505 ani de la moartea lui Ştefan cel Mare

Posted on 02/07/2009. Filed under: Ştefan cel Mare: 505 ani de la moarte | Etichete:, , , , , , , , |


Astăzi, 2 iulie 2009, se împlinesc 505 ani de la moartea lui Ştefan cel Mare. Dintre festivităţile anunţate, de departe, cea mai semnificativă este deschiderea porţilor Cetăţii Neamţ (pe care am vizitat-o acum 10 zile – arată superb!), renovată în totalitate.

În urmă cu cinci ani, însă, pe când se împlineau 500 de ani de la trecerea dincolo a marelui voievod, şi la noi, la Dorohoi, s-a sărbătorit, faptul, prin evenimente demne de a fi cunoscute, cu toate că publicitatea a cam lipsit. La acea vreme, am încercat să suplinesc, tăcerea, scriind un articol care a fost publicat, şi el, cu întârziere, într-un săptămânal local (Viaţa). Articolul vorbeşte despre doi oameni care au marcat spaţiul şi timpul Dorohoiului în 2004: Aurelian Antal şi Gică Manole. Îl reproduc, cu această ocazie:

Mormantul_lui_Stefan_cel_Mare__Putna

În spiritul lui Ştefan cel Mare

Nu cred că trecerea prin istorie a unui popor poate fi liniară. Izbânda, ca şi eşecul, sunt prezenţe eterne; nu poţi  separa, disocia tranşant, latura bună, eroică, a unui popor, de căderea ruşinoasă în indiferenţă şi cinism. Înainte de toate, au valoare morală încercările, indiferent de ce natură şi de situaţie, de a ţine treaz cugetul,sufletul comun al unui neam (…). Ar trebui să o spun direct: valoarea morală sau nonvaloarea morală, în destinul unei seminţii, reprezintă suma valorii sau nonvalorii indivizilor ce compun acel popor. Numai că un popor nu are decât în cazuri excepţionale valori morale constante, pe care, în absenţa personalităţilor sale, le uită sau nu şi le valorifică.

Cuprind, aceste spuse ale lui Gică Manole, de la finalul capitolului V al cărţii sale, « Ştefan cel Mare », un adevăr pe care, prea ades, participanţii la Istorie îl ignoră sau îl dau uitării, aceasta în cazul în care, pur şi simplu, nu îl tratează drept o afirmaţie oarecare, nefondată, şi cu o tentă mult prea vădit moralizatoare, venind, aşadar, după ei, să altereze percepţia asupra Istoriei şi modul de a o face.Nu este întâmplătoare, o astfel de poziţie, câtă vreme la noi a devenit de multă vreme obişnuinţă, zicerea : « nu e vremea  sub om, ci omul sub vremi » zicere pe care însuşi autorul o infierează, în capitolul IX al cărţii sale : »Dacă Ştefan cel Mare n-ar fi apărut la timp, am fi continuat să ne supunem, smeriţi, vremurilor. Nu cred  că există spusă mai vinovată ca cea a lui Miron Costin, precum că nu-i bietul om peste vremi, ci sub vremuri. În comunitate, omul, nu trăieşte doar pentu a se smeri în faţa fatalităţii, ci pentru a o înfrunta, deschis, dacă are un adevăr în care crede şi pentru care trăieşte. Mă gândesc la adevăr ca la esenţa primă şi absolută a vieţii, iar nu ca la unul supus speculaţiilor, ipotezelor de tot felul ».

Tocmai pentru că există în Istorie, şi astfel de momente, în care adevărul(pretutindeni şi oricând evocat, de altfel) este întruchipat în personalităţi exemplare, în deplinătatea sa, Istoria nu se constitue, nu se poate constitui în banale înşiruiri de cifre, care nu izbutesc, nu au cum să-i surprindă sufletul, tensiunea, dramatismul, valoarea, fiorul; toate la un loc reprezintă elemente neinstrăinabile, definitorii în maniera cea mai intimă vieţii sale, şi a căror simplă cunoaştere nu este suficientă, pentru a o releva, în esenţialitatea ei, penru a o face simţită, astăzi, pe aceasta din urmă:nu, pentru aşa ceva este nevoie de har. Iar harul nu irumpe, în temporalitate, decât printr-o reconversie ascetică, la valoare, care să ofere muritorului privilegiul de a se adapta, în străfulgerările celei mai grave conştiinţe, nu atât din faptă istorică, ca atare, în ce are ea mai pur, cât din izvorul nesecat care-unicul-a făcut-o posibilă. Unui astfel de demers s-au dăruit, cu toata fiinţa lor, cei mai de seama oameni ai Dorohoiului în 2004 : istoricul şi eseistul Gică Manole, respectiv artistul plastic şi poetul Aurelian Antal.

Dacă realizările lor ar sta sub vremi, sau ar fi fost concepute sub povara acestui gând, cu siguranţă, nu  aş vorbi, şi nici nu s-ar putea vorbi despre ele. Dar, după cum o demostrează ei însuşi, prin operele lor, Istoria nu aparţine, nu este făcută doar de aceia care făptuiesc la modul propriu, ci şi de cei care vorbesc despre ea. Şi, după cum este important modul în care consimţi să făptuieşti, este semnificativ şi modalitatea în care te raportezi, la fapte, surprinzându-le şi respectându-le spiritul, pentu a-l reda, ulterior, şi a încerca să-l comunici altora. Încercările de acest gen diferă, desigur, între ele, prin anvergura lor, prin scopul pe care şi-l propun. Oricum ar fi, ele sunt importante, în măsura în care numai astfel de încercări pot pecetlui timpul, sustrăgându-l uitării, în beneficiul spiritului şi al acelora care, crezând cu tărie în adevărul pe care-l poate întrupa, s-au sacrificat(prin dăruire deplină, nu neapărat prin moarte) pentru el. Unei astfel de încercări mă supun şi eu prin demersul de faţă, fără a-mi propune decât a semnala, în cel mai sintetic mod cu putinţă, câteva repere ale viziunilor celor doi asupra aceleiaşi epoci istorice, în care românii înfruntând cu curaj vremurile, nu supunându-li-se, au trăit fără frică şi fără ruşine. Modalităţile de expresie ale celor doi exponenţi ai vieţii culturale de pe aceaste meleaguri sunt diferite : cuvântul, la Gică Manole, piatra, la Aurelian Antal. Cartea istoricului Gică Manole, apărută în mai 2004 la Editura Ovi-Art din Botoşani, vine însă să ofere, celor interesaţi, tocmai acea dimensiune, lăuntrică, de care s-a lăsat pătruns sculptorul Aurelian Antal, atunci când, în stăruinţa sa asupra pietrei, a trudit pentru a-i da suflare, prin realizarea bustului ilustrului voievod, dezvelit, întru slava sa, în centrul  Dorohoiului, în iulie 2004, iar acest efort, întru împrospătarea memoriei valorilor neamului românesc(schilodită de timp şi de neputinţa noastră), întru reafirmarea ei tranşantă, nu a fost însufleţit decât de dragostea neîngrădită faţă de valorile autentice ale acestui neam, în împrejurările în care contemporanii noştri, în cazul în  care nu-l ironizează, de-a dreptul, după cum le stă în obişnuinţă, îl tratează cu indiferenţă sau să căznesc a-i minimaliza cât mai mult posibil, importantă.Ori, nu e vorba, în acest caz, de vreo valoare oarecare, ci de cel mai de preţ simbol al potenţialităţilor izbucnite în Istorie, ale poporului român, de însăşi dovada lor de netăgăduit, şi care s-a exprimat nu datorită vreunor’conjucturi favorabile’, sub semnul cărora ne-am obişnuit să apreciem situarea noastră în Istorie, ci în virtutea voinţei de neclintit şi credinţei straşnice pe care Ştefan  a  insuflat-o poporului său, după cum în chip special subliniază, pe parcusul întregiii sale cărţi, Gică Manole, inclusiv în amintitul capitol IX :’Dacă Ştefan cel Mare ar fi crezut, şi el, în speculaţia de mai târziu a lui Miron Costin, că omul nu-i decât un neputincios în faţa vremurilor, am fi fost lipsiţi de cea mai autentică, şi curată, de cea mai puternică întâlnire a noastră cu destinul’. Se observă, aşadar, că tendinţa de autodepreciere, a noastră, ca şi orbirea faţă de valorile trecute sau