Archive for iulie 2009

Şi îngerii sunt ca noi !

Posted on 22/07/2009. Filed under: Şi îngerii sunt ca noi | Etichete:, , , , , , , , , , , , , |


Daniela STRUNĂ

sau destinul apocaliptic al îngerilor

Despre îngeri s-a tot vorbit, în ultimii ani (succesul cărţii „Despre îngeri”, a lui Andrei Pleşu, ar fi doar unul din exemplele ce îmi vin în minte), într-o vreme în care noi, oamenii, înstrăinaţi din ce în ce mai mult faţă de noi înşine, părem a avea nevoie, mai mult ca oricând, de ei. Ei bine: s-a vorbit, şi iarăşi s-a vorbit, însă puţini şi-au închipuit că lumea îngerilor ar putea fi „povestită” şi altfel.

Expoziţia Danielei Strună, al cărei vernisaj a avut loc în ziua de 17 iulie 2009 în cadrul Bibliotecii Judeţene „Gheorghe Asachi” din Iaşi, Sala Manuscriptum, ne întâmpină tocmai cu o altfel de „poveste” despre misterioasa, contrarianta lume a îngerilor. Genericul sub care proaspăta absolventă a Facultăţii de Arte Plastice din Iaşi şi-a aşezat tablourile – Şi îngerii sunt ca noi ! – nu poate decât să provoace, din start, la meditaţie. Pentru mine, unul, ca individ care o cunosc încă din clasa a IX-a, din vremea când i-am fost profesor, la Liceul „Regina Maria” din Dorohoi, provocarea este cu atât mai mare. Nu în fiecare zi un fost elev te provoacă de la înălţimea de la care îţi face plăcere ţie însuţi să fii provocat ! Şi chiar dacă se întâmplă ca, în evoluţia respectivului elev, profesorul să nu fi pus nici o piatră, nici o temelie durabilă, faptul de a-l descoperi ca fiind dăruit, cu totul, lumii spiritului, reprezintă – credeţi-mă – un miracol. Însuşi procesul maturizării spirituale este un fapt miraculos, iar când sâmburele acestei maturizări a existat tot timpul în proximitatea ta, fără ca tu, unul, să fi intuit, aceasta, nu poate decât să te pună pe gânduri. Nu este cazul meu, aici, pentru simplul fapt că nu am avut prea mult ocazia să zăbovesc, în anii de liceu, ca profesor, în preajma pictoriţei. Mai ales că îmi repugnă, cu totul, calitatea de profesor. Modul în care mă raportez la expoziţia Danielei Strună se rezumă exclusiv la statutul meu de individ uman, iar faptul că – în calitate de profesor – am cunscut-o, cândva, îl socotesc ca un accident fericit, de care acum mă mândresc.

O întrebare, cel puţin, se ridică de la bun început: dacă îngerii sunt ca noi, ce nevoie mai avem, noi, de ei ?! Cum arată o lume a îngerilor în care nu ne găsim decât pe noi înşine? Lumea îngerilor-oglindă, va să zică ?! Privind tablourile Danielei Strună, cu greu am putea s ne recunoaştem chipurile. Dar aceasta nu se datorează aparentei distorsionări a realităţii, în imagistica plastică a Danielei, ci faptului că distorsionată este tocmai imaginea noastră despre noi înşine! Atât de distorsionată, încât, privindu-ne alter-ego-urile îngereşti, dublul nostru ceresc, păzitor al sufletelor noastre schimonosite, nu ne mai recunoaştem ! Îngerii ne apar ca fiind suferinzi, în calitate de victime ale unei apocalipse la care nu se aşteptau ! IAr apocalipsa aceasta este generată, bineînţeles, de vieţuirea lor în proximitatea fiinţelor umane. Modul de a fi uman este molipsitor, prea molipsitor, prin mediocritatea nivelului său comun, nici măcar îngerii neizbutind să i se opună! Suferinţă, tensiune, sforţate, elan, încercare, disperare, graţie, profunzime, armonie, toate se amestecă într-un creuzet al imaginaţiei creatoare care dă naştere unor forme pe care, vrând-nevrând, trebuie să le găzduim. Culoarea este temperată, deloc stridentă, formele sunt creionate timid, fără a violenta spaţiul perceptiv, imagistica capătă contur, treptat, de la exploziile de lumină şi culoare până la plăsmirile mimând concreteţea, evoluând perpetuu, printre liniile, tuşele întretăiate ce refuză solidificarea, rigiditatea.

Cea de-a treia expoziţie a Danielei Strună reprezintă una dintre cele mai curajoase şi de succes pe care un autor dorohoian le-a susţinut, în ultimul deceniu. Cu atât mai curajoasă cu cât este vorba de o absolventă a facultăţii de arte plastice ieşene, promoţia 2009. Cuvintele criticului de artă Valentin Ciucă surprind, destul de precis, coordonatele acestui act, ca şi acelea ale directorului Bibliotecii „Gheorghe Asachi” din Iaşi, Ion Bordeianu: (mai mult…)

Citește articolul întreg | Make a Comment ( 1 so far )

Şi ei SUNT ROMÂNI…!

Posted on 13/07/2009. Filed under: Românii din Ucraina | Etichete:, , , , , , , , , , , , , , , , , |


Exact cu patru luni în urmă, în data de 13 martie 2009, am părăsit, pentru prima oară în această viaţă, spaţiul ţării în care m-am născut. Am făcut-o împreună cu o delegaţie dorohoiană, ajungând – şi în aceasta constă tragedia istoriei – într-o regiune care altădată făcea parte din judeţul Dorohoi: este vorba de binecunoscutul ţinut al Herţei, de mai bine de jumătate de secol în componenţa Ucrainei, situat la câţiva kilometri nord de Dorohoi (maxim 10 minute de mers cu automobilul, din Dorohoi, deci chiar imediat după vama Racovăţ). Pretextul întregii acţiuni l-a constituit aniversarea – la iniţiativa românilor din Ucraina – a lui Gheorghe Asachi, a cărui casă natală se află chiar în Herţa. De asemeni, Fundaţia Raională „Gheorghe Asachi” din Herţa ne-a invitat, cu acelaşi prilej, în localitatea vecină, Târnauca, la o expoziţie în memoria marelui pictor român Arthur Verona, a cărui casă se află, şi ea, tot în Herţa!

Aşadar, pretextul întâlnirii, de peste spaţiu şi timp, l-a constituit chiar istoria românilor. Istoria unor locuri care nu au fost niciodată înstrăinate, de patria-mamă România, până la retragerea trupelor române din calea celor ruseşti, în 1944! Aceasta este, de fapt, lecţia dureroasă a istoriei: oricând poţi să-ţi pierzi drepturile cu care te-ai născut, chiar pe propriu-ţi pământ şi al strămoşilor tăi! Eu unul, ca ins ce m-am născut şi locuiesc în extremitatea nordică a României, nu am cum să nu fiu sensibil în faţa acestui gând (şi cred că aş fi chiar dacă aş trăi în capătul celalt de ţară!): dacă pârghiile istoriei ne-ar înstrăina, prin absurd, de vestul european (fapt cât se poate de plauzibil, să recunoaştem!), atunci, în virtutea blestematei inerţii care ne-a guvernat mai tot timpul istoria, am intra, iarăşi, în sfera de influenţă rusească, din punct de vedere geo-politic, iar posibilitatea de a ne pierde drepturile, locuind în continuare pe aceste pământuri, ar deveni cât se poate de reală! Iar asta ar constitui culmea dezastrului, pentru români, căci, în acest caz, nu doar meleagurile lui Asachi şi Verona ar intra în componenţa altui stat, ci acelea ale lui Enescu, Eminescu, Iorga şi Luchian! Aşa ceva chiar că ar fi de nepermis! Posibilitatea este, din nefericire, cât se poate de reală, binecunoscut fiind imperialismul rusesc, care are în plan, printre altele, reconstituirea Moldovei vechi, a lui Ştefan cel Mare, o Moldovă aservită, bineînţeles, Rusiei ! Că nu-i pasă defel, Rusiei, de Moldova, e la fel de evident precum e evident că nu-i pasă, defel, de români. Dimpotrivă, dintotdeauna s-a împiedicat, de noi, ca de o oază latină, cum suntem, înconjurată de o „mare” slavă, în tendinţele sale expansioniste, spre vestul european. Totul nu e decât un pretext în vederea acţiunilor subversive, ale Rusiei, de a subjuga întreaga Europă, proiect la care nu va renunţa niciodată! Iar timpul va lucra pentru sau împotriva acestui proiect – şi, din nefericire, destinul nostru nu stă, iarăşi (ca de atâtea ori în trecutul nostru), în mâna noastră, ci în Mâna Occidentului! Să dea Domnul, aşadar, ca Occidentunl să nu sufere de prea multe crize, astfel încât bruma de protecţie, de care beneficiem astăzi, din partea lui, să se perpetueze! Am putea, astfel, pentru prima dată în istoria noastră, să avem parte de o perioadă mai lungă de linişte, în care să ne mai limpezim şi noi, un pic ! Nu de alta, dar avem puzderie de probleme ce necesită, imperios, rezolvare…

Dar să revin la subiectul propus. (mai mult…)

Citește articolul întreg | Make a Comment ( 4 so far )

Evocarea poetului MIHAI MUNTEANU

Posted on 10/07/2009. Filed under: Memento Mihai Munteanu | Etichete:, , , , , , , , , , |


Casa de Cultură a Municipiului Dorohoi a fost, în data de 10 iulie 2009,  gazda unui eveniment emoţionant: evocarea poetului botoşănean Mihai Munteanu, plecat în paradisul liric al cerului în urmă cu aproape două luni. Astfel se face că la ora 13.00 cei câţiva iubitori de literatură ai urbei s-au adunat pentru a-şi aminti de pitorescul poet. Contestat şi apreciat în egală măsură, poetul Mihai Munteanu este unul dintre puţinii scriitori botoşăneni care au publicat la edituri de prestigiu ale României comuniste, într-o vreme în care accesul la ele nu era deloc uşor (excepţie făceau aceia ce aduceau osanale regimului, ceea ce nu este cazul cu Mihai Munteanu). Mari scriitori ai vremii l-au apreciat, l-au vizitat, l-au invitat pe la evenimente literare importante din ţară. Corespondenţa, cu unii din aceştia, a durat tot atât cât le-a fost şi viaţa. Poetul Mihai Munteanu a fost, fără îndoială, o personalitate dintre cele mai marcante ale literaturii româneşti botoşănene din cea de-a doua jumătate de secol XX. Cu toate acestea, stilul său parţial anacronic a făcut ca el să nu fie foarte „gustat”, în mediile literare botoşănene, în ultimii ani ai vieţii sale. Retras în Slobozia, satul natal, din comuna Cordăreni, situată la 20 km nord de Dorohoi, poetul a continuat, cu încăpăţânare, să-şi redacteze poemele, baladele, sonetele, dovedind o prolificitate neobişnuită. Puţini şi-au mai amintit de el, după acest exil autoimpus. Ici-colo, mai era invitat la câte un eveniment, precum sărbătoarea anuală a scriitorilor botoşăneni, care se desfăşoară în luna decembrie a fiecărui an. Dosarul întocmit şi înaintat în două rânduri, de către domnia sa, pentru a intra în Uniunea Scriitorilor, i-a fost respins, de fiecare dată, fapt ce constituie o ruşine, pentru Uniune. Se vede, nu era considerat „scriitor”, de parcă, pentru a fi „scriitor”, e nevoie de o reţetă şi numai de una! Fără a te înscrie în coordonatele „scriitorului” de astăzi nu poţi fi numit, se vede, scriitor… Sau, poate că – Doamne fereşte! – Mihai Munteanu, în caz că ar fi fost admis, ar fi făcut de ruşine Uniunea! E, bineînţeles, o situaţie absurdă, care denotă – culmea! – absurditatea neacceptării sale în Uniune, după o carieră scriitoricească atât de îndelungată şi de prolifică! Sau, mai degrabă, accederea în rândul membrilor Uniunii Scriitorilor se face numai după un lobby susţinut, atent orchestrat, care nu are, adeseori, prea multă legătură cu valoarea şi statutul scriiturii, ci cu cochetăria „savantă” a ştiinţei întocmirii unui dosar! Ştiinţă pe care, se vede, poetul Mihai Munteanu nu a avut-o! Nu! El nu ştia decât să-şi aştearnă, pe hârtiile-i mototolite, versurile care vorbesc, acum, în locul său!

afis Poetul Mihai Munteanu2

Evenimentul de astăzi a debutat cu un moment de reculegere, în memoria poetului, urmat de un cuvânt evocator al unuia ditren apropiaţii lui Mihai Munteanu, scriitorul Corneliu Drescanu. Mie mi-a revenit sarcina de a întocmi următorul montaj video, în memoria celui care, cu sufletul curat, ne-a lăsat, după moarte, gânduri, emoţii, trăiri la fel de curate – chiar dacă nu în stilul poeziei contemporane, ci al uneia care nu se mai scrie, astăzi. Mulţi l-au considerat, din acest motiv, un simplu versificator, ferindu-se să-i atribuie eticheta de poet. Dar, pentru aceasta, ar trebui, în prealabil, ca respectivii să pretindă a cunoaşte CE ESTE poezia. Eu unul, mărturisesc, nu sunt deloc edificat, asupra faptului. Dar, dacă alţii, mai cunoscători şi mai înţelepţi decât mine, sunt deja edificaţi, tare mult i-aş ruga să mă lămurească, şi pe mine!!! Pentru mine, Mihai Munteanu rămâne un poet al altui veac, rătăcit într-un timp al experimentelor, al teribilismelor, al mecanicismelor, al goanei după formele fără fond. Şi chiar dacă, poate, nici în urmă cu un secol nu ar fi concurat marilor şi consacraţilor poeţi de atunci, decât poate timid, rămâne poetul sufletului curat, al naturii, al plaiurilor, al copilăriei. Uşurinţa cu care îşi concepe rimele ar trebui să dea de gândit, însă, multor poeţi contemporani (incapabili chiar şi de o singură rimă naturală, neforţată), iar consistenţa de conţinut a poemelor sale nu poate decât să constituie un as în plus. Tenta epigramistică, a poemelor sale, aura de povaţă, adeseori de pamflet, a multor versuri, stilul memorialistic, sunt trăsături definitorii ale creaţiei sale. El mi se arată ca un veritabil înţelept, al timpurilor din urmă, solar, generos, îngăduitor cu toată lumea, văzând în toate un sens ascuns. Iubirea, Dumnezeu, dăruirea, refugiul în amintire, nostalgia tradiţiilor de odinioară, aveau, toate, cu adevărat consistenţă, pentru el, după cum au şi în poezia lui. E drept, astăzi aceste tendinţe, teme nu se mai cultivă, în literatură, decât în medii restrânse. Dar ele depun mărturie pentru o anume percepţie lirică, a sufletului omenesc, pe cale de dispariţie. E, şi acesta, un argument în favoarea citirii operei lui Mihai Munteanu. Oricum, cu solitudinea-i autoimpusă, de după moartea mult iubitei sale soţii (survenită în 1996), el continuă să scrie, cu siguranţă, şi acum, versuri, în paradisul poeţilor. Multă inspiraţie, MAESTRE !

Citește articolul întreg | Make a Comment ( 6 so far )

Rohia – Ierusalimul meu

Posted on 04/07/2009. Filed under: Salah Mahdi | Etichete:, , , , , , , , , , , , , , |


Miraculosul Salah Mahdi :

de la poezia convertirii la convertirea poeziei

foto Salah Mahdi

Poezia lui Salah Mahdi este un tărâm al sufletului despovărat, încă din această lume, de neajunsurile lumii acesteia. Împământenit, acestor meleaguri carpatice, încă de acum trei decenii, poetul româno-irakian a ajuns să le răsplătească nu numai cu nemuritoare versuri, de o frumuseţe aproape imaterială, ci şi prin dăruirea totală, definitivă, a ceea ce are mai profund, în fiinţa sa plăpândă: propriul suflet. Ultimul volum al poetului, Rohia – Ierusalimul meu (Editura Princeps Edit, Iaşi, 2009), ne face părtaşi acestui gest sublim, survenit în urmă cu 11 ani: convertirea sa, în calitate de nativ musulman, la religia creştină. Şi, precum afirmă, în cuvântul său înainte (Ismaeliteanul care a aflat Calea), preotul Nicolae Stoia – unul dintre preoţii care au săvârşit slujba convertirii – acea zi memorabilă a fost ziua în care Salah a murit. A murit pentru a lăsa să se nască Ioan, căci acesta a dorit să-i fie noul nume şi noua identitate. Nădăjduim ca de acum încolo, nou-născutul întru Hristos, fratele nostru Ioan să slujească Logosului sfânt după harul încredinţat de Bunul Dumnezeu. Iar harul lui Ioan Salah Mahdi este acela al poeziei magice, după cum ţine să precizeze, în a sa Precuvântare, şi Justinian, Episcopul Maramureşului şi Sătmarului: Poeziile lui Ioan Mahdi mi se par nişte suspine îngânate de prunci în somn când li se face dor de mama lor. Poeziile pe care fratele Ioan le-a oferit limbii române sunt darul de nuntă din ziua în care s-a logodit cu România.

coperta carte Salah Mahdi

(mai mult…)

Citește articolul întreg | Make a Comment ( None so far )

505 ani de la moartea lui Ştefan cel Mare

Posted on 02/07/2009. Filed under: Ştefan cel Mare: 505 ani de la moarte | Etichete:, , , , , , , , |


Astăzi, 2 iulie 2009, se împlinesc 505 ani de la moartea lui Ştefan cel Mare. Dintre festivităţile anunţate, de departe, cea mai semnificativă este deschiderea porţilor Cetăţii Neamţ (pe care am vizitat-o acum 10 zile – arată superb!), renovată în totalitate.

În urmă cu cinci ani, însă, pe când se împlineau 500 de ani de la trecerea dincolo a marelui voievod, şi la noi, la Dorohoi, s-a sărbătorit, faptul, prin evenimente demne de a fi cunoscute, cu toate că publicitatea a cam lipsit. La acea vreme, am încercat să suplinesc, tăcerea, scriind un articol care a fost publicat, şi el, cu întârziere, într-un săptămânal local (Viaţa). Articolul vorbeşte despre doi oameni care au marcat spaţiul şi timpul Dorohoiului în 2004: Aurelian Antal şi Gică Manole. Îl reproduc, cu această ocazie:

Mormantul_lui_Stefan_cel_Mare__Putna

În spiritul lui Ştefan cel Mare

Nu cred că trecerea prin istorie a unui popor poate fi liniară. Izbânda, ca şi eşecul, sunt prezenţe eterne; nu poţi  separa, disocia tranşant, latura bună, eroică, a unui popor, de căderea ruşinoasă în indiferenţă şi cinism. Înainte de toate, au valoare morală încercările, indiferent de ce natură şi de situaţie, de a ţine treaz cugetul,sufletul comun al unui neam (…). Ar trebui să o spun direct: valoarea morală sau nonvaloarea morală, în destinul unei seminţii, reprezintă suma valorii sau nonvalorii indivizilor ce compun acel popor. Numai că un popor nu are decât în cazuri excepţionale valori morale constante, pe care, în absenţa personalităţilor sale, le uită sau nu şi le valorifică. (mai mult…)

Citește articolul întreg | Make a Comment ( None so far )

Liked it here?
Why not try sites on the blogroll...