Moartea lui Grigore Vieru

Posted on 05/03/2009. Filed under: Românii din Republica Moldova | Etichete:, , , , |


Rănile ţării îl strigă pe Grigore Vieru

foto-grigore-vieru1

Când românii din Basarabia se vor alătura, într-o aceeaşi ţară, românilor din actuala Românie, eu voi fi trist. Voi fi trist, pentru că Grigore Vieru, cel ce şi-a dorit atât de mult, acest moment, nu se va bucura, de el, aşa cum ştia el mai bine: precum un copil ce nu-şi refuză maturitatea.
Când de o parte şi de alta a Prutului va flutura acelaşi steag tricolor, fără vreo stemă care să-i ştirbească puritatea, eu voi fi tăcut. Voi fi tăcut, deoarece Grigore Vieru nu va putea să vadă dansul lui, deasupra pământului înţesat de oaselor străbunilor săi.
Când neobositele ape ale Prutului nu vor mai fi despărţite, în două, de un ipotetic şi absurd zid de sânge, eu voi fi neîmpăcat. Neîmpăcat, deoarece Grigore Vieru nu va mai putea să-şi aştearnă, versul de aur, peste rămăşiţele sale.
Când la Bucureşti şi la Chişinău vor răsuna sirenele, a izbândă, eu mă voi simţi învins. Mă voi simţi învins, deoarece Grigore Vieru nu va mai putea să se facă glas al acestei izbânzi.
Când copiii românilor din stânga cursului Prutului vor învăţa după aceleaşi manuale (întocmite la Bucureşti) ca şi aceia din dreapta cursului Prutului, eu voi fi disperat. Voi fi disperat, deoarece îşi vor însuşi, literatura neamului, din manuale în care poeziile lui Grigore Vieru – în momentul de faţă, cel puţin – nu există. Şi pentru că vor afla, istoria neamului, din manuale în care numele lui Grigore Vieru nu există…
Când noi, românii, vom fi uitat că am fost cândva despărţiţi, eu mă voi simţi pierdut. Mă voi simţi pierdut, deoarece cartea de căpătâi a lui Grigore Vieru – Taina care mă apără – nu va mai fi privită drept ceea ce este: o Biblie. O Biblie e românităţii, a românismului, a românilor de pretutindeni.
Când am aflat, de moartea lui Grigore Vieru, am ţipat, dar nu în lumea asta, ci în aceea de dincolo, căutându-l: iar Grigore Vieru s-a aşezat, ca pentru ultima oară înainte de judecată, acolo unde se simţea el cel mai aproape de Dumnezeu – în lumina dintâi a cuvântului, pe care, credea el, numai poezia o mai poate rezidi în noi:

Rugă poetului

lui Grigore Vieru

de-ar fi, acum, Prutul sătul
nu ar mai frânge,-n două,
versul ce ne minte
cum că-i nemuritor
poetul

poetul nu e poezia sa
ci glasul ce îţi plânge-n carne
şi ochii-n literă-ntrupaţi
timpul trecându-l

în lipsa lui
ar trebui să fim cu toţi poeţi
vărsând în ale sale-nsemne har
cu teamă
locuindu-l

poetul nu-i nemuritor
ci poate dorul nostru de lumină
orbecăind
cu slovele-i în loc de ochi
spre propriul suflet

lăsaţi străbunii
să îi sape groapa
noi Prutului
să ne rugăm să-i fie
din strajă
bun slobozitor, spre aştri

să spunem
ce-ar fi spus şi el:
ce n-o să am
voi veţi a vea
ce n-o s-aveţi
eu o să am –
păstrăm legătura!

Când Grigore Vieru încă mai putea mângâia, sfielnic, cu mâinile-i dumnezeieşti, cartea pe care-o considera moştenirea spirituală a vieţii sale – Taina care mă apără – ţinând-o strâns, la piept, după cum îi plăcea atât de mult, se gândea, cu siguranţă, că viaţa sa a avut un rost. Nu se gândea, însă, la el, ca la unul încheiat.
Când Grigore Vieru ne făcea, nouă, românilor din dreapta Prutului, una din ultimele declaraţii publice de iubire, de pe scena Sălii Polivalente din Bucureşti, în yiua de 24 noiembrie 2008: „Din Basarabia vă scriu / Dulci fraţi de dincolo de Prut / Vă scriu cum pot… şi prea târziu / Mi-e dor de voi… şi vă sărut” („Scrisoare din Basarabia”), mi-era imposibil să-mi imaginez că, pentru el, era, într-adevăr, prea târziu… Prea târziu pentru un vis în care nimeni nu credea… Pe care nimeni nu-l dorea, cu toată fiinţa… În afară de el. Acum, iată, ne-a rămas, nouă, acest vis. Ce facem cu el? Ce facem cu visul lui Grigore Vieru?
Când Daniel Corbu se adresa, în ziua de 8 decembrie 2008, cărturarilor adunaţi în incinta primăriei ieşene cu prilejul lansării Tainei care mă apără, spunându-le că ţine în mâini una din marile cărţi ale literaturii române, Grigore Vieru, prezent la eveniment, se gândea, probabil, aşa după cum obişnuia el să spună, că nu harul său, ci lacrima sa, e mare… Nu se gândea, însă, că mai mare va fi lacrima propriului popor, după trecerea sa dincolo.
Când Horia Zilieru îi mărturisea, lui Grigore Vieru, în cadrul aceleiaşi festivităţi, că noi, românii, îl iubim, cu siguranţă… noi, românii, nu ştiam cât de mult îl iubim.
Când românii Basarabiei, ca şi aceia ai României, în stare de şoc, îl jeleau, pe Grigore Vieru, ca pe nimeni altul, ni s-a arătat, deodată, şi cuvântul – cel pe care poetul l-a iubit atât de mult, fiindu-i, deopotrivă, lance şi scut – în toată puterea lui. Căci singura taină, singura armă, a lui Grigore Vieru, a fost cuvântul, şi prin cuvânt a izbândit, el, izbânda lui fiind chiar cuvântul, într-o lume în care cuvintele păreau a nu mai avea nimic de spus.
Da… Sufletul curat al lui Grigore Vieru nu va mai veghea, asupra sufletelor noastre… decât prin ochii cuvintelor. Nu va mai sădi, în pământul patriei, decât neauzite şoapte de străbuni. Nu va mai priveghea, curatul mormânt al mamei, decât prin plânsul apelor din Prut.
Grigore Vieru nu va mai strânge, la piept, cartea vieţii, aşa cum a făcut cu propriile sale cărţi, de-a lungul timpului, de la prima până la ultima, veghindu-le în singurătatea creaţiei. Nu, acum lor le-a rămas să-l vegheze pe el… În aceeaşi singurătate în care doar plânsul unui neasemuit OM se mai poate face auzit.
Să vorbesc, despre Grigore Vieru, e o sarcină aproape imposibilă. Ar trebui să insuflu, cuvintelor, forţa pe care doar el reuşea s-o insufle. Grigore Vieru este singurul om, de când e istoria pământului, a cărui moarte a fost deplânsă prin chiar propriile sale cuvinte! Mai mult decât atât, jelindu-l, cu toţii am făcut-o şi o vom face, în veac, cântându-i cuvintele. Este, acesta, sublimul omagiu ce poate fi adus unui poet, unui OM.
Iar dacă în stânga cursului Prutului a fost declarat doliu naţional, iar în dreapta Prutului, nu, e acesta semnul clar al înstrăinării, puterii politice, de frumuseţea lumii, de pântecul ţării, de sufletul limbii. Căci nu-mi imaginez cum pentru o parte a românilor poate fi doliu naţional, iar pentru cealaltă, nu.
De la Grigore Vieru am învăţat că limba nu e o haină de care să te poţi lepăda, ci, mai degrabă, că ea se leapădă, de tine, atunci când încerci, vinovat sau nevinovat, s-o loveşti. Limba este duhul vieţii pe care, trădându-l, devii, în veci, damnat, ca unul ce-şi bate joc de ceea ce e mai profund, mai sacru, în propria fiinţă.
Pentru românii din Basarabia, pentru românii autentici, care nu-şi batjocoresc istoria şi limba, Grigore Vieru a fost Dumnezeu pe pământ. Şi, precum pe Dumnezeul din ceruri, unii l-au primit cu inima deschisă, alţii l-au batjocorit şi răstignit. Şi, aidoma Lui, le-a răspuns prin cuvinte minunate, pe care numai sufletele ireversibil mutilate pot să le ignore.
În amintirea românilor de pretutindeni Grigore Vieru trăieşte şi va trăi, veşnic. Căci există o naştere, în amintire, o vieţuire, în amintire, şi o moarte, în amintire. Grigore Vieru nu va putea muri, în amintire, decât atunci când nu va mai fiinţa nici un român, în această lume.
Când Grigore Vieru ne-a vorbit, într-un îndepărtat volum din anul 1974 („Aproape”), despre moartea sa, a făcut-o într-un minunat poem intitulat chiar… „Când”: „Când am să mor / să mă îngropi / în lumina ochilor tăi”. Cuvintele românilor din Basarabia, care l-au jelit, la Chişinău, în tragicele zile din 18-21 ianuarie 2009, ilustrează, pe deplin, această premoniţie poetică şi fac orice subliniere de prisos: „Cuvintele cred că n-o să-mi ajungă niciodată… să spun cine a fost Grigore Vieru. Eu singură am crescut, cu poezia dumnealui, am lucrat la şcoală, la grădiniţă, am educat copiii, cu poeziile lui Grigore Vieru, l-am stimat, l-am avut în inimă, în suflet, în ochi, în privire şi o să-l am câte zile voi trăi!” (Ana Zaporojan); „Odată cu trecerea în nefiinţă a lui Grigore Vieru am senzaţia că s-a prăbuşit un univers… peste îndureratul cer al Basarabiei. Grigore Vieru ar trebui să ne servească o lecţie, în primul rând… pentru generaţia tânâră care acum vine, după noi, şi… cea mai importantă lecţie este: să însuşiţi adevărul!, cine suntem?, de unde venim? şi… încotro mergem?” (Mihai Morăraş); ”Am pierdut… un frate, am pierdut… un tată, tată spiritual, care… atunci când era Vieru, aveam la cine mă raporta, era icoana mea spirituală, şi acum am rămas, aşa, văduvit de un tată…” (Silvian Fusu); „Grigore Vieru înseamnă, pentru mine, personal, şi pentru noi toţi, simbolul limbii române în Republica Moldova, în ţara noastră, un simbol de puritate, de… nu ştiu, n-am cuvinte…” (Nicu Ţărnă); „Pentru mine, din momentul în care am aflat că Grigore Vieru nu mai este în viaţă, este doliu… permanent, dacă doriţi, cel puţin până în clipa în care vom vedea idealul maestrului Grigore Vieru realizat. (…) Dânsul a avut un ideal, ideal care trebuie înfăptuit. În toată opera sa, în special cea din anii ’90, a cântat unitatea neamului românesc, a cântat limba română, a scris despre tot ceea ce înseamnă adevăr istoric şi noi trebuie să realizăm acest lucru” (Dorin Chirtoacă); ”Grigore Vieru este omul care a vrut numai bine, şi a fost, mereu, bătut. Bătut crunt, pentru că spunea adevărul; pentru că spunea că el este român, că s-a născut în România regală, că vorbeşte limba română, că nu vrea să fie dată uitării istoria neamului nostru, istoria românilor, şi, pentru asta, a fostă bătut… Nu, nu betonul ăsta l-a omorât pe Grigore Vieru… În Grigore se aruncă, de mult, cu bucăţi de beton…” (Andrei Strâmbeanu); „M-aş teme ca aceste cuvinte să fie prea puţine… la adresa lui Grigore Vieru, fiindcă, pentru noi toţi, eu cred că el a fost un om ce a vorbit pentru întreg poporul său, prin opera sa, prin tot ce a scris… Dumnezeu să-l odihnească în pace şi să ne mândrim cu acest om…” (Vasile Ursu); „Ştim că fiecare dintre noi suntem datori cu câte o moarte, pe pământ, dar e prea dură, moartea, e prea dură moartea atunci când vine atât de neaşteptată… La noi, la Pererita, va fi doliu… cred că nu o zi, cred că nu o lună, dar de azi şi până un veac înainte”; „noi am primit vestea cu o durere foarte mare… care şi acum ne arde, în suflet… Şi vrem să-l vedem, dar nu într-aşa fel, vrem să-l vedem aşa cum a fost el, cu vorbă caldă, dulce, dar nu aşa… nu aşa…” (femei din Pererîta).
Acestea, şi multe altele, sunt cuvinte care nu pot fi uitate şi care eternizează amintirea pe care i-o port lui Grigore Vieru. Căci amintirile fraţilor mei din Basarabia sunt şi vor fi, în veac, şi amintirile mele! Iară durerile românilor basarabeni nu vor putea, nicicând, să nu mă doară, şi pe mine!
Grigore Vieru spunea că „Acum nu pe cruce / Ci în interiorul ei / Ar trebui să fim” („Pe cruce”), exprimând, astfel, idealul contopirii cu crucea, cu adevărul cel viu, cu frumuseţea cea eternă. Între timp, Grigore Vieru însuşi a devenit adevărul cel viu, frumuseţea cea eternă. Măcar acum s-avem curajul s-o spunem: avem nevoie de Grigore Vieru, rănile ţării îl strigă, adunate, vechi şi noi, laolaltă. El este crucea noastră, pe care, mândri, trebuie să o păstrăm curată, clădindu-ne fiinţa în chiar inima ei.

Bocet pentru Grigore Vieru

Grigore, Grigore…

lumină de mamă
te-alintă, te-adapă
sicriul de braţe
pe lacrimi te poartă
în cumpăna iernii

Grigore, Grigore…

uşor ca oasele
pe care doarme ţărna
plecat-ai, înţesat
de patimi sfinte
pe limbă de cântec

Grigore, Grigore…

rănile ţării îşi caută
trupul
ce le-a primit la sine
ca rugă şi hrană
iubindu-le straşnic
răstignindu-se
singur

Grigore… Grigore…

dumnezeu
te-a lăsat
în locu-i, o clipă
– eminescu de zboruri,
botez de cuvinte –
pentru suflete rătăcite
acum
strigându-te jalnic

Grigore, Grigore!
trecut-ai
din vis
direct în moarte
planând ca o pasăre
deasupra prăzii
ştiindu-ţi
înfruptarea din ea
dincolo!

Make a Comment

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Liked it here?
Why not try sites on the blogroll...

%d blogeri au apreciat asta: