Archive for septembrie 2009

Cele 33 de trepte ale Golgotei

Posted on 25/09/2009. Filed under: Lucian Alecsa | Etichete:, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , |



Lucian Alecsa şi cele 33 de trepte ale Golgotei

coperta Lucian Alecsa

Volumul „Iluzionista Babette”, apărut în 2008 la editura Vinea din Bucureşti, marchează o semnificativă cotitură în creaţia poetică a lui Lucian Alecsa. Experienţa bolii şi iminenţa morţii au schimbat, în mod dramatic şi radical, registrul tematic al poetului botoşănean, astfel că, fără ca stilul poetic să fie cu totul altul, cartea aceasta nu poate decât să-l surprindă, pe cititorul familiarizat cu plăsmuirile sale literare anterioare. Lucian Alecsa rămâne, prin acest volum, acelaşi autor provocator, sfidător de prejudecăţi, experimentând registre lirice oarecum incomode simţului poetic comun (e suficient să ne amintim, pentru aceasta, de „Ţinutul Klarei”, precedentul său volum de poezie), dar dobândind, în plus, o gravitate aproape metafizică, o disperare atent temperată, o reflexivitate dintre cele mai profunde şi mai productive.

Simpla constatare că volumul cuprinde un număr de 33 de poeme poate fi grăitoare, pentru exegetul care are curiozitatea şi răbdarea să le numere, fiind, totodată, aproape imposibil să nu asocieze, faptul, cu cei 33 de ani ai lui Iisus, pe pământ, printre oameni, ani care reprezintă, totodată, câte o treaptă a Golgotei pe care şi-a asumat-o în chip exemplar. Analogia nu va mai părea deloc forţată după ce vom constata, parcurgând fiecare poem al volumului, că urcăm, şi noi, împreună cu poetul moldav, treptele Golgotei sale, aşa cum a înţeles să o imortalizeze în litera pătrunsă de duhul poeziei. Purtaţi de valurile stilului liric alecsian, pătrundem, astfel, din ce în ce mai adânc, în culisele încrâncenatei lupte cu moartea, cu boala, cu timpul, într-o împotrivire eroică faţă de degradarea universală căreia omul nu are cum să i se sustragă, degradare simultan carnală şi spirituală. Încleştarea la care suntem făcuţi, peste timp, martori, este dintre cele mai dramatice, trucurile ieftine, ale poeticii postmoderne, sunt abandonate din start, talentul autentic al poetului fiind singurul care ne transpune într-o ipostază limită a umanului: luarea lucidă la cunoştinţă de propria sa finitudine, în contextul iminenţei marii treceri.

Vă invit, aşadar, să parcurgem împreună, treaptă cu treaptă, Golgota lui Lucian Alecsa, pentru a surprinde, dinlăuntru, pulsul periplului său liric inedit, tinzând către ceea ce îndeobşte se numeşte, în critica şi în hermeneutica literară, viziunea comprehensivă asupra operei.

1

În deschiderea volumului, îl descoperim pe poet transfigurat de viziunea morţii, a infernului, în calitatea lor de realităţi palpabile ce caracterizează chiar interioritatea lumii şi a sufletului său. Nu e limpede, încă, ce anume generează această viziune, cert e numai că lucrurile stau aşa, încă de la începuturi, în pofida orbirii de sine a sufletului. „Alfabetul Braille”, sintagmă care conferă, de altfel, titlul poemului (totodată instrument ce serveşte, de obicei, nevăzătorilor, spre a putea citi – cu degetele, nu cu ochii – deci pentru a putea transforma lumea într-un text (logos) lesne de parcurs), rămâne, în acest prim stadiu, doar un deziderat: „dar poate e mai bine aşa / absenţa e cel mai nevinovat culcuş / tăcerea are gură de aur / şi alfabetul braille încă nu este cunoscut”. Avem de-a face, putem conchide, cu un soi de precunoaştere, în care poetului îi este dată numai intuiţia existenţei adevărului, nu şi  posibilitatea de a-l citi. Starea de orbire, ce defineşte, în general, încă de la naştere, omul, suportabilă, pentru cel viguros, devine un coşmar, pentru muribund.

2

O primă încercare de autolimpezire, urmând acestui amar început, marchează cea de-a doua treaptă a Golgotei prin care trece, şi în planul real, şi în cel liric (ele se suprapun fără a se distinge), Lucian Alecsa: scrutându-şi viitorul, în tentativa sa de a-şi citi destinul, poetul apelează la substitutele creştinismului (acesta, pesemne, fiind cu totul deconstruit, dezvrăjit, în timpurile noastre). Şi, la cine altcineva ar putea apela, decât la „Vrăjitoarea Amanda” ?! Aceasta ni se arată ca fiind o făptură halucinantă, „cu glasul spart”, „cu părul răvăşit”, „cu sfârcurile obraznice”, care nu se sfieşte a-i pune, poetului, diagnosticul cel mai necruţător: îi arată, întru totul, CINE este… Răsplata nu conteneşte să survină: „Am pus mâna pe ea, pe ţiganca Amanda / am îmbăiat-o şi parfumat-o / am îmbrăcat-o în haine de sărbătoare / şi-am răstignit-o pe un lemn de stejar / azi o port ca medalion / aducător de noroc / mâine o pot vinde ca pe o boarfă”.

3

Oricât de promiţător pare, însă, acest început, el se dovedeşte a fi o iluzie printre multe altele. Destinul nu se lasă citit nici măcar de către profesioniştii ce-l monopolizează, soluţiile invocate de aceştia se vădesc a fi banale iluzii. De altfel, poetul descoperă că însuşi timpul lumii e îngropat în iluzii, pe care chiar noi înşine le zămislim! Suntem victimele propriilor noastre iluzii, iar conştiinţa iluziei ca iluzie nu ne e de vreun folos! „Iluzionista Babette”, cea care ar trebui, conform statutului său, să limpezească totul şi să-i ofere, poetului, certitudinea destinului său viitor, se arată, în finalul poemului ce-i poartă numele, în nuditatea sa dezolantă: „iluzionista Babette îşi găsi ultima sută de ani / chiar în inima dresorului / pe când i-o arunca halcă cu halcă / câinilor de la porţile iadului”.

4


Unde altundeva ar putea găsi, poetul ajuns în ceasul ultimei lupte pământene, sprijin? Purtat de iluzii, el nu ajunge prea departe. Răspunsul nu se lasă mult aşteptat: în chiar rărunchii propriei sale memorii. Astfel se face că poetul, el însuşi aflându-se, pe sine, în faţa morţii, rememorează moartea bunicului; încearcă să se pregătească, de moarte, învăţând din celelalte morţi, familiare lui (nicidecum studind tratate…). Versurile sunt de o candoare ce nu are cum să nu ne trimită sensibilitatea către copilărie: „peripeţiile bunicului au mai continuat câteva ore / într-un sensibil inconfort îi erau mâinile / cu toate insistenţele nu reuşeau să se împreuneze pe piept / se căutau una pe alta / ca doi îndrăgostiţi despărţiţi de destin” („Bunicul”).

5

Această cale îl conduce, pe poet, la înfrăţirea cu moartea, o înfrăţire conştientă, nu tacită. Ultima este, oricum, intrinsecă omului, prin chiar natura sa acesta purtând pecetea păcatului originar, cel aducător de moarte. Dar a trăi cu conştiinţa morţii, clipă de clipă, a-i resimţi, în ceafă, răsuflarea, e cu totul altceva. Poetul extinde atât de mult, această conştiinţă, încât, la un moment dat, ajunge să se împreuneze cu moartea, într-o orgie halucinantă: „Norii se loveau într-un vast balamuc paranoic / inscripţionând expresia <te iubesc> / în alveolele morţii / fără să le pese c-o excită / Da, am trecut s-o iubesc în neştire / s-o iubesc cu toată fiinţa mea, ca un nebun / o simţeam ca pe-o gaură neagră / absorbindu-mă prin buric / (…) / eram înciotaţi / murea de plăcere, nebuna / (…) / nebuna îmi cânta, mă legăna / îmi dădu şi-o ţâţişoară să mă joc / mă simţeam, ce mai, ca-n uterul mamei !” („Ca-n uterul mamei”). Înfrăţirea cu moartea are darul de a-l azvârli, pe poet, în matca originară a lucrurilor, acolo unde existenţa este ceva incert; exact precum în uterul mamei… unde se dă bătălia pentru viaţă. Constatăm cum moartea creşte, ca prezenţă, în volum, cu fiece poem… Regresia ad uterum se realizează fără ca resorturile vieţii acesteia să fi încetat… într-o încleştare tragică, care ne apare drept inofensivă, pe plan afectiv (există, până acum, în condiţiile absenţei sensului ansamblului, posibilitatea receptării sale ca un spectacol iscusit regizat), tocmai datorită transfigurării sale lirice.

6

Încleştarea aceasta, cu moartea, este epuizantă. Poetul cade pradă reveriei, părţii celei mai vii a sufletului său, acum, când viaţa din trupul său vlăguit este pe sfârşite. Are revelaţia faptului că omul nu a fost creat să fie singur, că omul nu poate muri, în consecinţă, de unul singur, ci numai împreună cu celălalt… La modul autentic, se moare numai în doi… Cheia vieţii este chiar refacerea întregului originar (Adam şi Eva), care, după cădere, funcţionează defectuos. Salvarea poetului, se înţelege, poate veni, şi ea, în urma refacerii acestui întreg: căutarea jumătăţii sale nu mai suportă, în consecinţă, amânare. Versurile sunt cât se poate de sugestive, în acest sens: „fiecare ne-am văzut jumătatea celuilalt / eram cariaţi de întâmplările din viaţa trăită / cerşeam acum îndurare timpului / printr-o gestică disperată / şi prin câteva exerciţii de alunecare în adolescenţă / (…) / ne suspectam reciproc de risipire / şi când colo eram o singură celulă / în prag să se dividă / ca un mesager al speranţei” („Când mă pregăteam de culcare”).

7

Din nefericire (sau poate din fericire), starea de reverie nu poate dura prea mult. Poetul revine, imediat, la crunta realitate a luptei cotidiene, concrete, cu moartea. Iar moartea avansează, în trupul vlăguit al poetului, redută cu redută… Volumul se vădeşte a fi, aşadar, un poem-jurnal, o naraţiune episodică, cursivă, o destăinuire survenită într-o situaţie-limită. Lupta cu moartea este crâncenă, poetul se sforţează, din răsputeri, să nu cedeze: „drăguţa de animăluţă mă suge mai întâi de cuvinte / ce-s amestecate printre globule vechi şi tocite / îmi întinde o cursă / se dă drept stetoscop de ocazie / dorind să-mi acorde un consult total / miezul meu în plin clocot / o respinge la marginea lumii / (…) / iubita căpuşă mă înşfacă în cârcă / aşa fără trup şi cu sufletul gol / considerându-mă cel mai isteric desert” („Căpuşa mea de zile fierbinţi”). Doar refacerea întregului originar l-ar putea salva, pe individ, în ceasul morţii… Câtă vreme celălalt, jumătatea originară, pulsează, încă, de viaţă, nici perechea sa nu poate muri… Moartea nu este, deloc, o bătălie solitară… Totuşi, încet-încet, cealaltă jumătate devine chiar moartea… Moartea se insinuează, şiret, încă din această viaţă, în chiar întregul care ar trebui să ne salveze… (mai mult…)

Citește articolul întreg | Make a Comment ( 1 so far )

Concursuri anuale – Dorohoi 602, zilele oraşului

Posted on 24/09/2009. Filed under: ANUNTURI | Etichete:, , , , , , , , |


afis sasa pana
2209200964322092009644Artur Verona

Citește articolul întreg | Make a Comment ( 6 so far )

Poezia în Republica Moldova

Posted on 19/09/2009. Filed under: Românii din Republica Moldova | Etichete:, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , |


Poezia română de dincolo de Prut

sau

Despre destinul social al artei

Eugenia Bulat - Orasul Libertatii

Dacă la noi, pe actualul pământ aflat în administraţia României, s-ar întreba cineva în ce raport se află poezia rostită şi creată, astăzi, cu realităţile social politice cărora le suntem contemporani, răspunsul nu ar fi deloc simplu de elaborat. În orice caz, el ar necesita o aprofundare prealabilă, înainte de a se constitui într-un răspuns responsabil, oferit celorlalţi, lucrurile nefiind deloc evidente, astfel încât să nu mai necesite nici o analiză. Poetul din România de azi se cantonează, să recunoaştem, în graniţele unui destin strict individual, iar măsura în care se oferă celorlalţi poartă pecetea clară a inserţiei sale într-o lume a indivizilor, dincolo de care nu se percepe nici măcar cea mai vagă urmă a existenţei vreunei colectivităţi, fie ea şi exclusiv una a poeţilor.

Ei bine, cu totul altfel stau lucrurile dincolo de Prut, după cum au stat şi înainte de 1989, deşi, şi acolo, şi la noi, acelaşi regim comunist făcea legea. Poate, poezia, să fie şi metafizică, şi socială, în acelaşi timp? Exemplul pe care ni-l oferă revista „Clipa siderală”, din Chişinău, vine să confirme, din plin, răspunsul pozitiv, la această întrebare. Apărând cu sprijinul Institutului Cultural Român din Bucureşti (fapt admirabil, ce dovedeşte că, cel puţin la nivel cultural, există o implicare a oamenilor de la noi în sprijinirea românilor de dincolo de Prut), revista a ajuns să se constituie într-o veritabilă mişcare cultural-socială, antrenând conştiinţe dintre cele mai valoroase şi unindu-le sub fiorul aceluiaşi crez poetic, respectiv al aceloraşi idealuri. Fără îndoială, cea care a izbutit să insufle şi să dea durată, acestei orientări, este poeta Eugenia Bulat, directorul şi fondatorul acestei reviste, unicat în peisajul poeziei româneşti. Subintitulată „Revistă de Cultură şi Creaţie Literară a Tinerei Generaţii”, ea şi-a propus cel mai dificil şi mai important, totodată, lucru cu putinţă: descoperirea şi valorificarea potenţialului creator românesc, încă din faşă, pe acest pământ românesc atât de vitrtegit de perturbaţiile socio-politice. Cu un tiraj deloc neglijabil, de 1500 de exemplare, revista îşi adjudecă o penetraţie substanţială, la nivelul maselor tinere, din Republica Moldova, izbutind să demonstreze încă o dată, dacă mai era nevoie, că arta posedă o esenţială finalitate socială, dincolo de celelalte virtuţi, de necontestat, ale sale. Nimic mai grăitor, în acest sens, decât participarea reprezentanţilor „Clipei siderale” la Greva anticomunistă non-stop din iarna-primăvara anului 2002, aceştia instalându-şi chiar un cort, în Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău, ştiut fiind că românii prezenţi acolo, în acele luni friguroase, au rezistat eroic, zi şi noapte, în ochii întregii lumi, făcând publică dorinţa lor legitimă, sfântă, de libertate. Mărturie vie, cutremurătoare, a acelor zile, ne oferă chiar extraordinara poetă Eugenia Bulat, în volumul de poeme „Scrisori de dragoste din ORAŞUL LIBERTĂŢII”, pe care l-a publicat la Chişinău, în 2002, inspirat fiind tocmai de evenimentele istorice din această perioadă, după cum subliniază, încă de la început, însăşi autoarea, şi după o confirmă instantaneele fotografice ce însoţesc această apariţie editorială unicat. Toate paginile volumului istorisesc, în subsolul lor, istoria teribilă a acelor evenimente, iar reluarea ei, aşa cum a fost surprinsă, atunci, de Eugenia Bulat, este indispensabilă înţelegerii măreţiei şi profunzimii poeziei sale. Iată textul:

„Instalată la putere în 25.02.2001, în urma manipulării maselor disperate, guvernarea comunistă, aservită intereselor şovine ruseşti, porneşte asaltul împotriva cuceririlor naţionale şi democratice. Prin acte legislative şi executive, ea pune problema legiferării limbii ruse drept o a doua limbă de stat, studierii obligatorii a acesteia din clasa a 2-a a şcolii primare, înlocuirea Istoriei Românilor cu Istoria Moldovei. Comuniştii votează desfiinţarea judeţelor şi revenirea la raioane. Compania de Stat „Teleradio-Moldova” se află sub o drastică cenzură. În pofida deciziei CEDO, Mitropolia Basarabiei nu este înregistrată. La 9.01.2002, în urma apelului Partidului Popular Creştin Democrat, profesorii-militanţi, elevii şi studenţii declanşează grevele de protest non-stop în Piaţa Marii Adunări Naţionale. Pornind de la circa trei mii de protestatari, numărul acestora creşte continuu, depăşind adesea cifra de 40 de mii. În timp ce Curtea Constituţională califică, rând pe rând, drept anticonstituţionale „iniţiativele” comuniste, deputaţilor creştini Iurie Roşca, Vlad Cubreacov şi Ştefan Secăreanu li se suspendă imunitatea parlamentară şi li se intentează dosare penale. Câţiva profesori-protestatari primesc citaţii pentru a se prezenta la organele de anchetă ale Procuraturii. În seara zilei de 21.02.2002, din preajma blocului unde locuia, dispare fără urmă deputatul Vlad Cubreacov, membru al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, promotorul Problemei Mitropoliei Basarabiei la CEDO. În pofida tuturor piedicilor administrative şi dezinformării în rândurile populaţiei rurale, în 24.02.2002 are loc Adunarea Generală a Alegătorilor din Republică. În ziua de 31.03.2002 are loc Marea Adunare Naţională la care participă peste 60.000 de cetăţeni. Prin votul acesteia se instituie Comitetul Naţional pentru Apărarea Democraţiei. Din noaptea spre 1 aprilie 2002, iniţial în faţa Guvernului, ulterior în faţa Parlamentului şi a Preşedinţiei, protestatarii anticomunişti instalează un „oraş” de corturi, numit ulterior Oraşul Libertăţii şi Zonă Liberă de comunism. La 21.04.2002 se împlineşte o lună de zile din momentul dispariţiei fără urmă a deputatului Vlad Cubreacov. Securitatea şi Internele nu oferă nici o informaţie. Între timp, teroarea se extinde. Sunt interogaţi, de către organele Procuraturii, sciitorii Valentin Mândâcanu şi Dumitru Maţcovschi, mai mulţi profesori. Organele de anchetă intră în licee şi instituţiile superioare de învţământ. Ce mai activi protestatari sunt interogaţi. Anchetatorii nu admit prezenţa profesorilor, a părinţilor sau a unui avocat, alături de copii. Unii dintre elevi şi studenţi sunt acostaţi seara târziu, în parcuri, pe străzi, de către persoane necunoscute, care poartă măşti negre pe faţă şi sunt ameninţaţi cu moartea. Câţiva dintre elevi sunt luaţi în plină stradă de către poliţie, anchetaţi, şi, după mai multe ore, eliberaţi. Mai mulţi copii sunt bătuţi de persoane neidentificate. Pe parcurs, în urma marşurilor protestatarilor spre Radio şi Televiziune, intră în grevă şi colectivul Companiei de Stat „Teleradio-Moldova”. Se formează Comitetul de Grevă al acestei instituţii, dar cenzura continuă la fel de acerb. Cei mai buni jurnalişti, membri ai Comitetului de Grevă, sunt concediaţi. Oraşul Libertăţii rezistă. Oameni de cultură, colective artistice, în special cele de tineret, susţin protestatarii. Orăşenii şi cetăţenii din satele învecinate aduc protestatarilor alimente şi foc. Nopţile şi dimineţile în Oraşul Libertăţii sunt încă foarte reci. Comuniştii continuă campania de intimidare a protestatarilor. Între timp în Moldova sosesc raportorii Consiliului Europei, d-nul Lauri Vahtre şi D-na Josette Durrieu. Deşi nu vizitează Oraşul Libertăţii, ci doar instituţiile oficiale, aceştia spun răspicat guvernării comuniste: „Ori cu Rusia, ori cu Europa”. În 24.04.2002, la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, este discutată problema funcţionării instituţiilor democratice în Republica Moldova. Toate cele 16 puncte ale Rezoluţiei APCE dau câştig de cauză protestatarilor de la Chişinău. Oraşul Libertăţii află vestea cea mare de la APCE prin intermediul legăturii telefonice. Liderul PPCD, Iurie Roşca, comunică de la Strassbourg că Europa ne-a auzit şi că victoria este de partea noastră. Oraşul Libertăţii respiră aerul victoriei. Peste el răsună larg şi sugestiv şlagărul lui Dan Bitman „Să nu-mi iei niciodată dragostea”. Internele şi Securitatea nu oferă nimic nou despre locul aflării deputatului Vlad Cubreacov, dispărut în seara zilei de 21.03.2002. Ancheta demonstrează incapacitate sau reavoinţă. În 25.04.2002, odată cu revenirea reprezentanţilor PPCD de la Strassbourg, organizatorii acţiunilor de protest instalează în faţa Parlamentului (pe locul unde în anii puterii sovietice se afla compoziţia monumentală ”Marx şi Engels”) o Troiţă – simbol a creştinătăţii neamului românesc în Basarabia. Întrega noapte, în Oraşul Libertăţii, sute de oameni cu lumânări aprinse în mâini contemplă cu sacralitate actul divin al sfinţirii prin Cruce al unui spaţiu pângărit, decenii la rând, de anticrist. Sfinţirea oficială a Troiţei, cu un sobor de preoţi ai Mitropoliei Basarabiei, urmează să aibă loc în ziua de duminică, 28.04.2002. Pe parcursul zilei, cordonul de pază al Serviciului de Interne, care separă Oraşul Libertăţii de Parlament, interzice accesul la Troiţă. În zorii zilei de 27.04.2002, în jurul orei 4, un grup de poliţişti ai Brigăzii cu destinaţie specială „Fulger”, îmbrăcaţi în uniforme de culoare neagră, răpesc Troiţa din faţa Parlamentului. Protestatarii care încearcă să apere Crucea, elevi şi studenţi, se confruntă cu cordonul Internelor şi sunt loviţi cu bastoanele. Unul dintre ei rămâne cu mâna fracturată. Se consumă ultimele Zile din Postul Mare. În zorii zilei de 27.04.2002 Oraşul Libertăţii trăieşte clipe de indignare, derută şi doliu, dar nu primeşte provocarea. În următoarele două nopţi după răpirea Troiţei în Oraşul Libertăţii se instaurează Starea de Veghe sau Deniile. Zona Liberă de Comunism devine o Catedrală a Credinţei şi Speranţei. Răsună muzică sacră. Liderii PPCD, oameni de cultură, citesc bucăţi sugestive din Biblie şi din creaţia martirilor Neamului Românesc. Luni, 29.04.2002, Oraşul Libertăţii intră în Săptămâna Patimilor. Domneşte o atmosferă de sfinţenie, de comunicare creştină. Răsună sobru naiul lui Gheorghe Zamfir. Liderul PPCD, Iurie Roşca, anunţă decizia Consiliului Naţional pentru Apărarea Democraţiei de a demola Oraşul Libertăţii, întru onorarea cerinţelor APCE, şi ţine discursul final. Până la 31.17.2002, guvernarea comuinistă, aşa cum a promis în faţa unei lumi, urmează să se conformeze deciziilor CE. Frământaţi de mari îndoieli, cu lacrimi în ochi, protestatarii demolează Oraşul Libertăţii. Înfruntând  cordonul Serviciului de Interne, către miezul zilei de 29.04.2002, un grup de protestatari aduc în Oraşul Libertăţii o Cruce albă de brad. Ea este sfinţită imediat de către un sobor de preoţi ai Mitropoliei Basarabiei, în frunte cu Înaltpreasfinţitul Petru Păduraru. Pe tot parcursul serviciului divin plouă abundent, dar liniştit. Poporul asistă neclintit. După sfinţire, într-un marş sobru, protestatarii fac un Drum al Crucii prin centrul municipiului către sediul Mitropoliei Basarabiei, unde Crucea este temporar instalată. Din ultimul discurs al liderului PPCD protestatarii ştiu că, atunci când va sosi timpul, în faţa Parlamentului, în spaţiul unde a fost instalată Troiţa răpită, şi sfinţită Crucea, cu sprijinul fraţilor din Ţara-Mamă, va fi înălţată o biserică în stil maramureşean. Daspre deputatul Vlad Cubreacov, de la dispariţia căruia în această zi se rotunjesc 39 de zile, nimeni aşa nu stie nimic. Obosiţi şi preaplini de trăire, protestatarii şi locuitorii Oraşului Libertăţii pleacă pe la vetrele lor. Este cert că, peste un timp, vor reveni”.

Sunt, acestea, (mai mult…)

Citește articolul întreg | Make a Comment ( 5 so far )

Limba română cea… muribundă…

Posted on 14/09/2009. Filed under: Românii din Ucraina | Etichete:, , , , , , , , , , , , , , , , , |


SĂRBĂTOAREA LIMBII ROMÂNE – Cernăuţi, 13 septembrie 2009

Sărbătoarea limbii române, aniversare care se desfăşoară, după cum a devenit tradiţional, deja, în cea de-a doua duminică a lunii septembrie, la Cernăuţi, în Ucraina, a ajuns, anul acesta, la cea de-a XX-a ediţie. Aflată sub patronajul Societăţii „Mihai Eminescu” din Cernăuţi, al cărei preşedinte interimar este, în prezent, Vasile Bâcu, acţiunea se adresează, bineînţeles, îndeosebi românilor din Ucraina, dar nu numai atât: românii de pretutindeni au fost prezenţi la Cernăuţi, încă de la primele ediţii, alături de fraţii lor din nordul Bucovinei. Un destin nedrept şi în mod ruşinos asumat, de ambele părţi ale graniţei româno-ucrainene, îi desparte pe români de ei înşişi. Ca de atâtea ori, în trecut, tot românul este cel mai mare duşman al românului. E limpede, pentru mine, cel puţin, că nu am fost îndeajuns de înţelepţi, de-a lungul istoriei, pentru a ne făuri un sistem educativ (fie el instituţionalizat sau nu) care să cultive şi să perpetueze conştiinţa naţională, măcar la un nivel care să ne furnizeze curajul de a afirma, fără frică, că noi suntem români, şi nimic altceva. Numeroase veacuri românii nu au beneficiat de privilegiul de a-şi trimite copiii la învăţătură. Privind retrospectiv, pot afirma că aceasta a fost o mare şansă a noastră: limba română s-a păstrat, astfel, în matca ei originară, ca şi cultura noastră populară. Cu totul altfel stau lucrurile, însă, astăzi, când orice copil de român merge la şcoală: limba română, în care mama îi vorbeşte din primele clipe de viaţă, o cunoaşte bine, dar ceea ce-i mai trebuie este o brumă de cultură românească, care să-i consolideze conştiinţa apartenenţei sale la neamul românesc. Or, exact aici este punctul sensibil al relaţiilor româno-ucrainene, în momentul de faţă: din ce în ce mai multe şcoli româneşti, din Ucraina, devin, an de an, şcoli mixte, româno-ucrainene, sau mai degrabă ucraineano-române. Asta înseamnă, automat, că, pentru început, doar unele clase de elevi vor fi româneşti, pentru ca, treptat, în cele din urmă să dispară cu totul. Bineînţeles, statul ucrainean are acoperirea legală ideală, în faţa eventualelor acuzaţii care i s-ar putea aduce: faptul se petrece, motivează autorităţile, la cererea familiilor de români. Şi uite aşa ajung, iarăşi, la ceea ce am afirmat deja: românul este, acum ca şi întotdeauna, cel mai mare duşman al românului… Familiile româneşti din Ucraina solicită acest lucru din multe motive, pe care tot românii de dincolo le divulgă, în particular sau în public: foarte mulţi directori de şcoală sunt cumpăraţi sau şantajaţi, de autorităţile ucrainene, altfel că îşi conving, părinţii şi elevii, sau îi constrâng, la rândul lor, să solicite transformarea şcolilor româneşti în şcoli mixte ucraineano-române; mulţi părinţi români sunt tot mai convinşi că ai lor copii sunt şi vor fi discriminaţi, în Ucraina, astfel că singura lor şansă, pentru a se adapta şi integra sistemului social-economic din Ucraina este să înveţe să vorbească cât mai bine limba ucraineană, cea românească „nefiindu-le de nici un folos”; nu în ultimă instanţă, frica de a-şi exprima deschis opoziţia, faţă de asemenea măsuri ale directorilor de şcoli, măsuri susţinute întru totul de inspectoratele şcolare locale, este şi ea un factor care face ca procesul să se deruleze, nestingherit, mai departe, către un final fatal. Că prin acest proces este afectată limba română, aşa cum este ea vorbită de românii din Ucraina, e evident; dar mult mai dureros este faptul că cea care are cel mai mult de suferit este conştiinţa românească, dat fiind că, în absenţa studierii, în şcoală, a istoriei românilor, a literaturii româneşti, ucrainizarea sutelor de mii de români, transformarea lor în nişte bastarzi ai istoriei, este ca şi realizată. Procesul se numeşte – şi să nu ne sfiim să-i spunem pe nume – deznaţionalizare. Da, în 2009, în chiar inima Europei, se desfăşoară, sub ochii întregii lumi, un astfel de proces, fără ca cineva, fie din România, fie din Ucraina, fie din Uniunea Europeană, să se sesizeze, la nivel oficial ! Trădare, din partea unora, discriminare şi indiferenţă, din partea altora. Cert este că statul ucrainean nu poate fi acuzat, în mod simplu şi direct, deoarece, din punct de vedere legal, el este aproape perfect acoperit: există cererile părinţilor români, ca temei al transformării şcolilor pur româneşti în şcoli mixte. Ce-i de făcut, în aceste condiţii ? La această întrebare au încercat, timid, să răspundă şi o parte dintre cei care au luat cuvântul la cea de-a XX-a ediţie a Sărbătorii Limbii Române, pe 13 septembrie 2009, la Cernăuţi. De ce „timid” ? Deoarece, deşi pe toţi românii din Ucraina, prezenţi la această sărbătoare, îi preocupă problema, în chip real sau teatral, puţini dintre ei au avut curajul de a o formula, făţiş, pe scena Palatului Copiilor din Cernăuţi… Se înţelege de ce… Şi, aş spune eu, chiar frica aceasta, chiar tăcerea românilor ucraineni, când vine vorba de problema care îi doare cel mai tare, este de la sine grăitoare ! Sau, mai corect spus, tăcerile… spaimele. A vorbi la singular este prea puţin, în raport cu amploarea şi complexitatea fenomenului… Abandonaţi definitv masei umane slave, prin tratatul dintre România şi Ucraina, din 1997, încheiat în mod cu totul nedemn de către Emil Constantinescu, românilor din Ucraina nu le-a mai rămas, se pare, nici o speranţă… Iar prezentul ne oferă spectacolul grotesc al dispariţiei lente, sufocate de incertitudine şi disperare, a românilor şi a limbii române, în ţinuturi care, încă de la origini, au fost ale românilor. Condamnaţi, aşadar, ca pe propriul lor pământ să se dezică de ei înşişi, românii din Ucraina trăiesc, astăzi, o mare dramă, la care orice vizitator de aici, din ţară, nu poate asista decât neputincios. Iar dacă neputinţa noastră, a celor de aici, este atât de mare, ne putem închipui cît de mare este neputinţa celor de dincolo ! Sutele de proiecte frontaliere româno-ucrainene, care se derulează de ani buni, au, din păcate, o eficienţă minimă: rezultatele lor nu sunt deloc vizibile la nivelul maselor de români, beneficiarii lor nu sunt românii simpli, situaţi, în proporţie de 99%, la sate, dat fiind că mediul urban este dominat de populaţia slavă… Nu, beneficiarul principal proiectelor e statul ucrainean, care a găsit, astfel, o portiţă ideală de a înghite fondnuri europene şi, totodată, de a-şi îmbunătăţi CV-ul, în faţa oficialilor europeni. Dar, în realitate, miile de cărţi, care au fost donate bibliotecilor din Ucraina, zac uitate în praful beciurilor, în vreme ce, periodic, acelea care se află, de demult, pe rafturi, sunt, periodic, casate… Totul pe fondul unor substanţiale achiziţii de carte ucraineană… În mod similar, computerele sunt o raritate, în şcoli, şi ca şi inexistente, în familiile românilor din Ucraina, iar softul este în doar în limba ucraineană, fapt care nu ajută deloc la dezvoltarea conştiinţei româneşti, a copiilor români de dincolo… Internetul ar constitui o soluţie viabilă pentru foamea de informare a românilor din Ucraina, însă, fără computere, se înţelege, nu există nici internet… Iar, în tot acest timp, oficialii români nu schiţează nici un gest care să indice că e timpul să luăm atitudine: nu, în viziunea lor, relaţiie româno-ucrainene sunt cât se poate de normale şi de democratice… Cam acestea şi multe altele sunt doleanţele românilor din Ucraina, rostite chiar de ei înşişi, după cum se poate observa şi din înregistrările ce urmează. Eu mă limitez, aici, la a le consemna…

Ca să nu mai lungesc, inutil, discursul, pot să mai precizez că modalităţile de ameliorare, a acestei situaţii, sunt firave. S-ar părea că suntem martorii vinovaţi şi pasivi ai morţii lente a românilor din Ucraina… Toate aparenţele duc către acest tragic sfârşit… E şi motivul pentru care, parafrazând titlul manifestării de la Cernăuţi, am preferat să-mi intitulez articolul „Limba română cea… muribundă…”, ceea ce e acelaşi lucru cu „Limba noastră cea… muribundă” (în loc de „Limba noastră cea… română”).

Pentru cei interesaţi redau, în cele ce urmează, filmul evenimentelor (mai mult…)

Citește articolul întreg | Make a Comment ( 1 so far )

Cenaclul EDITOR – 11 septembrie 2009

Posted on 11/09/2009. Filed under: Editor 2009 | Etichete:, , , , , , , , , , , , , , , , , |


Întâlnirea Cenaclului Editor, din 11 septembrie 2009, de la Casa de Cultură din Dorohoi, a debutat sub semnul misterului. Faptul că, în şedinţa anterioară, Corneliu Drescanu îi sugerase, Andreei Tudosă, să-şi deseneze gândurile, s-a dovedit a fi unul inspirat: desenul Andreei, pe care-l reproduc mai jos, a adus, în prim-planul discuţiei, problematica misterului.

Purificare - Andreea Tudosa

Ce mai semnifică misterul, astăzi, în secolul XXI de la Hristos ? Ce loc suntem dispuşi să-i acordăm, în vieţile noastre ? Cum anume putem ajunge să-l percepem, în manieră autentică ? Cum se explică opacitatea generală faţă de latura misterioasă a existenţei ? De unde absenţa entuziasmului, inclusiv a entuziasmului creator, azi ? E posibilă, arta, în general, şi poezia, în particular, în absenţa raportării la mister ?

Aceste întrebări, şi multe altele, şi-au căutat, răspunsurile, în dezbaterea care a urmat – una dintre cele mai interesante dintre cele cărora le-a fost gazdă şi martor Cenaclul Editor, în cei trei ani ai săi de existenţă. Aurelian Antal a fost, fără doar şi poate, vioara întâi, a întâlnirii, el fiind secondat, cu succes, de Corneliu Drescanu, Robert Lupaşcu, Andreea Tudosă, Valuţa Murariu, Nicu Anton şi subsemnatul. Pentru cei interesaţi reproduc, în cele ce urmează, firul evenimentelor, prin chiar înregistrările de la faţa locului:

Concluzia finală a acestei dezbateri ad-hoc (nu a constituit o dezbatere prestabilită) a fost formulată, într-un final, de către Valuţa Murariu: misterul este reprezentat de OM, în general. Nu de femeie, nu de bărbat, ci de OM, pur şi simplu. Omul reprezintă primul şi cel din urmă mister, pentru conştiinţa umană. Iar diminuarea capacităţii de a percepe misterul vieţii, al existenţei, este expresia directă a degradării acestei conştiinţe, în timpurile de astăzi.

PARTEA A DOUA, a cenaclului, a constat (mai mult…)

Citește articolul întreg | Make a Comment ( 1 so far )

Liked it here?
Why not try sites on the blogroll...