prezente, nu este doar  un simptom al vremurilor prezente, câtă vreme chiar Miron Costin, deşi avusese în faţă exemplul lui Ştefan cel Mare, continuase să creadă în zicerea pe care a făcut-o celebră. Ori, tocmai această percepţie, atât  asupra lui Ştefan, cât şi asupra forţei teribile ce zace în sufletul acestui popor, vine să o modifice Gică Manole, şi, după cum voi argumenta, şi Aurelian Antal, ceea ce înseamnă că realizările lor sunt mai mult decât par, la o primă vedere. În cazul lui Gică Manole, se poate afirma, fără urmă de îndoială, că a sa carte ”Ştefan cel Mare” este mai mult decât o carte de istorie: dincolo de contribuţiile cu totul remarcabile, personale, în acest domeniu(printre care aş aminti: evidenţierea conştiinţei imperiale a lui Ştefan cel Mare, care era perceput la modul efectiv, drept urmaş legitim al Bizanţului căzut sub turci;clarificarea şi nuanţarea relaţiilor sale cu Matei Corvin, cu Cazimir al IV-lea sau cu Vlad Ţepes: analiza critică a cronicilor moldoveneşti, uneori părtinitoare, alteori imprecise; demascarea şi combaterea unor clişee istorice eronate, precum acelea despre locul numit Direptate sau despre amploarea dezastrului suferit de armata moldoveană la Războieni; relevarea strategiilor politice ale lui Ştefan, conturarea viziunii sale istorice; etc.), istoricul dorohoian reuşeşte, deopotrivă, să se strecoare în sufletele agenţilor Istoriei din urmă cu jumătate de mileniu, izbutind într-o manieră unică să le redea resorturile psihologice(aspiraţii, idealuri, dorinţe, ambiţii, pasiuni, orgolii, etc.)care le-au motivat acţiunile, alături de acelea economice sau religioase. Dar, mai presus de toate, cartea d-lui Gică Manole poate fi lecturată- deşi acest lucru nu poate să nu pară curios- ca una ce cuprinde lecţii nemuritoare de comportament şi de conduită morală, şi nu doar în virtutea conţinutului lor(exemplar, în această privinţă), ci în deosebi datorită harului neasemuit al autorului, ce reuşeşte să surprindă conştiinţa vie, lucidă, tragică, a Moldovei acelor vremuri, şi curajul teribil, inegalabil, al locuitorilor ei, ce şi-au asumat, în deplină cunoştinţă de cauză,un destin de însemnătate europeană, care nu putea fi realizat, în contextul lipsei sprijinului din afară, decât în condiţiile dăruirii depline şi a sacrificiului. Ori, nu doar ca Istoria nu e posibilă în absenţa unor tranşante valorizări, dar nici consemnarea ei, alături de finalitatea acesteia din urmă, fapt pe care d-l Gică Manole îl conştientizează pe deplin, după cum subliniază el însuşi în finalul capitolului V: ”Românii, o parte din ei, şi-au identificat destinul în personalitatea lui Ştefan cel Mare, când << întâlnindu-i în câteva rânduri avatarul temut şi viguros>> (Ştefan Afloroaei, <<Întâmplare şi destin>>), au fost în stare de o prestaţie istorică imperială. Pentru a-i înţelege pe oamenii acelor timpuri ar trebui <<să învăţăm care erau ţelurile lor, valorile lor, pentu a le descifra sau retrospune comportarea. Ceea ce înseamnă că nu vom scăpa de problema judecăţilor de valoare în istorie>> (Paul Veyne, <<Cum se scrie istoria>>) şi, mai mult decât atât, <<oamenii din trecut trebuie judecaţi potrivit vremii lor, dar şi în funcţie de valorile noastre>> (idem)”.

Se înţelege, din prisma acestor consideraţiuni, că ”Ştefan cel Mare” reprezintă, simultan, şi o carte de filozofie a  istoriei, în care autorul nu se sfieşte să dea demersului său un sens superior, care să-l integreze(prin efortul său de a surprinde, dincolo de faptele ştiute, vizibile, forţele adânci ale Istoriei), pe care ni-l relevă în acelaşi context: ”Nu cred că există forţe profunde, în istorie, de care au făcut atâta caz, recent, unii istorici ieşeni, şi care ar determina evenimentul. Cred că există, oriunde şi oricând, în spaţiu şi în timp, potenţialităţi istorice în aşteptare, nevalorificate, ascunse, nedesluşite, ignorate. Aceste potenţialităţi pot reprezenta, în isterie, acel invariat ascuns, amintit de Paul Veyne <<Cum se scrie istoria>>, şi de care îşi dau seama doar fiinţele croite cu îndrăzneală şi cu cutezanţă înzestrate cu voinţă şi caracter de cremene, înzestrate cu puteri sufleteşti mai presus de oamenii de rând. Aceştia sunt eroii. Iar menirea eroilor se împlineşte dacă conving poporul din care s-au născut să-i urmeze, să devină şi el erou”. Iar Ştefan a reuşit să-şi convingă compatrioţii, spre binele şi gloria lor şi a neamului românesc, să rămână împreună în cumplitele încercări prin care şi-au revendicat dreptul la Istorie, cum a fost şi aceea, devenită între timp epopee, din 10 ianuarie 1475, de la Vaslui: ”Ştefan cel Mare îşi aşeză trupele şi tunurile pe dealurile ce flancau valea prin care duşmanul înainta. Cei 5000 de secui au fost plasaţi pe direcţia de înaintare a turcilor, primind din plin lovituri grele. Lupta a început prin strigătele sălbatice ale turcilor (în număr de 120.000! – n.n.), ce au umplut văile şi pădurile. La auzul acestor strigăte cutremurătoare însuşi Ştefan aproape că şi-a pierdut o clipă cumpătul. Îi stăteau alături războinicii de nădejde, fără frică de moarte, iar unul mai bătrân i-a cuvântat: <<Doamne! Nu te tulbura, căci astăzi îţi vom sta vitejeşte alături şi Dumnezeu ne va ajuta!>> Şi, cu adevărat, i-au stat cu toţii alături, cu dârzenie neînfricoşată, până la moarte şi până la victorie(…). După ceasuri întregi de luptă sălbatică, biruinţa românilor va fi dobândită numai dupa ce Ştefan, în fruntea unui corp de războinici de elită, intră şi el în vâltoarea bătăliei”. Este de înţeles, în aceste circumstanţe, marea jale ce a acoperit ţara Moldovei atunci când, la începutul lui iulie 1504, domnul său a parasit-o, pentru totdeauna: ”La puţin timp după ce a răsărit soarele, pe 2 iulie 1504, Ştefan cel Mare a murit. Se sfârşeşte cu el cel mai important timp pe care l-a cunoscut poporul român în toată istoria sa. I-a murit  trupul vlăguit şi chinuit de boală, dar sufletul său a rămas viu, în veci, trăind în conştiinţă poporului român. Ca şi Iisus Hristos, Ştefan cel Mare, murind, a înviat cu moartea pe moarte călcând, şi va fi pururi viu atât timp cât faptele sale vor fi cunoscute, iar memoria-i va fi cinstită şi slăvită de poporul căruia i-a jertfit el viaţa sa întreagă (…). Doliul şi durerea ce cuprinseră ţara Moldovei, la moartea lui Ştefan cel Mare, au fost peste măsură de mari. Acelaşi Ureche nu poate să nu amintească scârba căzută peste ţară, la moartea Domnului său:<<plângeau toţi ca după un părinte al său, că cunoştea toţi că au scăpatu de mult bine şi de multă aparatură>>. Şi după moarte străşnicia numelui, faima marelui domn, au păzit ţara Moldovei încă ceva vreme. Curând, Moldova va cădea, de pe <<singura culme de glorie>> (Iorga) cunoscută, iar urmaşi slabi, neajutoraţi, uită repede trecutul cel mare, risipind, cu resemnare inconştienţa şi vinovăţie, moştenirea cea mare sfântă”. Tocmai această moştenire a readus-o în atenţia prezentului istoricul Gică Manole în mai 2004, urmat, la numai două luni, de artistul Aurelian Antal, şi asta în ciuda vicisitudinilor de tot felul, pe care au trebuit să le înfrunte. Dacă, în cazul d-lui Gică Manole, solicitările sale, de la începutul anului 2004, pe lângă persoanele cu funcţii înalte în cadrul Direcţiei Judeţene pentru Cultură, au rămas fără răspuns, în ciuda existenţei unui fond special alocat anului ”Ştefan cel Mare”, de către Guvernul României (fond care, rămânând necheltuit, sau mai exact spus, neirosit, în totalitate, a finanţat inclusiv o activitate din ianuarie 2005, din cadrul Muzeului Judeţean de Istorie), în cazul d-lui Aurelian Antal bustul lui Ştefan cel Mare nu a putut fi dezvelit la data preconizată, a aniversării a 500 de ani de la mortea domnitorului, din pricină că autorităţile locale nu au alocat, la timp, fondurile necesare proiectului pe care s-au angajat să-l finanţeze. Iar asta în condiţiile în care realizările celor doi reprezentanţi ai culturii române poartă pecetea originalităţii şi unicităţii lor inconfundabile, dublate de o valoare pe măsură, făcând cinste cruntelor vremi ale începutului de mileniu III. Cine se mai gândeşte, însă, la aceste lucruri, atunci când, cu constanţă sau nu,se află în trecere pe lângă bustul ridicat de Aurelian Antal în centrul oraşului, reprezentându-l pe inegalabilul voievod?

Este vorba de reprezentarea, în nemuritoarea piatră, a unui Ştefan cel Mare marcat de greutatea şi importanţa covărşitoare a vremurilor sale, fără însă a da impresia, după cum a subliniat şi Gică Manole, că s-ar afla sub ele. Nu este vorba, aşadar, de un Ştefan cel Mare obosit sau resemnat: nu, este un Ştefan grav, adâncit în sine, pe deplin responsabil de destinul său, din privirea căruia se poate citi o hotărâre neclintită, întemeiată pe raţiuni puternice şi pe o credinţă care, Istoria a şi dovedit-o, a fost, dintru început, zidită dincolo de timp.

Tăria de caracter, de la care nu a abdicat niciodată, în pofida grijilor care i-au hăituit existenţa, calmul său, stăpânirea de sine, neabătută, în ciuda veşnicei sale nodihne, spiritul închinat Idealului, sentimentul apartenenţei la o tradiţie veche, pe deplin îndreptăţită să fiinţeze în timp şi să-i marcheze memoria, toate sunt exprimate în piatră, cu măiestrie dublată de har, de inepuizabilul maestru Aurelian Antal. Ţinuta demnă, a voievodului, reprezentat cu coroana imperiala pe cap, este amplificată de albul curat, dar dur, al întregului bust, şi nu este întâmplătoare relatarea artistului, din ziua dezvelirii bustului, prin care descria haloul de lumină multicoloră ce a învăluit statuia, în clipa în care soarele, dimineaţa într-una din zilele anterioare, şi-a aruncat primele raze de după blocul din spatele ei, oferind panoramei măreţia pe care o merită şi binecuvântarea stihiilor naturii!

Puţin aplecat, din umeri, Ştefan degaja o putere care îl trimite în tărâmul din care îşi şi are originea: acela al spiritului eroic al fraţilor săi, al tovarăşilor de arme, care, hrănindu-se din Ideal, s-au dăruit, cu tot cu viaţă şi cu toate visele lor, acestuia. Indiferent la vacarmul din jur, la micimea preocupărilor celor ce nu sunt în stare să-i desluşească măcar umbra, Ştefan se vădeşte a nu fi câtuşi de puţin singur: el pare să simtă, alături, vajnicele spirite ale Moldovei de ieri şi de azi, care, asemeni lui, nu s-au dat şi nu s-ar da în lături de la a se revendica dintr-aceeaşi simţire, dintr-acelaşi Ideal. Iar dacă, totuşi, pare încercat de o anume tristeţe, ea nu poate fi  decât expresia neîmplinirii depline a viziunii sale, dată fiind scurtimea vieţii omeneşti, care i s-a dovedit, până la urmă, unic obstacol, şi a incertitudinii referitoare la viitorul ţării sale, căreia i s-a dedicat cu totul, el şi oştenii săi. Personalitatea sa excepţională, timpurile o vor dovedi, nu va mai renaşte pe aceste meleaguri, urmaşilor fiindu-le greu, prea adesea, chiar şi numai să-şi amintească, în deplină cunoştinţă de cauză, de gloria de altădată şi de preţul ei, sau chiar şi numai să-şi exprime recunoştinţa!Exemple întru totul pilduitoare, precum acestea prezente, oferite nouă, în aceste vremuri aflate în plină derivă, de Gică Manole şi Aurelian Antal, aveau să se dovedească a fi, şi ele, cu totul excepţionale, astfel încât, prin fapta lor prezentă ca şi prin toate celelalte, trecute, ne ies în întâmpinare drept spirite înfăptuitoare de Istorie.

În consecinţă, date fiind cele afirmate şi în absenţa vreunei reacţii adecvate, în această privinţă, din partea concitadinilor şi oficialităţilor locale, cu de la mine putere şi în virtutea dreptului la Istorie şi la memoria ei, îi declar, pa domnii Gică Manole şi Aurelian Antal, personalităţile cele mai de seamă ale Dorohoiului, ale judeţului Botoşani, şi, implicit, ale (nordului) Moldovei lui Ştefan cel Mare, în anul 2004.

Stefan cel Mare - de Antal Aurelian, Dorohoi

Make a Comment

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Liked it here?
Why not try sites on the blogroll...

%d blogeri au apreciat asta: