Despre destinul filosofiei şi al filosofilor

Posted on 02/08/2009. Filed under: cu Constantin Marin | Etichete:, , , , , , , , |


Un interviu cu prof.univ.dr. Constantin Marin

de la Facultatea de Filosofie a Univ. “Al. I. Cuza” Iaşi

( realizator: Ciprian Voloc )

(Iaşi, mai, 2007)

Constantin Marin

NOTĂ: Interviul cu prof.univ.dr.Constantin Marin, de la Facultatea de Filosofie a Univ. “AL I Cuza”, îşi propune să readucă în atenţia celor interesaţi experienţa de viaţă a cunoscutului profesor, destinul secţiei de filosofie, în epoca comunistă, relaţiile dintre profesori, dintre studenţi şi profesori, în aceeaşi perioadă, raportul dintre ideologie şi cunoaşterea autentică, precum şi câteva coordonate ale viziunii despre viaţă a titularului Catedrei de Istorie a Filosofiei Antice din Iaşi, vreme de peste 3 decenii. Interviul, constând într-un set de 25 de întrebări, constituie un unicat, dar fiind că profesorul Constantin Marin nu obişnuieşte să iasă prea des în agora. Pagină de mare interes pentru iubitorii de filosofie, pentru absolvenţii Facultăţii ieşene  de Filosofie, pentru cei care îl cunosc şi nu numai.


Domnule profesor, când aţi conştientizat, pentru prima oară, în viaţă, că aveţi o predilecţie pentru gândirea de tip filosofic?

R: Nici în momentul de faţă nu sunt sigur că am o gândire de tip filosofic. Este sigur însă că în anii de liceu înclinam în mod sistematic spre disciplinele umaniste. La un moment dat, o profesoară de limba română, pare-mi-se doamna Lupu, mi-a pus în mână “Etica” lui Spinoza; posibilitatea de a mă înscrie la filosofie era ca şi reală. Altfel, poate aş fi mers la Politehnică, la Facultatea de Electrotehnică. În ce priveşte formarea (nu predilecţia) gândirii de tip filosofic, avatarurile acesteia sper să reiasă din răspunsurile la întrebările pe care veţi binevoi a mi le adresa, în continuare.

Aţi putea sintetiza, succint, atmosfera existentă, în vremea studenţiei dumneavoastră, în cadrul Facultăţii de Filosofie?

R: Eu n-am absolvit nici o Facultate de Filosofie, nici eu, nici colegii din grupa 250, promoţia 1958-1963, ci secţia de Filosofie a Facultăţii de Filologie-Istorie-Filosofie (FIF). Cei 10 (zece) studenţi ai grupei mai sus menţionate îşi vedeau, în general, de treabă, asta însemnând cursuri şi seminarii obligatorii, sub sancţiunea exmatriculării, în caz de absenţe nemotivate; deci nu era vorba de baruri, restaurante, discoteci, cafele und vieles andere, precum este cazul astăzi, deoarece unii dintre noi, dacă nu chiar toţi, proveneau din familii sărace. Trebuie să fac, totuşi, o menţiune: cinci din cei zece erau bursieri, cu un contract făcut prin Sfatul Popular, având masa şi căminul asigurate, pe toţi cei cinci ani de studii; ceilalţi cinci nu se bucurau, de acest avantaj, dar nici nu erau obligaţi să meargă, după absolvire, acolo unde ar fi fost trimişi, de Sfatul Popular respectiv. Eu nu făceam parte din cei cinci din prima categorie. Să fi fost, cumva, cei din prima categorie, avantajaţi, chiar şi la examenul de admitere? Este o întrebare căreia nu-i găsesc, un răspuns mulţumitor, nici astăzi, dacă e să mă gândesc că, printre ei, erau câţiva foarte buni, la învăţătură. Cert este că examanul de admitere era foarte greu (cinci probe, două scrise şi trei orale) şi că, după reuşită, era o mândrie deosebită să fii student (o mândrie şi pentru studenţii de la alte facultăţi, nu doar pentru cei de la filosofie). Dacă mă veţi întreba care a fost media de la examenul de admitere am să vă răspund! Dacă nu, nu! Atunci nu m-am gândit că cei cinci ar fi avut vreo înlesnire.

Cum percepeaţi, în primii ani de studiu, discepanţa dintre idealul înţelepciunii şi practica cotidiană a celor ce se erijau în purtătorii ei de cuvânt? Aţi auzit, pe atunci, vreodată, de sintagma “înţelepciune comunistă”?

R: Astăzi înclin să cred că da, bineînţeles, unter űblichen Vorbehalten menţionată mai sus. De sintagma “înţelepciune comunistă” nu-mi amintesc să fi auzit, însă de alte formule, pe care unii le foloseau frecvent, crezându-le, probabil, omeotice, precum: ideologia marxist-leninistă, învăţătura marxist-leninistă, filosofia marxist-leninistă, teoria marxist-leninistă, da, acestea erau frecvent folosite şi deci şi auzite, folosite de şefii disciplinelor ideologice, de conducătorii respectivi de seminar, culegători de formule şi de lozinci consacrate. Nu chiar din primii ani, dar mai apoi, când începusem să mă autospecializez – căci atunci nu erau anii de specializare, ca acum – am început să-mi dau seama că, poate, întâmplarea aceea cu “Etica” lui Spinoza n-a fost chiar angelică. Şi poate că ar fi fost mai bine să fi optat pentru metafora “parabola electricianului”, precum Herbert Marcuse, şi să fi dat examen la politehnică…! O atare “minte de pe urmă a românului” mi-a venit din momentul în care am resimţit “ponderea” câtorva “discipline ideologice”, în primul rând socialismul ştiinţific; cursul acesta era în anul I, curs desfăşurat în comun cu toţi studenţii de la Filologie-Istorie-Filosofie, o mulţime ce nu încăpea, aproape, în amfiteatrul I/I, sus şi jos…

Ce trebuia să întreprindă, în acea vreme, un student al secţiei de filosofie, pentru a-şi menţine o gândire liberă… ori pentru a şi-o construi?

R: Eu ştiu ce am întreprins eu, anume, am băgat la cap spusele unor buni şi mari profesori pe care i-am avut, de latină, filosofie antică şi medievală, logică, literatură universală, estetică, chimie, biologie, matematică, fizică (aceste ultime patru discipline erau obligatorii, în planul de învăţământ al primilor doi ani), profesori precum Theofil Simenski (savant sanskritist şi indo-europenist, clasicist), Petre Botezatu, Ernest Stere, iar mai târziu am ucenicit pe lângă alţi profesori, de la limbile clasice, de la care am rămas cu îndemnul spre cunoaşterea valorilor antichităţii, valori filosofice, umaniste, fapt în urma căruia, mai târziu, la începutul carierei universitare, eram privit ca unul ce nu prezintă prea mult interes pentru actualitate şi, ca atare, marginalizat, în ceea ce priveşte promovarea în funcţii didactice superioare celei de lector. Pentru gândirea liberă nu trebuia decât ca studentul să citească ceea ce voia şi ceea ce găsea la fondul “S”, dar, pentru exprimare, se simţea o oarecare cenzură.

Puteţi evoca, chiar şi după atâţia ani, figura unora sau câtorva profesori, de-ai dumneavoastră, care s-au constituit, în ciuda dificultăţilor create de factorii ideologici, în adevăraţi mentori?

R: Da! Sunt cei mai sus menţionaţi, la care mai pot adăuga doar un singur nume, pe cel al lingvistului, profesorului Gh. Ivănescu, de la care m-am ales cu aceleaşi îndemnuri spre cunoaşterea valorilor clasice şi a limbii sanscrite, el însuşi manifestând un regret tardiv pentru că n-a reuşit să stăpâneasscă, cum trebuie, tainele acestei limbi, deşi a fost un prieten apropiat şi colaboratorul lui Theofil Simenski, oprindu-se doar la stăpânirea celor două “surori” ale sanskritei, greaca veche şi latina. În această privinţă, trebuie să menţionez că aceşti profesori proveneau din vechea generaţie, aşa că, graţie prestigiului lor profesional, duşmănoasa aroganţă marxist-leninistă a noilor veniţi, în rândul cadrelor didactice, culegători de lozinci şi formule partinice, rostite cu pedantă emfază, clamate cu inconştientă ignoranţă de la catedrele universitare slujite, altădată, de profesori şi oameni de cultură de valoarea lui T. Maiorescu şi G. Ibrăileanu – aceştia nu aveau curajul să se opună făţiş, nefiind, probabil, lipsiţi de o oarecare fărâmă de bun simţ. Cert este că unelteau, pe furiş.

În ce context aţi rămas, în calitate de cadru didactic, în mediul universitar?

R: Am fost repartizat la catedră prin ordin sau dispoziţie (nu ştiu cum se chema, poate hotărâre, dar, mai sigur, ordin, de la minister), pe post de şef de cabinet – aşa se chema, dar era echivalentul celui de preparator – cu media 9 (nouă), fiind a doua medie, din grupa noastră, prima fiind 10 (zece), obţinută de un coleg care-mi este, şi astăzi, coleg de catedră şi prieten apropiat, împreună cu care am străbătut vicisitudinile şi am suferit asprimile unei cariere universitare nu tocmai uşor de suportat, în acei ani; asprimile acestea au fost mai drastice pentru mine, decât pentru el, dar nu în sensul că aş fi fost persecutat, că aş fi fost, în vreun fel, disident, student sau cadru didactic problemă, pentru cei ce conduceau atunci facultatea. N-am fost un tip arivist, precum alţi colegi, care, după absolvire, s-au transferat, prin mijlocirea “pilelor” politice sau administrative (căci sistemul funcţiona şi atunci, dar parcă mai temperat decât astăzi), de la şcolile şi locurile unde aterizaseră, conform mediilor de la examenul de stat, la diverse institute de învăţământ superior, sau, mai grav, au ajuns în funcţii politice destul de înalte, la nivel central. Unii dintre ei poate că se îndeletniceau şi cu alte cele, cu totul şi cu totul incompatibile cu înţelepciunea antică şi cunoaşterea de sine, dar întru totul compatibile cu interesul arivist, pragmatist şi egoist, stimulat de o obraznică mândrie sau de un cu totul lipsit de orice ruşine tupeu.

Cum etichetaţi actvitatea unora dintre foştii dumneavoastră colegi, care se ocupau numai cu implementarea, în “conştiinţa” generaţiilor de studenţi, a factorilor ideologici?

R: La această întrebare, presupun, sper că am răspuns, nu sunt sigur dacă şi satisfăcător, în cele de mai sus, în care m-am referit la culegătorii de lozinci şi la maniacii care se autocomplăceau, vorbind despre atotbiruitoatea învăţătură, la demagogii ce se autoînflăcărau de propriile vorbe, fără vreo acoperire filosofică sau de cultură, crezându-se a fi un fel de vaticinari vestitori ai omului nou, ei înşişi modele de urmat. Au fost mulţi dintre aceştia, nu atât în grupa noastră, cât în întreg anul întâi de la FIF, care şi astăzi, în urma unei rapide şi suspecte pseudo-convertiri, s-au căţărat pe scara funcţiilor administrative, agăţându-se, cu obstinaţie, de ele şi hotărând soarta multor generaţii de studenţi. Din punct de vedere moral, sunt indivizi fără caracter, bun simţ şi ruşine, din punct de vedere politic sunt machiavelici, pragmatici, cameleonici, luând orice cârpă zdrenţuită drept un falnic drapel. Tocmai de aceea se simt ca peştii în apă, în condiţiile libertăţilor democratice şi, tocmai de aceea, un sistem nu poate fi demontat decât tot cu unelte de felul celor cu care a fost montat, sau măcar cu ajutorul unora de felul acesta. Aş aminti doar câteva nume, aici: Celmare, Mancaş, Prisecaru, Turcu N.

Consideraţi că, asupra secţiei de filosofie, a existat o presiune mai mare, din partea ideologicului, decât asupra altor facultăţi?

R: Da şi nu, dacă ne gândim la cursurile şi seminariile de materialism dialectic, de materialism istoric, de filosofie marxistă, de socialism ştiinţific, de critica filosofiei burgheze contemporane – aceste discipline se făceau (mai dezvoltat, la această secţie, iar unele dintre ele mai restrâns) la toate facultăţile, la toate institutele şi universităţile din ţară. Pe de altă parte, în cazul disciplinelor ştiinţifice precum logica, istoria filosofiei antice, în anumite privinţe şi istoria literaturii universale, poate chiar şi estetica, intruziunea disciplinelor ideologice nu era directă, dar plutea, totuşi, în funcţie de felul în care “slujitorii” acestora erau mai mult sau mai puţin zeloşi.

După 1989, au mai rămas, în calitate de cadre didactice, persoane care, până la această dată, colaboraseră cu Securitatea comunistă sau cu alte instituţii repressive, ale regimului comunist? În prezent, mai există, astfel de persoane, în cadrul Facultăţii de Filosofie?

R: La întrebare presupun că, măcar în parte, am sugerat, un răspuns, pe care-l consider cu totul întemeiat, deoarece problema aceasta pe mine nu m-a interesat decât în ultima vreme, când s-au făcut dezvăluiri, în această privinţă, unele de-a dreptul surprinzătoare. Dumneavoastră îmi cereţi să răspund dacă “au mai rămas”, ceea ce înseamnă că eu trebuie să admit că au fost; sigur că au fost, poate chiar mai mulţi, decât la alte facultăţi, sau poate mai puţini, deoarece se considera că şi aşa filosofia este un “sprijin” de nădejde, împresurat cu persoane verificate, cu origine “sănătoasă”, “tovarăşi” pe care te poţi bizui şi care-s de încredere şi fără tendinţe, nesăbuite, de a devia de la puritatea măreţei “învăţături”. Eu însă nu am dovezi certe, doar bănuieli ce trec de la verosimile la adevărate. Acelaşi lucru îl pot spune şi privitor la a doua parte a întrebării dumneavoastră, cu menţiunea că unii dintre aceşti cvasiconvertiţi – deci numai de formă – sunt aşi, în dialectica marxistă conţinut-formă, de care astăzi nu vor să mai amintească faţă de alţii (mein Name ist Hase, cum zice neamţul), deşi au predat-o ani de zile, studenţilor; alţii, au ieşit la pensie, urgent, fiind mai de bun simţ, însă nu puţini, mai fără de ruşine, au rămas, dar nu ca simple cadre didactice, ci ca factori de decizie, în calitate de conducători care aplică, cu neabătută conştiinţă, de cetăţeni ai unui stat de drept, programul Bologna, prin care la secţia de filosofie au rămas doar 2,5-3 ani de studii, iar ştiinţe precum fizica, biologia, etc – nici vorbă, de ele, în programele şcolare, la fel limbile clasice opţionale sau facultative, examenul de admitere fiind inexistent, şi multe altele… În faţa acestor invenţiuni, aşa-zis impuse, “obligatorii”, părerea noastră este că profesori precum cei menţionaţi, deja, la care ar trebui să mai amintim pe severa profesoară de latină Constanţa Nanu, beatae memorial, s-ar fi despărţit, râzând, de acest gen de învăţământ superior, ca de o farsă comică, în numele “adaptării” la modele occidentale şi în dispreţul cinic faţă de tradiţia academică din universităţile vechi-moderne din ţara noastră. Sintagma universităţi vechi-moderne trebuie luată, după opinia noastră, în următoarea accepţie: universităţile înfiinţate în epoca modernă, care n-au avut de-a face cu povara scolasticii, suportată de universităţile evului mediu şi, în primul rând, cu hierokrisia inchizitorială. Este cazul chiar al universităţii noastre, “Al. I. Cuza”, înfiinţată în epoca modernă a României, dar, ca vechime, prima, din ţară, în care învăţământul a avut, chiar de la început, un pronunţat caracter laic, datorită, în principal, facultăţilor cu profil specific de ştiinţe ale naturii.

Cum apreciaţi schimbarea de generaţii, din prezent, din cadrul Facultăţii ieşene de Filosofie?

R: Ca întotdeauna, graba tinerilor de a promova, de a se afirma, unii pe drept, alţii pe nedrept – aceştia din urmă pretinzând că orice cadru didactic în vârstă este un duşman ce le periclitează viitorul luminos al carierei universitare, un inamic ce trebuie înlăturat, sub diverse pretexte, unele cu totul pragmatice şi adesea chiar dintre cele mai meschine – nu poate fi oprită. Unii, culegători de simple informaţii bibliografice sau de dicţionar, maniaci ai strânsurii informaţionale, suferă de o gravă zbrehuială, la creieri, de o schismă mentală, crezându-se genii numai pentru simplul motiv, de ordin cronologic, de a fi tineri. Experienţa celor vârstnici, care au rămas modele, în gândirea filosofică românească, atestă faptul că, pentru înţelegerea filosofiei unui singur mare filosof este necesară, uneori, o întreagă viaţă. De exemplu, Constantin Noica, care nu poate fi bănuit de nesinceritate, şi nici acuzat de vreo infirmitate intelectuală, mărturisea că a citit “Critica Raţiunii Pure”, până la vârsta de 30 de ani, de cinci ori, însă abia la 70 de ani i-ar fi pătruns, sensurile profunde; dialogurile lui Platon, citite de opt ori, ş.a.; părerea noastră este că el nu face glume, afirmaţii iresponsabile, deoarece avem convingerea că, pentru a înţelege opera unui mare filosof este necesar “să te împrieteneşti”, cu ea, că o carte bună este o lucrare de maturitate.Spun <ca întotdeauna> deoarece problema exista şi pe vremea lui Platon, care spunea că ar avea nevoie de un frâu, pentru a-l mai putea ţine, pe Aristotel, în Academie, şi pe vremea lui Horaţiu, care spunea că la o carte clasică trebuie să lucrezi cel puţin zece ani fără a trece o zi în care să nu scrii măcar, măcar un rând… Şi în vremurile mai recente, Mihai Ralea, de exemplu, semnala chestiuni de felul acesta, între generaţii, la fel Giovanni Papini, şi alţii.

Apreciaţi că specializarea dumneavoastră – filosofia antică – v-a salvat, în vreun fel, fiinţa spirituală, în toate aceste decenii tulburi?

R: Într-un fel, da, fiind un naiv căutător de Absolut, pe care speram să-l găsesc în filosofia indiană sau în cea platoniciană, iar pe Dumnezeu, în filosofia şi religia creştină – dar nu pentru a crede, ci pentru a o compara cu alte religii; “virtutea” credinţei n-am putut s-o am, deoarece scepticismul, o dată insinuat în sufletul cuiva, greu mai poate fi alungat, de acolo: aşa am păţit şi eu! Speram, şi mai caut, încă, dar probabil va trebui, nu se ştie când, să pronunţ, şi eu, nişte cuvinte nu tocmai încurajatoare, precum Teophrast, sau, cum transmite legenda, spusele regelui Nestor, al Pilosului, la afirmaţiile oracolului – atât pot aminti aici, o maximă a lui Cato: “credere te sapientem primus ad stultitiam graduus” (“Disticha moralia”), adică: a te socoti atotştiutor e primul pas spre prostie. Detest, în ce mă priveşte, atât specializarea excesivă, cât şi eruduţia, ca strânsură eclectică fără fire general-călăuzitoare. Povestea eruditului Diego Hervas, cel cu 100 de volume despre toare ştiinţele de pe pământ, volume roase de şoareci – redată de Jean Potocki în “Manuscrisul găsit la Saragosa”, este prea cunoscută; despre foloasele aduse de un erudit care zice că ştie totul, i se poate replica: ce păcat că nu ştie decât atât, adică numai strânsură eclectică…! Cât despre specializare, nici ea nu a aşa de dorit, deoarece un specialist este cel “ce ştie din ce în ce mai mult despre din ce în ce mai puţin”, până ajunge de ştie, în cele din urmă, “totul despre nimic”.

Cum aţi sintetiza mesajul unui filosof antic, dacă, peste timp, ne-ar putea percepe, pe noi, cei de azi? Aţi putea schiţa şi un mesaj de-al dumneavoastră, către un asemenea ipotetic filosof antic?

R: Nu ne-ar transmite nici un mesaj, deoarece cred că şi-ar da seama că nu are cui să-l transmită şi nici pentru ce, dat fiind că n-ar mai fi nimic de îndreptat, privitor la preţuirea moştenirii filosofiei antice, totul fiind răstălmăcit şi denaturat. Avem iluzia că încă ne mai raportăm, la valorile antice, dar este, de fapt, vorba despre altceva. Unui astfel de ipotetic oaspete, rătăcit în jungla civilizaţiei contemporane occidentale, cu toate tarele ei (tehnologii genetice, credinţe religioase ruinate, războiul cu componente nucleare), ca să nu mai vorbim de programe precum Lebensborn, de sub directa conducere a lui Himmler, de programul Habri, desfăşurat sub conducerea medicului japonez Shiro Ishii, un fel de Mengele japonez, i-aş recomanda o cât mai grabnică întoarcere în timp şi o hiperamnezie, faţă de tot ceea ce i-a fost dat, spre naşansa lui, să cunoască, în acest netrebnic timp al istoriei, în care lumea noastră a îmbătrânit, în rele.

Există vreun gânditor / curent filosofic antic pe care, după o viaţă, să îl simţiţi mai apropiat, sufletului dumneavoastră?


R: Scepticismul probabilist antic greco-roman, dar nu şi reluarea sa, de către Gassendi, şi nici fantoşa humeist-kantiană. Aşadar, scepticismul nici prea-prea, nici foarte-foarte, scepticismul care nu este nici prea radical, nici prea moderat. În primul caz, se autosuprimă, prin dogmatism, în al doilea, sucombă în relativism radical. Filiera: Carneade din Kyrene, Aenesidem, Sextus, poate şi Michel de Montaigne, mi se pare potrivită. Scepticism… plus ironie.


Consideraţi că limba română poate întrupa (în vederea comunicării, către celălalt) spiritul filosofiei, în cele mai înalte manifestări ale sale?

R: Fără discuţie. E suficient să amintim despre însemnătatea operatorului filosofic “întru”, semnalat de Noica, ce nu poate fi tradus în alte limbi decât cu aproximaţie, de exemplu în germană “auf etwas” şi “zu sich selbest sein”. Este cazul să mai adug şi pe “Dar”, adversativ, primul “cuvânt” din a 58-a strofă din poemul “Luceafărul”, de Mihai Eminescu:“Dar un luceafăr răsărit Din liniştea uitării Dă orizon’ nemărginit Singurătăţii mării”. Acest minuscul “Dar” are sugestiva putere de a exprima un profund gând filosofic – separarea timpului de eternitate – şi câte alte virtuţi filosofice nu pot fi descoperite în scrierile din limba română ale lui D. Cantemir şi ale cronicarilor! Trebuie, însă, căutate fără prejudecăţi neguroase, precum fac unii, care au ajuns în aşa hal, de deviaţie morală, încât îl contestă şi pe Eminescu… Căutători de “nod în papură”, philenklémóni, certăreţi, încrucişaţi care se uită chiorâş la tot ceea ce este românesc de valoare, amatori de voiajuri prin alte culturi, bejenari rătăcitori, a căror “anatomie spirituală” va trebui scrisă, cândva, sau pe care o scrie, careva, chiar acum, şi nu am încă cunoştinţă, de aşa ceva. Negatori bosumflaţi pe tot ce este autohton, pierde-vară, căutători de cai-verzi-pe-pereţi, ce nu cunosc, ca lumea, nici ce este la ei acasă, nici ce este la alţii. Acestora li se potrivesc, de minune, spusele lui Platon despre Criton, care se dădea filosof printre oamenii de lume şi om de lume printre filosofi.

Mulţi gânditori de vază, ai prezentului, pun sub semnul întrebării existenţa unei filosofii româneşti propriu-zise. Care este opinia dumneavoastră, în legătură cu acest subiect?

R: Desigur, este de ajuns să menţionez cuvântul “dor” şi scrierea lui Lucian Blaga, “Spaţiul mioritic”. Dar mai pot spune că au făcut-o alţii, mult mai competenţi, în materie, decât mine; doar două-trei nume, pe lângă atâtea altele: Mihai Eminescu, Mircea Vulcănescu, Dumitru Stăniloae, iar, în altă ordine de idei, Ştefan Odobreja, Octav Onicescu.

Povara istoriei constituie, neapărat, şi o povară a gândirii?

R: Dacă este vorba de o istorie vitregă, da: de exemplu, epoca comunistă, pentru cei care au fost nevoiţi să o suporte; pentru falşii cameleoni, nu, căci aceştia nu au avut, nu au şi nu vor avea convingeri ferme, şi nici idealuri, de înfăptuit sau de apărat. După părerea noastră, problema aceasta comportă o discuţie amplă, răspunsul scurt, la întrebare, putând fi: da şi nu. Dar un astfel de răspuns trebuie detaliat şi explicat, în sensul celor pe care le-am spus, mai înainte, despre programele Habrin, localurile de “recuperare”, pentru soldaţii japonezi, Auschwitz, Lebensborn und so weiter, plus, din punct de vedere psihologic, vinovăţia executanţilor şi a celor care au ordonat sau decis, plus, din punct de vedere moral şi religios, iertarea sau uitarea (amândouă, sau fie una, fie alta), plus, din punct de vedere juridic, amnistia (prin care se contrazice sancţiunea ce a fost hotărâtă). La fel din punct de vedere moral-filosofic, fiind vorba de intenţia cu care a fost făptuit, ceva, de către un individ sau o comunitate organizată. O crimă poate fi ispăşită, după 20 de ani, dar vinovăţia, intenţionalitatea, nici după 2000 de ani. În altă ordine de idei, problema criteriului judecării istoriei, de către istorici, filosofi ai istoriei (raţiunea de stat, distrugerea speciilor de animale şi plante, distrugerea unor colectivităţi întregi, înrobirea lor, izolarea lor în rezervaţii, în ghetouri – cazul ghetoului de la Praga, în Evul Mediu), tot aici intrând cazurile de genocid, zoocid (arderea pisicillor, câinilor, de către Inchiziţie, ca fiind mesageri ai Satanei), ca să nu mai vorbim de arderea vrăjitoarelor, ereticilor, ş.a.m. d., intră într-o aceeaşi problematică. Faptul că, ulterior, şi mai ales în ultima vreme, unii papi au “ridicat”, anumite anatemizări, sau că unii conducători de state au prezentat nişte scuze conjuncturale, este, ca să spunem aşa, şi fie-mi iertată expresia, “frecţii la piciorul de lemn”… Problema este, deci, de o gravitate fără egal, poate că este cea mai importantă, dacă ne gândim: istoricul, filosoful istoriei, al culturii, trebuie să fie, totodată, şi judecător?! Poate să fie, sau este necesar să fie astfel, compromiţându-şi propriul statut, de cercetător sau de om de şiinţă. Şi încă ceva, poate, şi trebuie, să privească cu aceeaşi asprime sau cu aceeaşi indiferenţă (ca să nu fie nepăsare) povara istoriei antice (din Grecia sau India) şi aceea de pe vremea lui Ştefan cel Mare, sau trădarea şi asasinarea lui Mihai Viteazul? Dar trădarea şi batjocura răstignirii lui Iisus sau trădarea lui Buddha, de către Ananda, cel mai iubit discipol al său…?!

În ce măsură percepeţi, filosofia, ca fiind o dragoste de viaţă?

R: Filosofia este, în primul rând, aşa cum au spus vechii greci, dragoste de înţelepciune. În măsura în care dragostea de viaţă ajunge să însemne desfrânare, bălăcăreală în râvniri pofticioase şi pofte râvnitoare pentru plăcerile nesăţiosului pântec şi pentru strânsura de arginţi, pe căi necinstite, nedrepte şi generatoare de durere, pentru semeni, în această măsură, filosofia nu este dragoste – de o astfel de viaţă, de o astfel de vieţuire animalică. Mai ales lăcomia de avere şi de bani (pe care Iisus îi numea “spurcătura dracului”) trebuie nu doar condamnată, dar găsite şi căile de potolire, a ei, pentru a fi adusă la ceea ce am numi oikonomia unor bunuri necesare vieţii decente. Să nu ne închipuim că Iisus i-a bătut şi izgonit cu biciul, din Templu, pe zarafii şi vameşii lacomi de arginţi, aşa, de florile mărului, degeaba! Ştia el ce ştia, observase, el, acest mare pericol, această plagă râioasă a sufletelor bolnave de lăcomie, lăcomie ce atrage, după sine, trufia, unul din cele şapte grele păcate. Aşadar, în măsura în care se ajunge să nu se mai considere, trupul, drept un dar inestimabil primit de la natură, de la părinţii noştri, ci doar ca un instrument de plăceri grosiere, în această măsură nu se poate vorbi, de filosofie, ca de o aspiraţie a omului spre idealitate, cum credea Platon sau cum îndemna şi Vasile Pârvan al nostru: “spiritualizare cu orice preţ”.

Cum aţi descrie, în esenţă, moştenirea spirituală pe care o lăsaţi, în cadrul Facultăţii de Filosofie? Ce se pierde, prin schimbarea actuală de generaţii? Ce s-ar putea câştiga? Credeţi într-un timp în care impactul filosofiei, asupra maselor, va fi mai pronunţat? Cum explicaţi revolta maselor, petrecută de atâtea ori, în istorie, împotriva filosofiei?

R: În ce mă priveşte, cred că este mai bine ca trecerea mea prin această facultate, respectiv activitatea mea, să fie apreciate nu de mine, ci de către alţii, de cei cărora le-am fost profesor. Este posibil să fie părăsită, uitată, frumoasa şi preţioasa tradiţie academică maioresciană, transmisă nouă de I. Petrovici, P. Botezatu, E. Stere. Ce se va cîştiga? Nu facem profeţii şi nici preziceri! Timpul istoric, care este altul decât al nostru, ca indivizi, va cerne şi discerne ceea ce se petrece, acum, nu doar în ce priveşte filosofia; problema este dacă, cu timpul, după cum merg treburile acum, va mai avea cineva nevoie de filosofie, de poezie, de cultură şi artă, în genere, de cultura generală, de vorbirea corectă, în limba română, ş.a.m.d. Probabil că faimoasa lozincă “noi muncim, nu gândim” va fi înlocuită cu o alta, la fel de nocivă: “noi vrem doar să agonisim bani, cât mai mulţi bani, noi nu mai vrem să gândim!”, şi atunci consecinţele ar putea fi bănuite.

Uneori îşi propune, filosofia, să împingă limitele umanului dincolo de datele comune, alteori numai să le înţeleagă. Către care tip de abordare a umanului înclinaţi?

R: Nu ştiu dacă am înţeles exact întrebarea! Dacă este vorba, totuşi, de faptul de a face filosofie de dragul filosofiei, atunci nu optez pentru aşa ceva. Filosofia trebuie să aibă cel puţin o finalitate morală, dacă nu una benefic-socială, deoarece nu-mi închipui că vreun slujitor al ei şi-ar propune, ca scop, să îndemne spre crimă, rău, lăcomie, dezordine socială, sectarism, dogmatism. Aşadar, între voinţa de a crede şi voinţa de a face nu trebuie să nu se poată trece; depinde de nobleţea şi puritatea intenţiei.

Aţi trăit vreun moment în care un profesor al Facultăţii ieşene de Filosofie a încercat să provoace o mică “revoluţie”, în modul de a gândi filosofia? Credeţi că aşa ceva ar fi posibil, în mediul ieşean?

R: Pot spune, hotărât: nu! De ce? Pentru că “revoluţie” înseamnă radicalizare fără nuanţe, nu imitaţie de modele străine sau înghiţire de cocoloaşe mestecate de alte guri. În general, la noi, aşa-zisa revoluţie a naufragiat în reforme neterminate, ceea ce este valabil şi pentru învăţământul filosofic, domeniu în care ar trebui o revoluţie a reformelor, o radicalizare a unora şi o eradicare radicală a altora. Este prea de ajuns să ne gândim la faptul că la Facultatea de Filosofie nu mai există examen de admitere…

Consideraţi că tradiţionalismul şi conservatorismul Iaşiului, manifestate îndeosebi pe plan religios, predispun la o anumită “cuminţenie”, “retragere”, din agora, a filosofiei? Aţi perceput, vreodată, acest lucru, ca pe o presiune?

R: Nu cred că poate fi vorba nici de tradiţionalism, nici de conservatorism, căci nici unul, nici altul nu implică, neapărat, nici “cuminţenie” (dacă prin aceasta înţelegeţi “a sta în banca ta”, “a nu răcni” la cei din jur), nici “retragere”, deoarece au fost nu puţini promotori ai tradiţionalismului şi ai conservatorismului şi la Iaşi, ca să nu mai vorbim de Bucureşti, Cluj sau de alte locuri, din ţară, şi nu doar în legătură cu filosofia. Dar, presupun că întrebarea vizează altceva, sau poate mă înşel. În ce mă priveşte, din fire nu sunt pragmatic, cu totul şi cu totul robit, faptei exterioare şi rezultatului ei, deoarece nu sunt sigur de urmările benefice, asupra mea ca şi asupra celorlalţi. Nu sunt în măsură să apreciez dacă chiar prin aceasta s-ar caracteriza sufleţia ieşeană; aş spune că este vorba despre altceva, un altceva semnalat şi de D. Stăniloae şi de M. Vulcănescu, propice, de altfel, românilor, în general: o prudentă apreciere a lumii înconjurătoare, o moşire, nu chiar de gen Socratic, dar o anume judecare-cântărire, care spune că este mai bine să măsori de două ori înainte de a tăia, în loc să tai direct (nodul gordian) fără să măsori măcar o dată. Tăierea “nodului gordian” nu rezolvă problema, pare, doar, că o rezolvă, strămutând-o însă pe un alt plan, mai complex şi mai greu de abordat. Faptul moşirii (maieutice) în sine nu este un inconvenient al acţiunii – “ba una ba alta”, “vom vedea”, etc. – ci rezultat al unei vaste experienţe de viaţă, al unuia (individ, comunitate) care a văzut şi a trăit multe. Este, în fond, vorba de înţelepciune… de ce nu chiar una ancestrală?! Înţelepciunea care nu îngăduie să te arunci vânturatic cu capul în jos în noianul înşelăciunii lumii, în “pustia Hipocrindei”. Pentru mulţi intelectuali români, tradiţionalism, autohtonism, conservatorism şi chiar ortodoxie au fost valori ce s-au aflat împreună; chiar şi pentru teologi.

Dacă filosofia se poate constitui într-o adevărată religie a individului, s-ar putea vorbi, şi despre religie, ca despre o adevărată filosofie colectivă? În spaţiul creştin-ortodox, bineînţeles.

R: Auguste Comte voia ca portretele filosofilor să fie asemenea icoanelor sfinţilor din Biserici. Astfel înţelegea, el, rostul filosofiei pozitiviste. Din aceeaşi perspectivă, desigur că şi religia cade în condiţia unei filosofii asemănătoare. Dar mai este o problemă, ar trebui deosebit între religiile revelate şi aşa-zisele “religii laice”, dacă abordăm problema din perspectiva sociologiei religiei. Posibila legătură între filosofie şi religie începe a fi cercetată încă de la sfârşitul antichităţii, o dată cu apariţia creştinismului (ne referim, desigur, la orizontul spiritual mediteranean), crezându-se, o vreme, că ar fi teologia. Mulţi teologi au ajuns, însă, mai curând la scolastică, iar scolastica, după cum spunea Nietzsche, l-a îngropat, pe Dumnezeu, în concept, de unde şi faimoasa formulă “Dumnezeu a murit”. Deocamdată, despre filosofie nu s-a spus, de către prea mulţi, aşa ceva, cu toate că pentru artă, pentru roman, pentru umanism, etc., s-au rostit, astfel de formule funebre.

Consideraţi că filosoful de la noi este condamnat la solitudine? Care sunt limitele dialogului, astăzi? Credeţi că mai e posibil, un real dialog filosofic între conştiinţe, nu doar în interiorul unei conştiinţe?

R: În antichitatea greacă filosofia a fost nedespărţită de cadrul dialogal, mai ales cea socratică (dialog rostit), ca şi cea platoniciană (Dialogurile). Nu e mai puţin adevărat că nici solilocviul nu este cu totul neprielnic filosofiei, cu cel puţin o condiţie, ca reflecţiile de tip meditativ, mistic, de tipul confesiunilor, al mărturisirilor, mângâierilor şi consolărilor să fie exprimate în scrieri, fie şi nedialogale. În altă ordine de idei, dialogul conştiinţelor n-a fost şi nici nu va fi, vreodată, posibil, decât numai aparent, ca să nu zic ca un “dialog al surzilor”. De ce? Pentru că, presupun, doar ceva, din mine, se poate regăsi în dragul meu semen diferit de mine, dar nu ştiu, précis, cât, după cum se pare că a spus-o, undeva, Nichita Stănescu. Se pare că maxima lui Publius Terenţiu Afer – nihil humani a me alieni puto – trebuie răsturnată, astăzi, astfel: humani a me alienum puto. Aceasta pentru că minciuna se răspândeşte, azi, peste tot; omul se minte mai întâi pe sine, măgulindu-se, apoi, minte pe alţii, cum că este mai bun, decât este, făcându-şi, cum se spune, imagine… În ce priveşte un real dialog filosofic, astăzi, nu pare posibil fără următoarele condiţii: seninătate sufletească, absenţa contra-zicerilor pătimaşe, absenţa obiecţiilor şi răspunsurilor amestecate cu noroaie verbale, din partea preopinenţilor. Dialogul este, deci, posibil, însă mi se pare că este imposibil de găsit protagoniştii care să respecte cele de mai sus.

Există vreo carte pe care v-aţi dorit, s-o scrieţi, şi încă nu aţi scris-o?

R: Dorinţa de a scrie se diminuează, o dată cu avansarea în vârstă; bineînţeles, dorinţa de a scrie vrute şi nevrute, dorinţa de “a murui”, cum spunea D. Cantemir, hârtia. Ea scade, pe măsură ce scad entuziasmul confuz şi necritic, precum şi interesul de a adăuga, la dosar, noi piese, în vederea obţinerii a tot felul de avantaje (de exemplu, promovarea în diverse funcţii, obţinerea gradelor didactice, ş.a.m.d.), precum este cazul a destui graphomani, din cele mai variate domenii. Pentru cei mai mulţi dintre aceştia, “dosarul”, cu astfel de piese, cât mai multe, înseamnă ceea ce însemna, altădată, dosarul cu “origine sănătoasă”, doar că originea celui dintâi ar trebui căutată în moluzărie şi strânsură internetistă. Sigur că există o carte pe care n-am putut să o scriu, până acum – poate un roman. Despre o aşa problemă ar trebui să amintim spusele lui Ovidiu: “Scilicet ultima semper expectanda dies homini est” (“Metamorfoze”, III, 135).

Constantin Marin la lacul Ciric, 2009

Make a Comment

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

5 Răspunsuri to “Despre destinul filosofiei şi al filosofilor”

RSS Feed for – o  lume  privită  din  lumea  mea – Comments RSS Feed

cum e cu funia de spalat matele?

Mi-ar face placere sa schimb o vorba cu d-nul Constantin… aveti cumva o adresa de email a dumnealui?

Nu are adresa de mail… din cate stiu, dar are telefon fix. Stima

Cum as putea sa obtin nr lui de tel.
Ma interesa ceva legat de isihasm…
Iti las adresa mea de email: teowelt@gmail.com
Merci Teo

Da! Intotdeauna ai avut ce invata de la Domnul profesor! Multa lume se intreba: ce cauta Dumnealui in acel amalgam „socialisto-comunist”?Cinste lui(si nu era singurul), a predat in sensul real al cuvantului, lasand propaganda undeva in „Hades”! Multumiri si felicitari! Un fost student(1977-1981)= Prof.univ. dr. Miron CIHO, Universitatea din Bucuresti, Facultatea de Istorie.


Where's The Comment Form?

Liked it here?
Why not try sites on the blogroll...

%d blogeri au apreciat asta: