Rohia – Ierusalimul meu

Posted on 04/07/2009. Filed under: Salah Mahdi | Etichete:, , , , , , , , , , , , , , |


Miraculosul Salah Mahdi :

de la poezia convertirii la convertirea poeziei

foto Salah Mahdi

Poezia lui Salah Mahdi este un tărâm al sufletului despovărat, încă din această lume, de neajunsurile lumii acesteia. Împământenit, acestor meleaguri carpatice, încă de acum trei decenii, poetul româno-irakian a ajuns să le răsplătească nu numai cu nemuritoare versuri, de o frumuseţe aproape imaterială, ci şi prin dăruirea totală, definitivă, a ceea ce are mai profund, în fiinţa sa plăpândă: propriul suflet. Ultimul volum al poetului, Rohia – Ierusalimul meu (Editura Princeps Edit, Iaşi, 2009), ne face părtaşi acestui gest sublim, survenit în urmă cu 11 ani: convertirea sa, în calitate de nativ musulman, la religia creştină. Şi, precum afirmă, în cuvântul său înainte (Ismaeliteanul care a aflat Calea), preotul Nicolae Stoia – unul dintre preoţii care au săvârşit slujba convertirii – acea zi memorabilă a fost ziua în care Salah a murit. A murit pentru a lăsa să se nască Ioan, căci acesta a dorit să-i fie noul nume şi noua identitate. Nădăjduim ca de acum încolo, nou-născutul întru Hristos, fratele nostru Ioan să slujească Logosului sfânt după harul încredinţat de Bunul Dumnezeu. Iar harul lui Ioan Salah Mahdi este acela al poeziei magice, după cum ţine să precizeze, în a sa Precuvântare, şi Justinian, Episcopul Maramureşului şi Sătmarului: Poeziile lui Ioan Mahdi mi se par nişte suspine îngânate de prunci în somn când li se face dor de mama lor. Poeziile pe care fratele Ioan le-a oferit limbii române sunt darul de nuntă din ziua în care s-a logodit cu România.

coperta carte Salah Mahdi

Despre această extraordinară experienţă a naşterii din nou, dar întru spiritul viu privit dinlăuntrul său, ne vorbeşte, vorbind ca nimeni altul limba poeziei, Salah Mahdi, în volumul Rohia – Ierusalimul meu. Construit pe trei secţiuni: Rohia – Ierusalimul meu, Continentul Steinhardt şi Fraţii, acest al cincilea volum al poetului Mahdi frapează, prin miza sa. Poetul dă seamă de propriul suflet, acum, după survenirea evenimentului în care s-a pus pe sine chezaş eternităţii, astfel încât decizia sa de a vorbi, despre acest fapt cutremurător, reprezintă culmea sincerităţii, unui om, aici, pe pământ. Iar dacă împlinirea deplină a unei experienţe spirituale este gestul de a o relata şieşi şi celorlalţi, cuvântul servind ca o oglindă în faţa căreia eschivarea nu este cu putinţă, atunci Salah Mahdi trăieşte, prin acest neobişnuit volum, nu numai continuarea experienţei cruciale a convertirii spiritual-religioase, ci şi redimensionarea, ei, la un alt nivel.  Spiritul său se vădeşte a fi unul viu, fapt vital pentru un poet încă activ, iar tăria vieţii din el poate fi întrezărită tocmai prin dificultatea probelor pe care şi le aduce înainte-şi, prin maniera în care se provoacă, fără a se menaja câtuşi de puţin.

Structura volumului stă ea însăşi mărturie acestei grile interpretative: prima secţiune se apleacă asupra spaţiului sacru al convertirii (convertirea nu se poate petrece oricunde), a doua secţiune este dedicată agentului exemplar al convertirii (modelul are, în accepţiunea sa religioasă, valoare pilduitoare), cea de-a treia fiind consacrată celor care încearcă să întrupeze, în ei înşişi, modelul iniţial, devenind, la rândul lor, modele individualizante ale aceluiaşi universal. Spaţiul emblematic, al convertirii, se vădeşte a fi, pentru Salah Mahdi, Rohia, mânăstirea maramureşeană făcută celebră de monahul Nicolae Steinhardt, agentul exemplar al convertirii este chiar Steinhardt, un adevărat deschizător de drumuri pentru ochiul interior al insului religios, iar continuatorii acestui drum sunt monahii din prezent ai acestei mânăstiri, fraţii omului şi-ai lui Dumnezeu, deopotrivă.  Faptul că poetul Salah Mahdi îşi trăieşte viaţa chiar pe plaiurile Maramureşului s-a dovedit, aşadar, a nu fi întâmplător, în periplul său lumesc: ceva l-a chemat, în acest loc, aşa sugerează prin chiar propriile versuri, în cartea de faţă. Iar descoperirea moştenirii spirituale a lui Nicolae Steinhardt este urmată, pentru Salah Mahdi, de o alta, şi mai importantă, pentru el: neaşteptata descoperire a înrudirii spirituale cu ilustrul magistru. Volumul Rohia – Ierusalimul meu se vădeşte a fi, astfel, mărturia unui convertit nu numai despre el însuşi, ci şi despre un alt mare convertit – Nicolae Steinhardt – ceea ce-i amplifică, indefinit, importanţa. Cu siguranţă, într-un fel este înţeleasă, experienţa convertirii, de către un nativ creştin, practicant sau nu al propriei religii, şi într-alt fel de către un alt convertit la creştinism (şi nu la oricare formă de creştinism, ci la creştinismul ortodox în varianta sa românească). Iată că prezenta carte reprezintă, pe lângă o cale către sufletul convertitului, în genere, şi către acela al poetului Mahdi, în particular, şi o cale către înţelegerea marelui Nicolae Steinhardt, de unde şi caracterul inedit, curajos, al acestei provocări. Şi mai interesant este că actul convertirii survine, la Salah Mahdi, dinspre o altă religie decât în cazul lui Nicolae Steinhardt, dincolo de constatarea că islamismul şi iudaismul nu se află, în prezent cel puţin, în cele mai bune relaţii. Nici vorbă să reprezinte, acesta, un obstacol, pentru Salah Mahdi: caracterul împlinit al convertirii se relevă şi în acest mod. În fond, asistăm la desfăşurarea unui triunghi esoteric constituit din trei religii înrudite: iudaismul, creştinismul şi islamismul; ultimele două derivând, istoric şi doctrinar, din prima, a doua asumând-o şi integrând-o (parţial) pe prima, ultima asumând-o şi integrând-o (parţial) pe cea de-a doua. Astfel se face că, dacă pentru Nicolae Steinhardt se poate vorbi de o depăşire a propriei religii în direcţia asumării mersului ei istoric (transmutaţia iudaismului în creştinism), pentru Salah Mahdi este vorba de o revenire la un moment istoric anterior (reducerea islamismului la creştinism, limitarea la ceea ce este creştino-iudaic, în islam). Menţionez aceasta gândindu-mă la faptul că creştinismul preia tradiţia iudaică, dezvoltând-o la un alt nivel, în vreme ce islamul preia fundamentele tradiţiei creştine (Iisus este privit ca profet al lui Dumnezeu – nu însă şi ultimul, acest loc revenindu-i lui Mahomed).

Cele două convertiri aşezate, implicit, faţă în faţă, în volum, suscită, aşadar, un multiplu interes. Iar haina lirică, în care este îmbrăcată viziunea mahdiană, este de natură să ne înfăţişeze aspecte inedite, ale acestei relaţii, mai apropiate, decât alte forme discursive, transformării pe care ochiul lăuntric a trebuit să o suporte şi să o contabilizeze narativ, totodată.

Volumul se deschide, firesc, cu percepţia asupra începuturilor, întreprinsă din perspectiva unui final considerat a fi inclus în ele: Tu/Care mi-ai şoptit/În drumurile mele de lut/În ochii fetelor/Pe care le-am iubit/Să merg într-o ţară îndepărtată/Tu, Învăţătorule,/Care te numeşti/Lumină din Lumină/Testament din Testament (Rohia – Ierusalimul meu). Se observă, poemul de început este chiar cel ce dă numele volumului, iar perspectiva teleologică, prin care ne întâmpină, este emblematică experienţei convertirii: ceea ce pare a fi o deformare perceptivă, din perspectiva abordării istoriologice, constituie esenţa însăşi a adevărului lăuntric, din perspectivă religioasă: întreaga devenire ulterioară este cuprinsă în sâmburele iniţial, iar chemarea spirituală (vocaţia destinală) nu este înţeleasă decât după împlinirea menirii sale. Ceea ce îi este dat acum, lui Salah Mahdi, să cunoască, anume Testamentul din Testament, este chiar ceea ce îi era dat, în întregime, de la început: Iisus, cel cuprins atât în testamentul iudaic (Vechiul Testament), cât şi în testamentul islamic (Coranul). Ceea ce nu-i era dat era privirea asupra acestui fapt, dobândită abia acum, prin convertire, finalitate a unui eveniment început în urmă cu trei decenii şi pe care multă vreme nu l-a înţeles, cu toate că înţelesul exista încă de la început.

Apare drept firesc, în acest context, invocarea lui Nicolae Steinhardt şi a lui Ioan Botezătorul (Îmi amintesc de Steinhardt/De testamentul lui de evreu/De Ioan Botezătorul/Cu barba lui/Ca un dialog neterminat): ambii reprezintă evrei care au urmat pe un alt evreu, Iisus – dar pe un evreu care, la rândul lui, nu a mai urmat un alt evreu! În momentul în care şi-au dat seama că Iisus nu mai este, la modul propriu, un evreu, astfel încât a-l înţelege înseamnă, de fapt, a-l lepăda (prin integrare, nu prin negare), adică a lepăda iudaismul, în acel moment, atât Steinhardt, cât şi Botezătorul, s-au convertit, acceptându-i botezul. Iar dacă ei şi-au asumat această mutaţie radicală, constând în negarea transfiguratoare de sine, cu atât mai uşor îi este, se înţelege, lui Salah Mahdi, să experimenteze convertirea, câtă vreme religia sa nativă nu este cea iudaică, ci aceea islamică. Dar aceasta numai din acest punct de vedere. Din alt punct de vedere, el nu reeditează gestul altuia (al lui Iisus), ci este un pioner: liderul propriei sale religii nu s-a desprins, de o religie anterioară, prin înnoire sau ruptură dramatică, astfel încât exemplul profetului Mahomed nu-i poate servi drept model. Caracterul exemplar al modelului hristic, pe care Steinhardt l-a reeditat la o altă scară, nu-i poate furniza, decât în parte, sprijin, lui Mahdi. Situaţia sa dispune de elemente specifice, care-l individualizează şi care face posibilă raportarea originală la datele menţionate.

Experienţa convertirii, însă, dincolo de aceste aspecte concrete, dispune de o esenţă comună, din perspectiva căreia înţelegerea poate înainta. Este exact ceea ce putem constata în cea de-a doua secţiune a cărţii, al cărei titlu este dat, iarăşi, de primul poem: Ascunde Steinhardt/Haine de doliu/Le ascunde/Sub patul lui de nuntă/Le scoate/Şi le încearcă singur/În mijlocul întunericului/Şi visează/Că va călători/Aidoma păsărilor/În paradisul Cuvântului (Continentul Steinhardt). Poetul ne înfăţişează, astfel, un fapt uluitor: convertirea nu e, aşa cum ar putea să pară, un ochi deschis înspre oaza bucuriei. Convertirea e plângere! Înţelegere a rătăcirii cumplite în care ne aflăm noi, oamenii… Devine limpede, acum, ceea ce am anticipat încă de la început: actul convertirii este într-un fel aprehendat de către noi, creştinii nativi, şi în altul de către cel el însuşi convertit, devenit, creştin, iar nu născut! De la simpla naştere la naşterea de sine e un drum considerabil, iar comprehendarea propriei religii se realizează diferit, nu numai în funcţie de punctul de plecare, ci şi de destinaţie.

Că experienţa convertirii este doar începutul unui lung drum purificator, al unei Golgote lăuntrice, ne-o mărturiseşte, Mahdi, şi în poemul Tot ce mi-a rămas, al celei de-a treia secţiuni a volumului: N-am fost salvat/De bucuria mea/Dar lasă-mi crucea/Şi fă-o să nu fie grea!. Iar suferinţa intrinsecă stării de revelaţie şi de asumare a adevărului ei nu este una oarecare, ci de-a dreptul creatoare, în sensul cel mai tare al cuvântului: De sub mormânt/Dumnezeu a creat/Cerul şi pământul (Steinhardt se ridică din mormânt). În chip similar, harul creator al lui Salah Mahdi se exercită, prin mijlocirea poeziei, în chiar inima suferinţei întru Hristos, paginile volumului Rohia – Ierusalimul meu fiindu-i mărturie. Mai mult decât atât, în felul acesta, Mahdi se regăseşte, pe sine, drept un continuator al tradiţiei profetice, atât de vie în religia sa nativă, continuare survenind la un nivel superior, dar care scoate din discuţie problema trădării propriului trecut: Vocea profetului/E vocea Domnului/(…)/În tine doarme Rohia/Şi vocea lui Mesia (Vocea profetului). Este şi motivul pentru care nu este de regăsit, în volum, nici un accent revendicativ, nici o urmă de războire, cu sine sau cu exponenţii vechilor şi noilor religii, nici o nostalgie, după vremurile trecute sau viitoare. Salah Mahdi este senin, luminos, liniştit, împăcat, eliberat de tirania pretenţiilor de infailibilitate cvasicunoscute ale religiilor, peste toate aşezându-se un unic sentiment, ce răscoleşte creaţia: iubirea. Ce altă forţă ar putea aduna laolaltă, în sufletul său înluminat, realităţi diferite, chiar antagonice prin manifestările lor istorice, precum trecutul şi prezentul, religiile, credinţele, tradiţiile, decât trăirea profundă, de o intensitate sublimă, a iubirii? Subliniez aceasta deoarece în Salah Mahdi lumea islamică nu a murit, vechiul om nu a fost ucis, aşa cum sugerează, în cuvântul său înainte, preotul Nicolae Stoia (victimă, şi el, interpretării tradiţionale creştin-ortodoxe): nu, el doar a înviat! Vechiul a fost transfigurat, recreat, conform unor coordonate noi, însă sensibilitatea specific arabă, cultura orientului apropiat, percepţia abstractizantă, asupra lumii, atât de evidentă în arta plastică islamică, continuă să persiste, în Ioan Salah Mahdi! Ele îşi continuă drumul început acum mii de ani, împărtăşindu-se, însă, din ale izvoare, şi îmbogăţindu-ne şi pe noi, astfel. Toate aceastea nu reprezintă speculaţii, ci realităţi lesne constatabile în chiar poezia mahdiană. Aşadar, în Salah Mahdi, tradiţia profetică reprezintă liantul care a făcut şi face posibilă comunicarea dintre cele trei religii înrudite, ba chiar convertirea sa: ea reprezintă locul comun al iudaismului, creştinismului şi islamismului, spaţiul sacru în care, iată, simbioza civilizaţiilor devine posibilă. Explicaţia absenţei conflictului inter-religios în poezia mahdiană se bazează, aşadar, tocmai pe poziţionarea, sa, în albia comună – şi totodată universală – a spiritualităţii orientalo-europene.

Şi de ce nu ar fi astfel, câtă vreme identicul se perpetuează oricând, oriunde, oricum, nealterat de formele sale? Suflul divin al religiilor – pare a ne spune Mahdi – este unul şi acelaşi. Înţelegerea progresează prin nuanţele sale, acesta este şi sensul evoluţiei spirituale, dar astfel de nuanţe nu fac decât să atragă atenţia asupra miezului, care rămâne identic cu sine. Altminteri, în absenţa schimbării, percepţia riscă să se înţepenească într-o viziune tot mai îngustă, mai oarbă. Reprezintă, această idee, un leitmotiv obsedant al prezentului volum: Dintr-un zâmbet/Se naşte un zâmbet/Dintr-o lacrimă/Se naşte o lacrimă/Dintr-un testament/Se naşte un testament (Vasile, fiu de înger). Ceea ce pare a fi o simplă identitate genetică este, însă, mult mai mult: identitate principială. Altminteri, convertirea însăşi nu ar mai fi posibilă! Legea care face posibilă convertirea se impune, prin urmare, a fi formulată mult mai subtil, lucru pe care Mahdi îl şi realizează: Să iubeşti/înainte de iubire/Să dăruieşti/înainte de dăruire/Să te răstigneşti/înainte de răstignire/Să înviezi/înainte de Înviere (Bună dimineaţa, Visarion); Iisuse Nazarineanule/Te iubesc/Înainte de iubire (Iisuse); Iubeşte/Înainte să te iubeşti pe tine/Dăruieşte/Înainte să te dăruieşti pe tine/Hrăneşte/Înainte să te hrăneşti pe tine (Rugăciunea lui Ioan Salah Mahdi). Iată trei poeme în care principiul convertirii – şi, implicit, al putinţei dobândirii vieţii veşnice, al posibilităţii salvării sufletului – este surprins, în discurs, fără a i se altera substanţa (prezenţa cercului hermeneutic este evidentă). Căci dacă posibilitatea cunoaşterii nu ar exista, în sufletul celui ignorant, dacă posibilitatea iubirii nu ar fiinţa, în sufletul celui rătăcit în mrejele urii şi ale indiferenţei, dacă putinţa dăruirii nu ar exista în sufletul aceluia ce nu vrea să dăruiască, atunci nimic nu ar mai fi de făcut, pe pământ. Ceae ce descoperă în el însuşi Salah Mahdi, după convertirea sa la viziunea omului îndumnezeit, este exact sâmburele acestei viziuni, existând în el, încă de la început. El ne mărturiseşte, liric, acelaşi lucru pe care Fericitul Augustin ni l-a împărtăşit în însemnările sale: El era în mine, dar eu nu eram în EL! (Confesiuni). Convertirea ni se prezintă, astfel, ca autentica cunoaştere de sine, ca descoperirea, în propriul suflet, a ceea ce era sădit de la bun început în el. Ceea ce condiţionează, însă, producerea ei, este cultivarea permanentă, de către individ, a unei atitudini de deschidere faţă de propriu-i potenţial, faţă de harul pe care nu îl poate dibui, pe deplin, niciodată. Aceasta înseamnă chiar asumarea oricărei putinţe de schimbare, în privinţa propriei fiinţe lăuntrice, inclusiv, se înţelege, posibilitatea unei mutaţii radicale (a renunţării la sine). Poezia lui Salah Mahdi, aşa cum ni se prezintă în Rohia – Ierusalimul meu, este tocmai mărturia asumării acestui risc, unicul care poate face un suflet să rămână cu adevărat viu. La urma urmei, faptul este emblematic pentru chiar destinul poetului şi al poeziei: poezia este cea care te transformă, neîncetat, atât în calitate de creator, cât şi în calitate de cititor. În clipa în care şi-a încheiat această menire, încetează, practic, să mai fie poezie, în sensul ei autentic. Poezia poartă cu sine, aşadar, aura convertirii spirituale. Agent şi rezultat al convertirii spirituale (non-religioase), poezia este semn al naşterii şi renaşterii perpetue, în spirit. Salah Mahdi ne oferă deci, în acest ultim volum al său, o paradigmă lirico-religioasă cu semnificaţii multiple, care priveşte nu doar fiinţa intimă a omului religios, ci şi pe aceea a sufletului liric.

Această potenţialitate a lumii întregi, îndreptată către bine, este surprinsă, de poet, şi la alte nivele – de pildă, la nivel istoric: Şi aceste trupuri creştine/Răstignite pe cruce/Au fost trupuri creştine/Înainte să cânte cocoşul (Icoana neterminată la Rohia). Dacă învierea lui Iisus este, într-adevăr, certificatul de naştere al creştinismului, iată că au existat creştini şi înainte de realizarea sa – e vorba, bineînţeles, de sesizarea aceluiaşi principiu universal, cuprinzând, în sine, ca potenţe, toate împlinirile sale ulterioare. Aceeaşi circularitate hermeneutică, paradoxală, e de regăsit şi în Manifestul poetico-creştin: Am vrut să vindec/Acest suflet cu vântul/Dar el mi-a spus:/-De azi nu mai suflu.

Transformarea sufletului este permanentă, ea survenind pe calea unei dialectici ascendente, în care percepţia prezentă se dizolvă în cea care stă să vină, înglobată fiind, persistând, aşadar, la un alt nivel. Ne atenţionează, Salah Mahdi: Iar Mesia/A ridicat paharul lui/De lacrimi (Icoana neterminată la Rohia), în vreme ce copacii, crucile sunt Plini de Mesia/Care plânge/Plin de sânge (Manifest poetico-creştin). Avem şansa de a întrevedea, prin ochii poetului, faptul că adevăratul sânge al lui Hristos e reprezentat de lacrimile sale, că suferinţa, pe care am putut-o descoperi ca esenţă a religiozităţii autentice, este marea roată cosmică ce preface lumile şi care îl transfigurează chiar pe Creator: A înviat/Dumnezeul/Din Dumnezeu (Răstignire la marginea oraşului). Aşadar, nu Dumnezeu a înviat, ci Dumnezeul din Dumnezeu, ceea ce denotă survenirea unei transformări în chiar intimitatea fiinţei divine! Convertirea este experimentată, în chip primordial, de Dumnezeu însuşi, prin actul răstignirii şi al învierii! Ceea ce Salah Mahdi avea să experimenteze, prin schimbarea sa la faţă, pe meleaguri carpatice, Dumnezeu însuşi experimentează neîncetat, clipă de clipă! Iar întreg acest fenomen este pătruns de o poezie plină de mister, care transfigurează, estetic şi existenţial, totul, poezie faţă de care poezia prinsă în cuvânt este precum o rugăciune. Rugăciunea lui Salah Mahdi, aşa cum ni se înfăţişează aici, este poarta deschisă, sufletelor noastre, către o altfel de perspectivă asupra propriilor noastre vieţi. Perspectivă nu lipsită de riscuri – dar nişte riscuri întru înălţare, nu către pieire.

Există, e drept, şi posibilitatea celeilalte convertiri, care nu-i rămâne străină, lui Mahdi – convertirea neagră, antipod al celei luminoase: De ce îşi pierd unii zodia lor/Şi-i copleşeşte bezna din zori?/Atunci îngerul a plâns şi mi-a spus:/-Poetule, nu am cuvinte/Dar acestora niciodată să nu li te faci părtaş/Căci aceştia sunt cei care cupa/cu întuneric beau (Horoscop). Iar dacă agenţi ai căderii sunt numiţi, în acelaşi poem, femeia şi satana (aluzie la naraţinea biblică a Genezei vetero-testamentare), agenţi ai revelaţiei sunt consideraţi a fi poeţii şi îngerii., ambii cuprinşi, dar mai cu seamă primii, de o nebunie divină: Sunt nebune versurile tale/Iar Dumnezeu/Îi iubeşte pe  cei nebuni/Nebuni de cruce/Nebuni de pahar/Nebuni, nebuni (Manifest poetico-creştin). Nebunia aceasta, de care vorbeşte Mahdi, este nebunia renunţării, temporale sau definitive, la sine, întru binele etern, nebunie care-l apropie atât de mult pe poet de Dumnezeu: Dragostea/ E o icoană rănită/(…)/Un poet/care scrie cu sângele lui/Dumnezeu/Care face să înflorească/Cerul şi pământul/O stea care se sinucide/Spre a lumina universul (Portretul dragostei). Iată că esenţa dragostei e dăruirea, dăruire ce poate merge (şi trebuie să meargă) până la supremul sacrificiu. Suferinţa pe care o sesizam la început, ca esenţă a stării celui convertit, este chiar expresia acestei disponibilităţi permanente către sacrificiul total. Abia astfel ea este asumată ca destin propriu, destin ce se împlineşte pe sine: Am văzut Lumina/Şi pe mama, care mă duce/Până la Iisus/Cel răstignit pe cruce (Visul viselor). Călăuză, lui Salah, în turnura pe care a luat-o destinul său, este chiar mama sa, ceea ce denotă că destinul său actual este chiat împlinirea destinului său vechi, ambele contopite, prin convertire, în unul singur.

Până la urmă, totul e o chestiune de vedere, de viziune: femeia pe care o invocă la un moment dat, poetul, este o femeie ieşită din Paradis/Care spală ochii poeţilor (Ultimul poem cu Ion Bledea), aşadar, ea spală ochii, nu picioarele, precum odinioară Maria Magdalena, lui Iisus: spală ochii spre a-i deschide lăuntric, se înţelege. Nu întâmplător, acelaşi poem continuă cu menţiunea Dar împărăţia lui Dumnezeu/Mai dulce decât ochii femeilor – ceea ce reprezintă o subtilă trecere de la ochii care fură ochii la lumina care fură ochii… Senzualitatea lipseşte cu totul, din acest volum al lui Salah Mahdi (prin contrast cu cele precedente). Gravitatea problematicii abordate o exclude până-ntr-acolo încât până şi natura se sfieşte în faţa anumitor aspecte ale Creaţiei: Ioane/Mi-a spus o femeie/Să nu săruţi niciodată în faţa copacilor/Ca să nu le fie ruşine (Florin, cuvânt în Lumină). Se înţelege, împerecherile vegetale sunt, toate, sfioase…

Şi totuşi, dincolo de aceste precizări, Salah Mahdi rămâne un profet liric. Nu unul musulman, nu unul creştin, ci unul profund liric. Profeţiile sale sunt retrospective, nu prospective, aşa cum stă în firescul literaturii. Ele îi prefac, continuu, fiinţa interioară, devenirea căreia îi este luntre purtându-l către profunzimi greu de egalat, imposibil de exprimat altfel decât liric. Iată cum religiozitatea autentică se îmbină cu lirismul pur, fapt sesizat, de Mahdi, şi la Steinhardt: Steienhardt/Se trezeşte/Din somnul lui de veci/Să povestească prietenilor/Şi călugărilor/De ultimul său poem/Urmăreşte un vers viu/În cruce/Un vers care/Sângerează pe harta lumii (Continentul Steinhardt).

Fără îndoială, acest volum semnat Salah Mahdi ne aduce în atenţie o înfăţişare inedită, a poetului român. Tematica este în chip fundamental nouă, faţă de volumele precedente. Stilul poetic mahdian este recognoscibil, conceptele orientale se îmbină, şi de această dată, în chip izbutit, cu cele europene. Însă temele predilecte ale volumelor lirice precedente, care l-au impus conştiinţei critice de la noi – iubirea, destinul şi menirea poeziei, nostalgia Orientului, miracolul creaţiei, monstruozitatea războiului, nestatornicia istoriei, hăţişul tradiţiilor, obsesia timpului etc – dacă nu sunt abandonate, sunt, cu siguranţă, transfigurate. Iar prin această tranfigurare Ioan Salah Mahdi ne propune, de fapt, o cale către înţelegerea puterii transfigurante a poeziei. Convertirea la poezie se poate produce prin chiar poezia convertirii. Iar prin translarea, continuă, între cele două planuri – liric şi religios – Mahdi realizează un pas şi mai îndrăzneţ, înspre convertirea poeziei la ce este mai pur, în ea, la izvoarele ei adânci. Fără îndoială, religiozitatea autentică, al lui Salah Mahdi, este unul din factorii determinanţi ai sentimentului de autenticitate pe care poezia sa îl emană, autenticitate trimiţând către lirismul pur şi constatată, în unanimitate, de toţi comentatorii săi. Convertirea poeziei, la esenţele sale, este chiar opera de căpătâi, crezul poetic al lui Mahdi (el continuând, aici, linia tradiţiei lirice orientale), iar poezia convertirii (sinteza acestei tradiţii cu lirismul trăirii creştin-ortodoxe) este mijlocul ce aruncă o lumină cu totul inedită asupra acestui demers.

Este chiar cheia în care am înţeles să lecturez şi să prezint, ca un iubitor de fior poetic autentic, volumul.

Make a Comment

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Liked it here?
Why not try sites on the blogroll...

%d blogeri au apreciat asta: