la o bolnavă receptivitate, în raport cu iluziile necruţătoare (dar ademenitoare) ale vieţii, cu toate că sunt ataşaţi, iremediabil, de tot felul de nevoi, de dorinţe!

Conştientizarea esenţei ultime a lumii – neantul – anulează, totodată, orice efort de a o înţelege altfel decât o fac Zorba şi tânărul său prieten. Iar faptul că acesta din urmă nu are un nume corespunde, pe deplin, realităţii ultime pe care el o intuia, şi care-i va fi confirmată prin experienţa extraordinară trăită alături de Zorba. Din chiar primul moment, Zorba nu încearcă să-i afle numele: sufletul său îi e de ajuns! În fond, numele nici nu poate surprinde, esenţa fiinţei noastre. Vechii egipteni credeau că supravieţuirea lui asigura nemurirea sufletului, după moarte, motiv pentru care, când voiau să ucidă sufletul cuiva, îi ştergeau numele, din toate inscripţiile existente. Dar, în realitate, numele nu reprezintă decât un semn care atrage atenţia asupra a ceva, aducând în vizorul unei alte conştiinţe un lucru cunoscut sau necunoscut, pentru ea, care ar putea-o motiva să-l cerceteze. Apoi, numele pe care le purtăm nu sunt consecinţa alegerii noastre: nu noi le-am ales, astfel că nu au cum să ne surprindă, în vreun fel, esenţa. Pentru Zorba, doar exemplele vii au valoare, nu cele din trecut. De aceea el se exprimă ironic şi la adresa nenumăratelor sale nume: ele denotă faptul că fiecare i-a citit, esenţa, altfel, considerând, de fiecare dată, altceva, ca definitoriu făpturii sale, şi înşelându-se, bineînţeles… Toate nu reprezintă decât iluzii. Iar sufletul Şefului trebuie eliberat, încă de la bun început, de această primă iluzie, de acest prim văl, mai la îndemână şi mai înrădăcinat decât toate. În fond, fiecare dintre noi ar putea să-şi pună, pentru sine, întrebarea: <care este adevăratul meu nume?>, şi ar constata că se află, inevitabil, în imposibilitatea de a răspunde…

Fiind în joc un scenariu iniţiatic, o anumită simbolistică nu are cum să lipsească. În afara nenumăratelor simboluri remarcate, la timpul potrivit, aş mai zăbovi, niţel, asupra semnificaţiei cifrei trei, greu vizibilă, la o vizionare oarecare a filmului: de trei ori Zorba îi testează, Şefului, nebunia (în prima scenă a filmului, atunci când acesta se lasă pe mâna sa, fără să-i împărtăşească, măcar, ce are de gând să facă – e vorba de ideea construirii funicularului, şi la final), de trei ori îl introduce în universul dansului (când îl pune să o danseze pe Bubulina, când îl invită să-i împărtăşească bucuria generată de încrederea pe care i-o conferă şi în scena finală), de trei ori îl îndeamnă să o viziteze pe văduvă, de trei ori dă semnalul de coborâre, a buşteanului, pe frânghia funicularului. Toate aceste indicii, ca şi celelalte, a căror semnificaţie am găsit de cuviinţă să o evidenţiez, nu pot fi integrate, într-o viziune de ansamblu, totalizatoare şi coerentă, decât din pespectiva finalului filmului, până atunci ele acumulându-se, treptat, în absenţa cheii menite să le aşeze cap la cap.

Realizare de referinţă, în istoria filmului, premiată cu trei premii Oscar, în 1965 (pentru imagine, pentru scenografie şi pentru cea mai bună actriţă în rol secundar – Lila Kedrova), „Zorba Grecul” a marcat, profund, conştiinţa nenumăratelor generaţii care s-au scurs, de atunci încoace. Nu înseamnă, însă, că a fost şi just înţeles, prin aceasta, motiv pentru care am şi întreprins prezentul demers hermeneutic. Succesul său se datorează extraordinarei pofte de viaţă pe care o degajă personajul principal, Alexis Zorba, interpretat magnific de Anthony Quinn, ca şi extraordinarei naturaleţi expresive pe care au reuşit să o insufle, celorlalte personaje, Alan Bates (Şeful), Irene Papas (văduva) şi Lila Kedrova (Madame Hortense, alias Bubulina). Muzica lui Mikis Theodorakis a augmentat, faima filmului, pe întreg mapamondul, astfel că regizorul şi scenaristul Michael Cacoyannis, chiar dacă ar mai fi izbutit vreun film mai valoros, acesta ar fi trecut neobservat. Ca şi „Şatra”, „Zorba Grecul” face parte din categoria acelor filme pe care n-a mai încercat nimeni să le repună în scenă, fapt ce grăieşte, de la sine, despre nivelul performanţei artistice pe care le-au atins: orice altă ecranizare ar fi comparată, se înţelege, cu ele, şi ar fi catalogată drept un fiasco. Ca să nu mai pomenim de faptul că actori precum cei în discuţie, care au reuşit să se identifice într-atât, cu personajele jucate, încât au fost asimilaţi, lor, pentru tot restul vieţii, cu greu ar mai putea fi egalaţi.

Reprezentând o ecranizare a romanului publicat de nu mai puţin celebrul Nikos Kazantzakis în 1947 – „Alexis Zorba” – filmul se prezintă ca o meditaţie, asupra convulsiilor sufletului omenesc, ce preia, din capodopera marelui scriitor grec, simultan, tensiunea şi seninătatea. Profunzimea paginilor în care tânărul însoţitor al lui Zorba se pierde în profunde reflecţii asupra naturii umane, inspirate de filosofia buddhistă, nu au fost redate, în film, fără ca filmul să piardă, totuşi, din coerenţa sa, fapt admirabil, ce denotă măiestria lui Cacoyannis. Iar umanismul cald, încrezător, pe care-l degajă romanul lui Kazantzakis, se regăseşte, multiplicat în neaşteptate nuanţe, în această uluitoare demonstraţie cinematografică.

(publicat, pe fragmente, în Intertext, nr. 3-4/2006 şi Hermeneia, nr. 7/2007)

Make a Comment

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Liked it here?
Why not try sites on the blogroll...

%d blogeri au apreciat asta: