Limba română cea… muribundă…

Posted on 14/09/2009. Filed under: Românii din Ucraina | Etichete:, , , , , , , , , , , , , , , , , |


SĂRBĂTOAREA LIMBII ROMÂNE – Cernăuţi, 13 septembrie 2009

Sărbătoarea limbii române, aniversare care se desfăşoară, după cum a devenit tradiţional, deja, în cea de-a doua duminică a lunii septembrie, la Cernăuţi, în Ucraina, a ajuns, anul acesta, la cea de-a XX-a ediţie. Aflată sub patronajul Societăţii „Mihai Eminescu” din Cernăuţi, al cărei preşedinte interimar este, în prezent, Vasile Bâcu, acţiunea se adresează, bineînţeles, îndeosebi românilor din Ucraina, dar nu numai atât: românii de pretutindeni au fost prezenţi la Cernăuţi, încă de la primele ediţii, alături de fraţii lor din nordul Bucovinei. Un destin nedrept şi în mod ruşinos asumat, de ambele părţi ale graniţei româno-ucrainene, îi desparte pe români de ei înşişi. Ca de atâtea ori, în trecut, tot românul este cel mai mare duşman al românului. E limpede, pentru mine, cel puţin, că nu am fost îndeajuns de înţelepţi, de-a lungul istoriei, pentru a ne făuri un sistem educativ (fie el instituţionalizat sau nu) care să cultive şi să perpetueze conştiinţa naţională, măcar la un nivel care să ne furnizeze curajul de a afirma, fără frică, că noi suntem români, şi nimic altceva. Numeroase veacuri românii nu au beneficiat de privilegiul de a-şi trimite copiii la învăţătură. Privind retrospectiv, pot afirma că aceasta a fost o mare şansă a noastră: limba română s-a păstrat, astfel, în matca ei originară, ca şi cultura noastră populară. Cu totul altfel stau lucrurile, însă, astăzi, când orice copil de român merge la şcoală: limba română, în care mama îi vorbeşte din primele clipe de viaţă, o cunoaşte bine, dar ceea ce-i mai trebuie este o brumă de cultură românească, care să-i consolideze conştiinţa apartenenţei sale la neamul românesc. Or, exact aici este punctul sensibil al relaţiilor româno-ucrainene, în momentul de faţă: din ce în ce mai multe şcoli româneşti, din Ucraina, devin, an de an, şcoli mixte, româno-ucrainene, sau mai degrabă ucraineano-române. Asta înseamnă, automat, că, pentru început, doar unele clase de elevi vor fi româneşti, pentru ca, treptat, în cele din urmă să dispară cu totul. Bineînţeles, statul ucrainean are acoperirea legală ideală, în faţa eventualelor acuzaţii care i s-ar putea aduce: faptul se petrece, motivează autorităţile, la cererea familiilor de români. Şi uite aşa ajung, iarăşi, la ceea ce am afirmat deja: românul este, acum ca şi întotdeauna, cel mai mare duşman al românului… Familiile româneşti din Ucraina solicită acest lucru din multe motive, pe care tot românii de dincolo le divulgă, în particular sau în public: foarte mulţi directori de şcoală sunt cumpăraţi sau şantajaţi, de autorităţile ucrainene, altfel că îşi conving, părinţii şi elevii, sau îi constrâng, la rândul lor, să solicite transformarea şcolilor româneşti în şcoli mixte ucraineano-române; mulţi părinţi români sunt tot mai convinşi că ai lor copii sunt şi vor fi discriminaţi, în Ucraina, astfel că singura lor şansă, pentru a se adapta şi integra sistemului social-economic din Ucraina este să înveţe să vorbească cât mai bine limba ucraineană, cea românească „nefiindu-le de nici un folos”; nu în ultimă instanţă, frica de a-şi exprima deschis opoziţia, faţă de asemenea măsuri ale directorilor de şcoli, măsuri susţinute întru totul de inspectoratele şcolare locale, este şi ea un factor care face ca procesul să se deruleze, nestingherit, mai departe, către un final fatal. Că prin acest proces este afectată limba română, aşa cum este ea vorbită de românii din Ucraina, e evident; dar mult mai dureros este faptul că cea care are cel mai mult de suferit este conştiinţa românească, dat fiind că, în absenţa studierii, în şcoală, a istoriei românilor, a literaturii româneşti, ucrainizarea sutelor de mii de români, transformarea lor în nişte bastarzi ai istoriei, este ca şi realizată. Procesul se numeşte – şi să nu ne sfiim să-i spunem pe nume – deznaţionalizare. Da, în 2009, în chiar inima Europei, se desfăşoară, sub ochii întregii lumi, un astfel de proces, fără ca cineva, fie din România, fie din Ucraina, fie din Uniunea Europeană, să se sesizeze, la nivel oficial ! Trădare, din partea unora, discriminare şi indiferenţă, din partea altora. Cert este că statul ucrainean nu poate fi acuzat, în mod simplu şi direct, deoarece, din punct de vedere legal, el este aproape perfect acoperit: există cererile părinţilor români, ca temei al transformării şcolilor pur româneşti în şcoli mixte. Ce-i de făcut, în aceste condiţii ? La această întrebare au încercat, timid, să răspundă şi o parte dintre cei care au luat cuvântul la cea de-a XX-a ediţie a Sărbătorii Limbii Române, pe 13 septembrie 2009, la Cernăuţi. De ce „timid” ? Deoarece, deşi pe toţi românii din Ucraina, prezenţi la această sărbătoare, îi preocupă problema, în chip real sau teatral, puţini dintre ei au avut curajul de a o formula, făţiş, pe scena Palatului Copiilor din Cernăuţi… Se înţelege de ce… Şi, aş spune eu, chiar frica aceasta, chiar tăcerea românilor ucraineni, când vine vorba de problema care îi doare cel mai tare, este de la sine grăitoare ! Sau, mai corect spus, tăcerile… spaimele. A vorbi la singular este prea puţin, în raport cu amploarea şi complexitatea fenomenului… Abandonaţi definitv masei umane slave, prin tratatul dintre România şi Ucraina, din 1997, încheiat în mod cu totul nedemn de către Emil Constantinescu, românilor din Ucraina nu le-a mai rămas, se pare, nici o speranţă… Iar prezentul ne oferă spectacolul grotesc al dispariţiei lente, sufocate de incertitudine şi disperare, a românilor şi a limbii române, în ţinuturi care, încă de la origini, au fost ale românilor. Condamnaţi, aşadar, ca pe propriul lor pământ să se dezică de ei înşişi, românii din Ucraina trăiesc, astăzi, o mare dramă, la care orice vizitator de aici, din ţară, nu poate asista decât neputincios. Iar dacă neputinţa noastră, a celor de aici, este atât de mare, ne putem închipui cît de mare este neputinţa celor de dincolo ! Sutele de proiecte frontaliere româno-ucrainene, care se derulează de ani buni, au, din păcate, o eficienţă minimă: rezultatele lor nu sunt deloc vizibile la nivelul maselor de români, beneficiarii lor nu sunt românii simpli, situaţi, în proporţie de 99%, la sate, dat fiind că mediul urban este dominat de populaţia slavă… Nu, beneficiarul principal proiectelor e statul ucrainean, care a găsit, astfel, o portiţă ideală de a înghite fondnuri europene şi, totodată, de a-şi îmbunătăţi CV-ul, în faţa oficialilor europeni. Dar, în realitate, miile de cărţi, care au fost donate bibliotecilor din Ucraina, zac uitate în praful beciurilor, în vreme ce, periodic, acelea care se află, de demult, pe rafturi, sunt, periodic, casate… Totul pe fondul unor substanţiale achiziţii de carte ucraineană… În mod similar, computerele sunt o raritate, în şcoli, şi ca şi inexistente, în familiile românilor din Ucraina, iar softul este în doar în limba ucraineană, fapt care nu ajută deloc la dezvoltarea conştiinţei româneşti, a copiilor români de dincolo… Internetul ar constitui o soluţie viabilă pentru foamea de informare a românilor din Ucraina, însă, fără computere, se înţelege, nu există nici internet… Iar, în tot acest timp, oficialii români nu schiţează nici un gest care să indice că e timpul să luăm atitudine: nu, în viziunea lor, relaţiie româno-ucrainene sunt cât se poate de normale şi de democratice… Cam acestea şi multe altele sunt doleanţele românilor din Ucraina, rostite chiar de ei înşişi, după cum se poate observa şi din înregistrările ce urmează. Eu mă limitez, aici, la a le consemna…

Ca să nu mai lungesc, inutil, discursul, pot să mai precizez că modalităţile de ameliorare, a acestei situaţii, sunt firave. S-ar părea că suntem martorii vinovaţi şi pasivi ai morţii lente a românilor din Ucraina… Toate aparenţele duc către acest tragic sfârşit… E şi motivul pentru care, parafrazând titlul manifestării de la Cernăuţi, am preferat să-mi intitulez articolul „Limba română cea… muribundă…”, ceea ce e acelaşi lucru cu „Limba noastră cea… muribundă” (în loc de „Limba noastră cea… română”).

Pentru cei interesaţi redau, în cele ce urmează, filmul evenimentelor, în ordinea derulării lui, recurgând la câteva secvenţe video surprinse la faţa locului. Ca în fiecare an, invitaţii s-au adunat iniţial la sediul Casei Limbii Române, aflat în Palatul Românilor din Cernăuţi (pe care autorităţile române au refuzat să-l cumpere, de la cele ucrainene, acum câţiva ani…!), unde repetiţiile, pentru spectacolul aniversar, erau în floare (e vorba de nemuritoare compoziţie a lui Alexei Mateevici – „Limba noastră-i o comoară”, devenită, între timp, imnul de stat al Republicii Moldova):

Primul act al sărbătorii l-a constituit, ca în fiecare an, depunerea coroanelor de flori la statuia lui Mihai Eminescu din Cernăuţi, capodoperă a lui Dumitru Gorscovski, genial sculptor român din Ucraina:

Este, fără doar şi poate, cea mai reuşită statuie a lui Mihai Eminescu din câte mi-a fost dat să văd: capodopera îţi taie, pur şi simplu, răsuflarea ! Privirea lui Eminescu spune totul despre destinul românilor din Cernăuţi şi din Ucraina, statuia constituind, practic, o nefericită emblemă a tragediei românismului pe aceste meleaguri…

Slujba de pomenire, care a urmat, ca şi momentul depunerii de flori, la picioarele „omului cel mai deplin al culturii româneşti”, după sintagma consacrată de Constantin Noica, sunt, şi ele, sugestive, pentru situaţia dramatică pe care încerc s-o descriu:

Al doilea act al manifestării s-a desfăşurat la Palatul Copiilor din Cernăuţi. Aici, preşedintele interimar al Societăţii „Mihai Eminescu” din Cernăuţi, Vasile Bâcu, responsabil cu organizarea acţiunii, a rostit cuvântul de deschidere:

Alexandru Tărâţeanu, fiul unui alt mare lider al românilor din Ucraina, Vasile Tărâţeanu, a interpretat, cu vocea sa extraordinară, unul din cântecele celebre ale soţilor Ion şi Aldea Teodorovici, compus pe versurile lui Grigore Vieru:

Cel mai deschis discurs a fost acela al lui Dumitru Covalciuc, preşedintele Societăţii „Arboroasa” din Cernăuţi. Cele zece minute ale cuvântării sale, surprinse de mine fragmentar, spun aproape totul despre situaţia românilor din nordul Bucovinei şi din Ucraina, în general, şi merită, din plin, urmărite:

Prin contrast cu acest discurs, au existat oficialităţi ucrainene care, deşi de naţionalitate română, s-au adresat românilor în limba ucraineană. Aşadar, am ajuns s-o văd şi pe aceasta: românii adresându-se, românilor, cu prilejul Sărbătorii Limbii Române (!), în limba ucraineană… Să vezi şi tot să nu crezi ! Ofer doar un fragment de câteva secunde, deoarece noi, românii din ţară, oricum nu înţelegem nici o iotă ucraineană…

Situaţia românilor din Ucraina este, în concluzie, cât se poate de delicată. O recunosc chiar românii din Ucraina – nu e, aşadar, o apreciere subiectivă şi hazardată. Şi, ca de atâtea ori, în trecutul nostru, politicienii noştri, aflaţi în poziţii cheie, beneficiind de puterea de decizie şi de exprimare la nivel colectiv, preferă să se preocupe, în continuare, de propriile afaceri, de secătuirea avutului public în infinite modalităţi, fără a schiţa nici cea mai timidă atitudine. Motivul tăcerii lor nu este dezinteresul lor. Acesta e o tradiţie politică, la noi. Nu, nu acesta este motivul, ci incapacitatea lor de a lua atitudine ! Incapacitatea politicianului român de a lua atitudine, în mod public – şi, bineînţeles, în mod just, echilibrat şi raţional – este, din nefericire, o certitudine. Am în vedere incapacitatea de a lua atitudine vizavi de neregulile, de jignirile, de abuzurile altor state, fie ele vecine sau nu. Iar, între timp, această certitudine s-a transformat într-un crunt blestem al istoriei noastre recente. Lipsa de atitudine a ajuns să fie, practic, cel mai mare duşman a fiinţei româneşti, acum, la începutul mileniului trei creştin. Căci fiinţa noastră românească se află, trebuie să o recunoaştem, măcar în penultima clipă, în pericol de moarte, nu numai în teritoriile româneşti înstrăinate, ci chiar la ea acasă !!! Printre rezultatele imediate, ale acestei laşităţi colective, eu unul situez şi suferinţa tăcută, resemnată, umilitoare, a românilor din Ucraina. Imaginile surprinse în Cernăuţiul anilor de şcoală ai lui Mihai Eminescu ne relevă un oraş trist, indiferent la păsurile românilor ucraineni, care păstrează, încă, urmele ocupaţiilor austriacă şi sovietică, dar din memoria căruia istoria şi contribuţia românilor este, în chip premeditat, ignorată, de către oficialităţile ucrainene:

Şi când te gândeşti că ceea ce nu au făcut, vreme de jumătate de veac, autorităţile sovietice (anume, desfiinţarea şcolilor româneşti, a şcolilor cu predare în limba maternă) sunt pe cale de a realiza, cu succes, autorităţile ucrainene, „aspirante” la integrarea în Uniunea Europeană … !!! Noroc cu această umilă şi palidă acţiune, intitulată, încă, Sărbătoarea Limbii Române, acţiune care s-a născut tot în vremea fostei URSS, deoarece, în actualul context, cu totul ostil manifestărilor româneşti, nu văd cum anume s-ar mai putea constitui o astfel de tradiţie… Aceasta e culmea cinismului, în istorie: să ajungi „să regreţi”, chiar şi numai formal,  vremurile sovietice! Nu pentru că ar fi fost mai bune, ci pentru că noi, românii, am avut, atunci, în 1989, în faţa unui imperiu, mult mai mult curaj decât avem, acum, în faţa unei naţiuni, acum, când beneficiem de toate instrumentele democraţiei europene! Ce-i drept, curajul acesta a fost insuflat, românilor de atunci, de câteva spirite alese, personalităţi de prim rang ale culturii româneşti din diaspora sovietică. Unde sunt, astăzi, aceste personalităţi, ce fac ele? Ce fac, de asemenea, cele din ţară? Nu peste mult timp s-ar putea să asistăm la o strategică schimbare de nume, a sărbătorii de la Cernăuţi: în loc Sărbătoarea Limbii Române s-ar putea numi… Sărbătoarea Limbii Materne ! Înţelegeţi, cred, şi singuri, de ce…


Make a Comment

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Un răspuns to “Limba română cea… muribundă…”

RSS Feed for – o  lume  privită  din  lumea  mea – Comments RSS Feed

Cât mai există români asemeni domnului Dumitru Covalciuc, cauza încă nu este pierdută. Ne rugam pentru sănătatea sa.


Where's The Comment Form?

Liked it here?
Why not try sites on the blogroll...

%d blogeri au apreciat asta: