Apocalipsa de fiecare zi

Posted on 01/05/2009. Filed under: Daniel Corbu | Etichete:, , , , |


apocalipsa-de-fiecare-zi

             Daniel Corbu este un spirit prin excelenţă reflexiv, care îşi exprimă trăirile, gândurile şi concluziile, cu aceeaşi uşurinţă, în registrul creaţiei şi criticii literare, deopotrivă. În ultimul său volum de poezie, Apocalipsa de fiecare zi (Editura Princeps Edit, Iaşi, 2009), autorul ieşean exploatează această veleitate a sa în manieră lirică, eul său, laolaltă cu lumea din care face parte, constituind, deopotrivă, subiect şi obiect al actului reflexiv.

            Volumul, apărut la 25 de ani de la debut, poartă pecetea unei maturităţi creatoare de necontestat. Gândul curge fără poticniri, cuvintele se înşiruie firesc, fără a da, măcar o clipă, impresia că fluxul lor ar fi forţat (de vreo rimă încăpăţânat urmărită de autor, de exemplu, sau de vreun artificiu introdus capricios, cum se întâmplă, de regulă, la autorii tineri, îndeosebi, şi nu numai). Ba chiar se poate vorbi de oroarea de jonglerii stilistice, a lui Daniel Corbu, atenţia lui îndreptându-se cu precădere asupra efortului dezvăluitor de adevăruri profunde, greu perceptibile şi mult mai greu exprimabile „în cuvinte potrivite” (parafrazându-l pe Arghezi) de către poet. Astfel se face că metafora, atunci când survine în poem, se dăruieşte, spiritului, aproape fără a fi sesizată, în consistenţa şi menirea ei. Este, aceasta, dimensiunea reflexivităţii poetice ajunsă la apogeul ei.

Rupturile firului discursiv, caracteristice blocajelor inspiraţiei poetice, nu există, la Daniel Corbu. Faptul poate fi justificat în mod variat.

În primul rând, reflexivitatea de care am pomenit, primordială fiind, în textul poetului ieşean, nu se trădează, nici o clipă, pe sine, nu cedează, deloc, ispitelor cuvântului: gândul încrustat, ca într-un sâmbure, în sentinţa/sentinţele cu care se deschid poemele, este exprimat, lămurit, ipostaziat conform logicii sale lăuntrice. Înstrăinarea de aceasta ar echivala, în contextul dat, cu o renunţare la proiectul reflexiv al întregului volum.

În al doilea rând, sentinţa/sentinţele care constituie adevărate axis mundi ale poemelor, se repetă aproape ritualic, înăuntrul fiecăruia dintre ele, totul fiind astfel reluat, de către autor, dintr-o nouă perspectivă, mai lămuritoare decât precedenta, dar fără vreo intenţie substitutivă.

Se poate vorbi, în acest punct, de o veritabilă reţetă corbiană de a scrie poezie: se începe cu alegerea unei sentinţe, a unei maxime, a unei cugetări încifrate care exprimă, în manieră memorabilă, un adevăr, un aspect al realităţii noastre umane zilnice; apoi, această sentinţă este explicitată, dezvoltată, concretizată, printr-o serie nu foarte lungă de versuri; când extinderea aceasta pare a ajunge într-un loc mort, sentinţa iniţială este reluată (de obicei identic, ca formă), pentru ca procesul să fie reluat… Iar reţeta aceasta de fabricare a unui poem se poate repeta, în cadrul aceleiaşi zămisliri, oricât. În poemele constituite din mai multe secvenţe lirice deliberat delimitate (poeme minoritare, în volum), fiecare parte conţine, aproape fără excepţie, o astfel de sentinţă, iar partea finală le reia, recombinându-le într-un poem cu valoare de concluzie emblematică.

Fără îndoială, sesizarea acestei reţete de a face poezie, la care apelează Daniel Corbu, nu este de natură să reducă, nicidecum, creaţia sa poetică, la o simplă tehnică! Nici vorbă de aşa ceva! Este vorba numai de un schematism general, de regăsit în fiecare poem al volumului, care poartă marca personalităţii şi originalităţii autorului, dar care nu este aplicat într-un mod rigid, de către acesta. Dimpotrivă, libertatea pe care şi-o asumă este foarte mare, formularea sentinţelor este, adesea, variabilă (se păstrează numai o parte a termenilor folosiţi iniţial, aceia care surprind chintesenţa  ideii), astfel că repetiţia nu este una a identicului, a unului, ci a unei materii ideatice in-formate, e drept, de către un principiu unic, dar care ni se oferă în cele mai libere – de canon – plăsmuiri.

Daniel Corbu se vădeşte a fi, aşadar, un creator care şi-a găsit calea, cel puţin în volumul de faţă, şi care îşi este sieşi fidel. Sentinţele, maximele care constituie coloanele de rezistenţă ale poemelor sale îl impun, de asemeni, ca un veritabil înţelept al zilelor noastre, înţelepciune ce dobândeşte, pe alocuri, aură profetică. Iar profetismul său nu e doar unul prospectiv, ci, deopotrivă, retrospectiv: verdictele pe care le dă istoriei, civilizaţiei şi culturii noastre sunt de natură să provoace mutaţii profunde în percepţia trecutului, nu doar a prezentului sau a viitorului. Meditaţia corbiană acoperă întreg orizontul temporal uman, perspectivă largă, în care evoluţia spiritului individual îi apare, poetului, ca o continuă degradare. E, acesta, chiar înţelesul apocalipsei de fiecare zi: până şi spiritul reflexiv (o raritate a istoriei contemporane) constată permanenta sa degradare, degradare ce survine inclusiv în condiţiile exercitării efortului de contracarare a sa! Este de sesizat, aici, o anume neputinţă, a spiritului, de a se opune istoriei şi deopotrivă destinului său metafizic (unul al căderii continue), căreia poetul îi este martor şi cronicar fidel (pe alocuri, chiar iscoditor). Întregul volum ni se înfăţişează, din această perspectivă, ca unul posedând o substanţă ideatică demnă de o lucrare filosofică sau sapienţială. Iar modalitatea de exprimare lirică, a acestei înţelepciuni, nu face decât să-i amplifice, indefinit, rezonanţa, în conştiinţa cititorului.

Bineînţeles, sesizarea acestei apocalipse cotidiene nu ar putea fi realizată fără dedublarea eului liric. El este cel care experimentează apocalipsa, pe propria sa piele, dar, simultan, este şi cel care se detaşează de ea, investigând-o, diagnosticând-o, exprimând-o în ce are ea mai esenţial, mai şocant, mai dureros, mai paradoxal. Reflexivitatea poetului, menţionată la început, tocmai în aceasta constă. Iar lirismul devine, pentru o astfel de reflexivitate, o albie pe care apele reflexivităţii curg lin, venind în întâmpinarea celuilalt. Căci finalitatea întregului demers corbian, din acest volum, nu este simpla rostire, înfierare a adevărului lumii noastre, ci semnalarea, sa, în intenţia prevenirii (sau măcar a amortizării, la nivelul conştiinţei) a efectelor sale distrugătoare. Nimic nu scapă acestei degradări constante: nici sufletul copilului, nici limba, nici patria, nici dragostea, nici gândul (fie el literar sau filosofic). Totul este antrenat în tăvălugul mizerabil al istoriei, iar evenimentele acesteia, inclusiv acelea pe care alegem să le ignorăm, ne afectează iremediabil, mai devreme sau mai târziu. De aici şi obsesia poetului faţă de destinul său ulterior, faţă de perspectiva prizonieratului său între paginile cărţilor pe care le-a scris, obsesie ce este resimţită, explicit, în volum: ce importanţă mai are/încă de pe atunci presimţeam că voi rămâne/închis într-o carte (Voi rămâne închis într-o  carte).

Tenta autobiografică, a volumului, nu trebuie să înşele: vorbind despre sine, Daniel Corbu depune mărturie şi îşi asumă rolul unui evanghelist (Evanghelia după Corbu nu este doar titlul precedentului său volum de poezie, ci şi al unuia dintre poemele prezentului volum), evanghelist al adevărului deja consumat sau în curs de epuizare, nu al unuia care ar sta să vină! În felul acesta, însuşi termenul evanghelist este deconstruit, în cel mai pur spirit postmodern, fără ca prin aceasta autorul să se încadreze, prin acest volum, curentului poetic postmodern. Preluarea câtorva însemne ale unui curent nu constituie, nici pe de departe, un indiciu al apartenenţei unui autor la respectivul curent; este chiar cazul lui Daniel Corbu (şi al altora).

Tonalitatea dominantă a poeziei corbiene este aceea a melancoliei împăcate cu sine. Versurile au o sonoritate lin-descendentă: forţa cu care autorul ieşean îşi obligă cititorul să le rostească, în debutul lor, se estompează, treptat, până spre partea lor finală. Iar sonoritatea aceasta potolită, a finalului fiecărui vers, poartă pecetea unei resemnări active, chiar prospective, în care lucrează, din plin, spiritul, în sensul constituirii unui nou prag al înţelegerii, în sensul zămislirii unor noi virtuţi ale expresiei. În pofida sesizării majorităţii lacunelor lumii în care trăim, Corbu nu ni se înfăţişează, aşadar, ca un revoltat. Ceea ce îl interesează pe el, mai mult, este tocmai latura constructivă a constatării eşecului: identificarea acelor dimensiuni ale acestuia care ar mai putea fi salvate, pe care s-ar putea clădi zorii viitoarelor renaşteri. Muzicalitatea liricii corbiene străbate, ca un fluviu de lumină, toate paginile volumului, hipnotizându-l pe cititor şi transmutându-l într-un univers al speranţei, al unei speranţe nedesluşite, dar totuşi resimţită, intuită ca o mântuire. Apocalipsa de fiecare zi ar putea fi depăşită, dar pentru aceasta ar trebui ca lumea să fie impregnată, ceva mai mult decât acum, de poezie. Poezia ar putea salva lumea – cred că aceasta este cheia în care poate fi lecturat volumul lui Daniel Corbu. Dar numai în măsura în care lumea mai doreşte să fie salvată…

Referirile la cotidiana apocalipsă, dincolo de modalităţile variate în care survin, sunt, pe alocuri, explicite: Pe nesimţite îmbătrâneşti (…) împroşcat cu azur cu idei vermion cu roza apocalipsă a clipei de faţă (Ştreangul negru); Ea mă opreşte (…) îmi admonestează birjareriile îmi sprayază Apocalipsa (Ea); Vei călători cu un tren de lumină/Mire sărbătorit de propria Apocalipsă (Pom de iarnă cu păsări îngheţate); Cel ce-a vândut Apocalipsa pe-o mie de guldeni surâde (Spre fericitul nicăieri); zadarnic încerc să recapitulez Apocalipsa (Duminica fără sfârşit); întunericul vine la oră fixă/dar Apocalipsa mai întârzie cu o mie de ani (Evanghelia după Corbu). Totuşi, abstrase contextului general, aceste exprimări nu sugerează mai nimic. Apocalipsa de care vorbeşte Corbu (de regulă cu majusculă) este una a morţii noastre lente, a privirii nesfârşite şi inutile a chipului nostru, în oglindă, a căutării izolate a urmelor lui Dumnezeu (altă obsesie, a autorului, care revine, după volumul de povestiri cu acelaşi nume, şi în prezenta carte), a zădărniciei eforturilor noastre de a ne înfrăţi, prin cuvântul scris, cu alte spirite, a puţinătăţii vieţii noastre salvate prin cuvânt (în pofida eforturilor de sens contrar), a coabitării tacite şi resemnate cu trecerea timpului, ca uneltitori ai propriei noastre disoluţii.

Apocalipsa de fiecare zi reprezintă un volum care se sustrage tiparului comun. Realizările de excepţie, care relevă genialitatea autorului, nu sunt deloc puţine. Evit să recurg la exemplificări, aici, tocmai datorită faptului că e aproape imposibil de nedreptăţit, prin ignorare, anumite versuri ori sentinţe. Iar alternativa – precizarea tuturor – ar echivala cu transcrierea, într-o altă formă, a volumului…! Cu adevărat, acest volum al lui Daniel Corbu nu poate fi trecut cu vederea, de către  oamenii de spirit, de către iubitorii de poezie sau de către criticii literari. Este una dintre puţinele cărţi de poezie, scrise de un autor contemporan, a cărei lectură nu necesită efort dureros, autoimpus. Dacă ar fi să trădez exigenţa abia amintită, aş ilustra, aceasta, chiar şi numai prin menţionarea câtorva dintre sentinţele memorabile ce constituie schelăria volumului: adevărata moarte vine enervant de încet (Apocalipsa de fiecare zi); stau singur la cina cea de taină şi totuşi cineva mă va vinde (Cina cea de taină); un popor fără zei nu poate fi un popor fericit (Un zeu îngropat în spatele casei); sfârşiturile nu mai folosesc la nimic (Preludii pentru trompetă şi patru pereţi); Nimeni nu pleacă prea departe de sine (Groapa cu lei); Vine un timp când trebuie să alegi între visare şi faptă (Toamnă prin Chandogya Upanişad); Vai de  cel care-ntreabă iubirea de-i rege ori sclav! (Lettre en miettes); parc-aş fi murit în mai multe trupuri deodată (Manualul bunului singuratic); Cel mai rău e să mori într-i duminică (Blues); nu se face nimic cu adevăruri fărâmiţate (Aniversare); sângele e împins de un sânge mai vechi (Duminica pedepselor); În cele din urmă/fiecare merită doar ceea ce înţelege (Păzitorul de capre); Ceea ce ne leagă e-un cântec de moarte (Raport către nopţile sterpe); supune-te clipei şi ea te va trăda; în fiecare din noi un fugar îşi face penitenţa (Moarte rozalbă, râs vineţiu); adevărul e sortit să se-mprăştie în cuvinte (Noile lamentaţii ale lui Cain); Nici eu nu voi muri de înţelepciune (Scrisoare deschisă); În carnea mea un zeu se preface a cânta dintr-o harfă zdrobită; vine câteodată poezia/pe urmă iar sunt nimic (Vine câteodată poezia); N-am pic de linişte în ţara mea (Divina tragedie); tot cuvintele ne apără de cuvinte (Zeiţa Casandra); trecem fiecare cu o altă icoană în mâini (Râul care trece prin inima mea); Lucrul pe care l-ai dorit al tău/la nesfârşit te stăpâneşte (Weekend secret); Totul începe de foarte departe (…) Miroase deodată a ceva spus de prea mulţi (Spre fericitul nicăieri); Oare a face lumea nu e mai puţin decât a o înţelege? (Evanghelia după Corbu); Pe nesimţite atâtea lucruri devin muritoare (Cimitirul din sânge); Prin memorie trece întotdeauna un râu; morţii au veşnic gura plină de iarbă (Simfonia întâi. Imperiala); Cu altă deşertăciune voi răspunde deşertăciunii (Purtătorul de tăcere); până la urmă orice istorie e o adunare de treceri pe drumul Damascului (Drumul Damascului); Domane, moartea de care-mi vorbeşti/greşeşte mereu (Moartea de care-mi vorbeşti greşeşte mereu); cineva poartă în palme loc pentru cuie (Înscenări pentru liniştea aparentă sau şapte încercări de a privi lumea printre degete); pe unde inima se gudură pământul speranţei se umple de iarbă (Şapte heptastihuri pentru bibliotecile-fântâni): Totul e să nu nimereşti de mai multe ori în aceeaşi moarte; luciditatea e o disciplină pentru martorii târzii (Vânzătorul de oameni); din nou e duminică şi din nou îmi trece prin casă istoria; adevărul se lasă mângâiat de mai mulţi aşa cum se întâmplă cu femeile frumoase (Duminica fără sfârşit); lăsaţi-vă hrăniţi cu  trecerea timpului (La Charette Blueue); nimeni n-a văzut mormântul unui cuvânt (Prolegomene de şoapte); e-aproape o lehamite să trăieşti/iar ca să fii tu însuţi (Scepticul Agrippa); Moartea/e singura instituţie care mai impune respect (Transcendenţa goală); memoria îngroapă morţii pe rând (Hamlet, zadarnicul Hamlet); Ceva din mine nu vor putea să îngroape groparii (Un duh de ivoriu).

Selecţia de mai sus, în pofida consistenţei sale, se vădeşte a fi prea puţin pentru copleşitoarea desfăşurare de forţe pe care Daniel Corbu o realizează în Apocalipsa de fiecare zi. Iar virtuţile lirico-reflexive ale volumului nu au cum să fie identificate, valorificate decât din perspectiva unei abordări critice şi hermeneutice multiple, căreia, în textul de faţă, i-am precizat numai o parte dintre coordonate. La urma urmei, măiestria unui autor, oricâte s-ar rosti despre el, nu reiese, în toată splendoarea sa, decât atunci când este parcurs în chiar carnea cuvintelor sale. Poemul următor, de exemplu, deşi constituie parte a unui grupaj mai amplu (Simfonia întâia. Imperiala), poate fi luat şi separat, dispunând de o autonomie indiscutabilă, care pune în evidenţă, pe deplin, splendoarea lirică specific corbiană:

 

 

Dinţişorii absenţei

 

 

Astfel am văzut dinţişorii absenţei

                        cum în carne se-nfing

astfel am văzut cum se poate trăi o viaţă

în umbra unei întâmplări de demult. Şi tot astfel

pe străbunica povestind povestea din urmă a

străbunicului:

 

În bătălia de la Mărăşti

un tânăr soldat a simţit o floare roşie

în dreptul inimii

un fel de buburuză a sorţii

                      curgându-i pe trup

şi-a aţintit ochii spre gările cerului

şi nu s-a mai întors acasă.

Pe mâini şi pe gură îi creştea iarba.

 

…………………………………………………………………

 

Astfel am simţit dinţişorii absenţei

Astfel am înţeles cum se poate trăi o viaţă

în umbra unei întâmplări de demult.

 

Este o caracteristică a marii creaţii ca până şi părţi ale ei să dispună de aceleaşi virtuţi de care se bucură întregul. La Daniel Corbu, de la versul oarecare, până la o anume secvenţă de versuri, pecetea specificităţii sale lirice se resimte fără dificultăţi.

Apocalipsa privită prin ochii lui Daniel Corbu constituie, pentru noi, contemporanii săi, mai mult decât o provocare: ea reprezintă un verdict intransigent, căruia nu avem cum a ne sustrage, câtă vreme moartea, agentul universal al apocalipsei, este cea care o pregăteşte, dar şi cea care o va consfinţi. Moartea, poate cea mai însemnată dintre obsesiile poetului, lucrează permanent, în noi, la nivel material şi spiritual, pentru a izbândi, în final, să-şi contemple, opera, şi astfel pe sine, într-un şir infinit  de chipuri. Se înţelege, poezia – căci pe ea mizează Daniel Corbu – nu va fi, nici ea, decât un altfel de chip al aceleiaşi morţi (dar, poate, mântuitor de moarte, aşa precum şi Iisus din Nazaret a învins moartea… murind!). Apocalipsa îşi pierde sensul ei teleologic, ea-l dobândeşte pe acela de facere, prefacere, prin moarte şi de către moarte, a vieţilor noastre. Apocalipsa e o permanenţă ascunsă, deghizată, căreia poetul îi smulge, rând pe rând, măştile. Totul se instituie în felul unei poveşti, mereu alta şi totuşi aceeaşi, căreia-i subscriem cu toată fiinţa noastră şi pe care o numim, îndeobşte, viaţa noastră de fiecare zi. Pare a fi chiar esenţa peregrinării noastre prin lume, în faţa căreia doar ultima întrebare, din ultimul poem al volumului, mai poate fi afirmată:

 

 

Poveste

 

 

Locuieşti în aceeaşi casă cu mine

răspunzi la acelaşi număr de telefon traversăm

aceleaşi nopţi albe aceleaşi toamne

                                       îngenuncheate de rouă.

Stăm în aceeaşi cameră în acelaşi pat ne iubim

până la ziuă

ştim aceleaşi metode de sinucidere

folosim aceeaşi masă de scris

                        (nimic nu e greu nimic nu-i uşor)

stăm tăcuţi la aceeaşi cină de taină.

Cineva mă va vinde – îţi spun – curând cineva

                                                             mă va vinde!

Traversăm aceleaşi nopţi albe ştim

aceleaşi metode de sinucidere

stăm tăcuţi la aceeaşi cină de taină.

 

De ce Doamnă Moarte de ce?

Make a Comment

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Liked it here?
Why not try sites on the blogroll...

%d blogeri au apreciat asta: