Cele 33 de trepte ale Golgotei

Posted on 25/09/2009. Filed under: Lucian Alecsa | Etichete:, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , |



Lucian Alecsa şi cele 33 de trepte ale Golgotei

coperta Lucian Alecsa

Volumul „Iluzionista Babette”, apărut în 2008 la editura Vinea din Bucureşti, marchează o semnificativă cotitură în creaţia poetică a lui Lucian Alecsa. Experienţa bolii şi iminenţa morţii au schimbat, în mod dramatic şi radical, registrul tematic al poetului botoşănean, astfel că, fără ca stilul poetic să fie cu totul altul, cartea aceasta nu poate decât să-l surprindă, pe cititorul familiarizat cu plăsmuirile sale literare anterioare. Lucian Alecsa rămâne, prin acest volum, acelaşi autor provocator, sfidător de prejudecăţi, experimentând registre lirice oarecum incomode simţului poetic comun (e suficient să ne amintim, pentru aceasta, de „Ţinutul Klarei”, precedentul său volum de poezie), dar dobândind, în plus, o gravitate aproape metafizică, o disperare atent temperată, o reflexivitate dintre cele mai profunde şi mai productive.

Simpla constatare că volumul cuprinde un număr de 33 de poeme poate fi grăitoare, pentru exegetul care are curiozitatea şi răbdarea să le numere, fiind, totodată, aproape imposibil să nu asocieze, faptul, cu cei 33 de ani ai lui Iisus, pe pământ, printre oameni, ani care reprezintă, totodată, câte o treaptă a Golgotei pe care şi-a asumat-o în chip exemplar. Analogia nu va mai părea deloc forţată după ce vom constata, parcurgând fiecare poem al volumului, că urcăm, şi noi, împreună cu poetul moldav, treptele Golgotei sale, aşa cum a înţeles să o imortalizeze în litera pătrunsă de duhul poeziei. Purtaţi de valurile stilului liric alecsian, pătrundem, astfel, din ce în ce mai adânc, în culisele încrâncenatei lupte cu moartea, cu boala, cu timpul, într-o împotrivire eroică faţă de degradarea universală căreia omul nu are cum să i se sustragă, degradare simultan carnală şi spirituală. Încleştarea la care suntem făcuţi, peste timp, martori, este dintre cele mai dramatice, trucurile ieftine, ale poeticii postmoderne, sunt abandonate din start, talentul autentic al poetului fiind singurul care ne transpune într-o ipostază limită a umanului: luarea lucidă la cunoştinţă de propria sa finitudine, în contextul iminenţei marii treceri.

Vă invit, aşadar, să parcurgem împreună, treaptă cu treaptă, Golgota lui Lucian Alecsa, pentru a surprinde, dinlăuntru, pulsul periplului său liric inedit, tinzând către ceea ce îndeobşte se numeşte, în critica şi în hermeneutica literară, viziunea comprehensivă asupra operei.

1

În deschiderea volumului, îl descoperim pe poet transfigurat de viziunea morţii, a infernului, în calitatea lor de realităţi palpabile ce caracterizează chiar interioritatea lumii şi a sufletului său. Nu e limpede, încă, ce anume generează această viziune, cert e numai că lucrurile stau aşa, încă de la începuturi, în pofida orbirii de sine a sufletului. „Alfabetul Braille”, sintagmă care conferă, de altfel, titlul poemului (totodată instrument ce serveşte, de obicei, nevăzătorilor, spre a putea citi – cu degetele, nu cu ochii – deci pentru a putea transforma lumea într-un text (logos) lesne de parcurs), rămâne, în acest prim stadiu, doar un deziderat: „dar poate e mai bine aşa / absenţa e cel mai nevinovat culcuş / tăcerea are gură de aur / şi alfabetul braille încă nu este cunoscut”. Avem de-a face, putem conchide, cu un soi de precunoaştere, în care poetului îi este dată numai intuiţia existenţei adevărului, nu şi  posibilitatea de a-l citi. Starea de orbire, ce defineşte, în general, încă de la naştere, omul, suportabilă, pentru cel viguros, devine un coşmar, pentru muribund.

2

O primă încercare de autolimpezire, urmând acestui amar început, marchează cea de-a doua treaptă a Golgotei prin care trece, şi în planul real, şi în cel liric (ele se suprapun fără a se distinge), Lucian Alecsa: scrutându-şi viitorul, în tentativa sa de a-şi citi destinul, poetul apelează la substitutele creştinismului (acesta, pesemne, fiind cu totul deconstruit, dezvrăjit, în timpurile noastre). Şi, la cine altcineva ar putea apela, decât la „Vrăjitoarea Amanda” ?! Aceasta ni se arată ca fiind o făptură halucinantă, „cu glasul spart”, „cu părul răvăşit”, „cu sfârcurile obraznice”, care nu se sfieşte a-i pune, poetului, diagnosticul cel mai necruţător: îi arată, întru totul, CINE este… Răsplata nu conteneşte să survină: „Am pus mâna pe ea, pe ţiganca Amanda / am îmbăiat-o şi parfumat-o / am îmbrăcat-o în haine de sărbătoare / şi-am răstignit-o pe un lemn de stejar / azi o port ca medalion / aducător de noroc / mâine o pot vinde ca pe o boarfă”.

3

Oricât de promiţător pare, însă, acest început, el se dovedeşte a fi o iluzie printre multe altele. Destinul nu se lasă citit nici măcar de către profesioniştii ce-l monopolizează, soluţiile invocate de aceştia se vădesc a fi banale iluzii. De altfel, poetul descoperă că însuşi timpul lumii e îngropat în iluzii, pe care chiar noi înşine le zămislim! Suntem victimele propriilor noastre iluzii, iar conştiinţa iluziei ca iluzie nu ne e de vreun folos! „Iluzionista Babette”, cea care ar trebui, conform statutului său, să limpezească totul şi să-i ofere, poetului, certitudinea destinului său viitor, se arată, în finalul poemului ce-i poartă numele, în nuditatea sa dezolantă: „iluzionista Babette îşi găsi ultima sută de ani / chiar în inima dresorului / pe când i-o arunca halcă cu halcă / câinilor de la porţile iadului”.

4


Unde altundeva ar putea găsi, poetul ajuns în ceasul ultimei lupte pământene, sprijin? Purtat de iluzii, el nu ajunge prea departe. Răspunsul nu se lasă mult aşteptat: în chiar rărunchii propriei sale memorii. Astfel se face că poetul, el însuşi aflându-se, pe sine, în faţa morţii, rememorează moartea bunicului; încearcă să se pregătească, de moarte, învăţând din celelalte morţi, familiare lui (nicidecum studind tratate…). Versurile sunt de o candoare ce nu are cum să nu ne trimită sensibilitatea către copilărie: „peripeţiile bunicului au mai continuat câteva ore / într-un sensibil inconfort îi erau mâinile / cu toate insistenţele nu reuşeau să se împreuneze pe piept / se căutau una pe alta / ca doi îndrăgostiţi despărţiţi de destin” („Bunicul”).

5

Această cale îl conduce, pe poet, la înfrăţirea cu moartea, o înfrăţire conştientă, nu tacită. Ultima este, oricum, intrinsecă omului, prin chiar natura sa acesta purtând pecetea păcatului originar, cel aducător de moarte. Dar a trăi cu conştiinţa morţii, clipă de clipă, a-i resimţi, în ceafă, răsuflarea, e cu totul altceva. Poetul extinde atât de mult, această conştiinţă, încât, la un moment dat, ajunge să se împreuneze cu moartea, într-o orgie halucinantă: „Norii se loveau într-un vast balamuc paranoic / inscripţionând expresia <te iubesc> / în alveolele morţii / fără să le pese c-o excită / Da, am trecut s-o iubesc în neştire / s-o iubesc cu toată fiinţa mea, ca un nebun / o simţeam ca pe-o gaură neagră / absorbindu-mă prin buric / (…) / eram înciotaţi / murea de plăcere, nebuna / (…) / nebuna îmi cânta, mă legăna / îmi dădu şi-o ţâţişoară să mă joc / mă simţeam, ce mai, ca-n uterul mamei !” („Ca-n uterul mamei”). Înfrăţirea cu moartea are darul de a-l azvârli, pe poet, în matca originară a lucrurilor, acolo unde existenţa este ceva incert; exact precum în uterul mamei… unde se dă bătălia pentru viaţă. Constatăm cum moartea creşte, ca prezenţă, în volum, cu fiece poem… Regresia ad uterum se realizează fără ca resorturile vieţii acesteia să fi încetat… într-o încleştare tragică, care ne apare drept inofensivă, pe plan afectiv (există, până acum, în condiţiile absenţei sensului ansamblului, posibilitatea receptării sale ca un spectacol iscusit regizat), tocmai datorită transfigurării sale lirice.

6

Încleştarea aceasta, cu moartea, este epuizantă. Poetul cade pradă reveriei, părţii celei mai vii a sufletului său, acum, când viaţa din trupul său vlăguit este pe sfârşite. Are revelaţia faptului că omul nu a fost creat să fie singur, că omul nu poate muri, în consecinţă, de unul singur, ci numai împreună cu celălalt… La modul autentic, se moare numai în doi… Cheia vieţii este chiar refacerea întregului originar (Adam şi Eva), care, după cădere, funcţionează defectuos. Salvarea poetului, se înţelege, poate veni, şi ea, în urma refacerii acestui întreg: căutarea jumătăţii sale nu mai suportă, în consecinţă, amânare. Versurile sunt cât se poate de sugestive, în acest sens: „fiecare ne-am văzut jumătatea celuilalt / eram cariaţi de întâmplările din viaţa trăită / cerşeam acum îndurare timpului / printr-o gestică disperată / şi prin câteva exerciţii de alunecare în adolescenţă / (…) / ne suspectam reciproc de risipire / şi când colo eram o singură celulă / în prag să se dividă / ca un mesager al speranţei” („Când mă pregăteam de culcare”).

7

Din nefericire (sau poate din fericire), starea de reverie nu poate dura prea mult. Poetul revine, imediat, la crunta realitate a luptei cotidiene, concrete, cu moartea. Iar moartea avansează, în trupul vlăguit al poetului, redută cu redută… Volumul se vădeşte a fi, aşadar, un poem-jurnal, o naraţiune episodică, cursivă, o destăinuire survenită într-o situaţie-limită. Lupta cu moartea este crâncenă, poetul se sforţează, din răsputeri, să nu cedeze: „drăguţa de animăluţă mă suge mai întâi de cuvinte / ce-s amestecate printre globule vechi şi tocite / îmi întinde o cursă / se dă drept stetoscop de ocazie / dorind să-mi acorde un consult total / miezul meu în plin clocot / o respinge la marginea lumii / (…) / iubita căpuşă mă înşfacă în cârcă / aşa fără trup şi cu sufletul gol / considerându-mă cel mai isteric desert” („Căpuşa mea de zile fierbinţi”). Doar refacerea întregului originar l-ar putea salva, pe individ, în ceasul morţii… Câtă vreme celălalt, jumătatea originară, pulsează, încă, de viaţă, nici perechea sa nu poate muri… Moartea nu este, deloc, o bătălie solitară… Totuşi, încet-încet, cealaltă jumătate devine chiar moartea… Moartea se insinuează, şiret, încă din această viaţă, în chiar întregul care ar trebui să ne salveze…

8

Iniţiativa aceasta, a morţii, nu are finalitatea de la sine aşteptată. Moartea întregului din care moartea a devenit parte componentă atrage, de la sine, şi moartea morţii înseşi ! E o situaţie similară morţii lui Iisus, care a survenit „cu moartea pre moarte călcând”… Moartea nu poate fi răpusă decât prin intermediul ei înseşi. Aşadar, deşi contopirea cu moartea, a poetului, devine fapt constatabil, ea nu anulează doar pe poet, ci şi propriu-i sfârşit. Cea care moare, odată cu el, este chiar moartea sa: „nu mă lăsam mai prejos / la rândul meu te tocam aşa ca pe-o carne macră / (..) / peste alte câteva ore nu ne mai puteam separa / mă frecam la ochi şi te durea pe tine pupila mea / (…) / devenisem două pete de transpiraţie / pe luciul nimicului” („Plimbarea de seară”).

9

Bătălia de faţă se dă pentru trup. Trupul este cel asupra căruia îşi îndreaptă toate eforturile moartea, sufletul fiind, pe de altă parte, singurul asupra căruia poetul mai are vreo putere. Trupul, totuşi, este descoperit, în situaţia de faţă, asemeni unui templu-temniţă deosebit de preţios: „Să nu-mi jegăriţi temniţa / are o faţă epidermică extrem de sensibilă şi subţire / de culoarea gălbenuşului clocit / în pântecul ei greţos am crescut singur ca un cuc / (…) / din puctul zero am pornit în căutarea sinelui / pe când eram un boţ de humă / înotând în mucilagiul din palmele lui Dumnezeu / (…) / universul era cu josul în sus / lumea vie era cu mult prea moartă / la nici un an mi-am construit prima jucărie” („Constanta fiinţei este zero absolut”). Poetul ajunge să rememoreze propria sa istorie trupească, cea care l-a făcut să se descopere, sieşi şi altora, cea care îi permite inclusiv acest ultim periplu introspectiv. Analiza datului trupesc se realizează, însă, din perspectiva implicaţiilor sale spirituale. La urma urmei, spiritul nu se face prezent, în această lume, decât prin intermediul trupului…

10

Cea de-a zecea treaptă a Golgotei lui Lucian Alecsa ne oferă şi cheia înţelegerii întregului urcuş, prin chiar precizarea motivaţiei consemnării datelor de faţă (şi nu e, probabil, întâmplătoare, asocierea faptului cu  simbolistica cifrei zece): „de-o bună bucată de timp / mă port foarte des în cârcă / şi poposesc pe la fiecare răscruce / să-mi pot recapitula viaţa trăită / o cohortă de gânduri sângeră zilnic sub tălpile mele / e arşiţă mare în lumea aceasta / mai trag la umbra unui copac / mai atârn viaţa pe-o cracă / cât să-şi tragă sufletul / şi iarăşi o iau de la zero” („Cât să-şi tragă sufletul”). Aşadar, mărturisirea situaţiei-limită, în care se află poetul, corelată cu mărturisirile anterioare, despre prezenţa bolii şi a morţii, în trupul epuizat, ne oferă o imagine destul de exactă asupra contextului general în care a fost scris volumul, ca şi asupra tematicii sale. Nu e vorba, aşadar, de o incursiune abuzivă a criticii biografice în opera autorului. Biografia constituie o prezenţă explicită, în volum, nu e un act ilicit, venit din exterior, al interpretului, care să denatureze opera. „Iluzionista Babette” reprezintă, la prima vedere, un jurnal care are forma unui poem (fiind, în fond, un poem complex ce înprumută caracteristici ale jurnalului), o mărturie în care experienţele trăite sunt contabilizate, minuţios şi periodic, fără ca distincţia dintre latura faptică şi cea sufletească să se realizeze cu claritate. Universul interior se suprapune celui exterior, în ceea ce ajunge să constituie lumea autentică a omului (singura sa lume, de altfel).

Fără îndoială, mărturisirea motivaţiei întreprinderii de faţă constituie un imbold serios pentru realizarea, mult amânată, dar totodată pregătită, până în acest moment, a bilanţului retrospectiv: evaluarea rostului vieţii pământeşti a poetului nu mai suportă amânare. Constatarea că aceasta a gravitat în jurul cuvântului (scrisul ca mod de a fi) îl determină să mediteze asupra menirii şi destinului cuvântului, în lume, în felul acesta putând spera şi la o estimare aproximativă a importanţei sale, în intervalul temporal pe care l-a smuls lumii. Suntem martorii unei incursiuni în intimitatea datelor lumii, care ne poartă de la destinul poetului la acela al cuvântului, şi, în final, la destinul prezentului volum : „nu acordam însă mare atenţie jupuirii cuvântului / protagonişti erau poeţii, de toate neamurile / ştiam că acesta se regenerează de urgenţă / (…) / secretul însă e altul / el trăieşte de la începuturi într-o totală asceză / de aceea se consumă doar pe sine / spre a încorpora dumnezeirea toată”.

11

Şi totuşi… cuvintele, deşi răspund de odiseea telurică a poetului, îl pot salva de la moarte?! Aceasta e problema cea mai fierbinte, în contextul tocmai creionat. Cum-necum, fiinţa îi zboară către cuvintele iubitei, cele care ar trebui să fie cele mai vii, dat fiind că iubita e perechea perfectă a sufletului său, fără de care acesta nu poate muri de-adevăratelea. Verdictul este sumbru: nici măcar cuvintele iubitei nu-l pot salva de la moarte, pe poet, şi se pare că nici nu merită a îndupleca, moartea, oricum… Preţul plătit poate fi mai mare decât câştigul: „nu merită povestea descifrată în întregime / eterna confuzie de-a îndupleca moartea / c-un sărut pătimaş” („Eterna confuzie”).

12

Căutarea disperată a soluţiilor îl poate amăgi, pentru un timp, pe poet, îl poate sustrage necesităţilor imediate, îl poate face să uite scurgerea vieţii, din trupul său firav; dar nu la nesfârşit. Luciditatea se înstăpâneşte, periodic, asupra cugetului celui de moarte suferind. Încetul cu încetul, trupul muribund o ia razna, disociindu-se de poet: devine o entitate autonomă, intrată în vrie… Dar despărţirea aceasta, falsa sa autonomie, nu e a lui, ci a instinctelor care îl guvernează…: „ajunsesem să mă privesc de sus foarte de sus / din naltul cerului / decăzusem rău de tot pentru apropiaţi / eram o privelişte descompusă / într-adevăr, toate organele îşi făceau de cap / în palmele roz şi pufoase ale iubitei / ştiu, eram amânarea unui ecou obosit” („Cel mai trăsnit lucru”).

13

Aceste instincte reprezintă chiar forţele misterioase ale vieţii, la nivel carnal. Din aprofundarea lor ar putea spera, poetul  – deşi pare straniu –  să acceadă la o înţelegere superioară a creaţiei. Refacerea evoluţiei acestei creaţii, pusă faţă în faţă cu evoluţia noastră individuală, constituie o interesantă şi totodată profundă provocare: „După noaptea aceasta trăsnită şi albă / ca un semn de carte în tomul destinului / nu mai urmează decât un zbor angelic / de la lutul mamă / până-n straturile adânci ale firii / nimic imposibil / atâta timp cât omul a ajuns pe lună / scena-i deschisă de Însuşi Dumnezeu” („Facerea şi desfacerea”). Cele care ies în evidenţă, ca factor comun, determinant, sunt tot instinctele: „totuşi se merge mult pe improvizaţie / şi pe liberul arbitru / se consumă drăguţele de cuvinte / cu coajă cu tot / se scuipă doar instinctele / şi alea pe ascuns”.

14

Şi care instincte sunt mai puternice, mai importante, pentru existenţa umană individuală, decât acelea ale sexualităţii? Vârsta la care ele se trezesc şi încep să influenţeze deciziile – adolescenţa – îi revine, în memorie, poetului. Are, astfel, revelaţia sexualităţii ca expresie a poftei de viaţă, mai exact spus de carnalitatea vieţii, cu tot bagajul ei de instincte cate ajung, în cele din urmă, să fie atât de puternice, încât îşi anexează sentimentele ca pe nişte paznici, ca pe garanţi ai perpetuării lor: „dintr-o dată un sentiment a scăpărat de sufletul meu / ca de un amnar / instinctele s-au aprins ca nişte paie uscate” („Zălog unei dame de companie”). Faptul că cel care l-a iniţiat, în tainele sexualităţii, este chiar tatăl său, vine, cumva, în continuarea regresiei la origini, schiţată, timid, în poemul precedent: „Tata m-a lăsat zălog unei dame de companie / încă din adolescenţă / tipa a venit îmbrăcată complet în roşu”.

15

Memoria alunecă, adesea, în reverie, dat fiind că ambele devin active numai prin sustragerea conştiinţei faţă de prezent. Astfel se face că poetul se trezeşte, iarăşi, în compania fantasmelor de la început, iar iluzia sufletului-pereche devine mai puternică decât percepţia realităţii materiale. Rememorarea vârstei adolescenţei a reactivat, în sufletul poetului, şi nevoia de afecţiune a adolescentului care a fost el însuşi, cândva: „O noapte întreagă paşii iubitei / mi s-au plimbat pe pielea inimii / îi simţeam tălpile moi şi uşor iritate / de adolescentă întârziată / se roteau în formă ovală ca într-o colivie / mă simţeam foarte bine / ca şi cum m-ar fi resuscitat un înger” („Transfuzie reuşită”). Or, împotriva temporarei împotriviri, a eului-autor (poetul), iluzia întregirii fiinţei sale i se strecoară, în fiinţă, ca venind să anestezieze sufletul, să anuleze, să anihileaze, fictiv, singurătatea…: „în creierul meu îşi făcuse culcuş o zeiţă / oferindu-mi doar iluzia zălog / (…) / singura izgonire era că nu mai eram doi / singurătatea deja se smiorcăia în faţa eşafodului”.

16

Dacă întregirea aceasta nu s-a înfăptuit, în decursul existenţei lumeşti a poetului, este pentru că universul erotic, deşi situat în slujba vieţii, prin forţa generativă a instinctelor, reprezintă, datorită proastei sale înţelegeri şi puneri în practică, un obstacol în calea spre Dumnezeu, obstacol ce devine cu atât mai puternic cu cât se încearcă eliminarea sa: „Stau cu faţa spre Dumnezeu / şi-mi extrag firele de păr din nas / (…) / şi hormonii sar din tipare / se hârjonesc pe plaja mentală / arzând cele mai deocheate sentimente / Atenţie, câteva firişoare  de păr / pot provoca adevărate cataclisme!” („Firişoarele de păr din nas”).

17

Şansa universului erotic de a se salva, de la neant, şi de a-l salva şi pe individ, este sublimarea sa în cuvânt. Cuvântul este primul agent al creaţiei, el este şi cel care îi perpetuează fructul. Exploatând aura erotică a cuvintelor, iubita din vis se vădeşte a fi cea care îi moşeşte, poetului, cuvintele. Circuitul este aproape complet: el o zămisleşte, prin cuvintele sale, pipăindu-i nefiinţa, iar ea are grijă ca aceste cuvinte să se nască în imperiul fiinţei… Aşadar, legătura cu iluzia nu e, ea însăşi, iluzorie… iar, în cele din urmă, masca iluziei e oferită tuturor, deoarece şi-a îndeplinit menirea: „Cu sfială umblu prin gândurile iubitei / ca într-un dicţionar cu mii de cuvinte / (…) / ea mă lega cu-o panglică ca un cordon / de uterul ei fierbinte şi zemos / nu cumva să mă nasc în afara fiinţei / (…) / Într-o bună zi la Muzeul de Artă al Omenirii / fusese expusă masca ei de zeiţă în viaţă / am sărutat-o până mi s-a topit în suflet / şi acum mă arde şi-mi chirceşte inima” („Gânduri măreţe”).

18

Cuvântul nu poate fi redus, însă, la atât. Oricât de mediocru ar fi folosit, el păstrează, în chiar miezul acestei mediocrităţi, potenţa unei deschideri nebănuite. Astfel se face că poetul ajunge să contemple „icoana bizantină” ca un izvor al Cuvântului, în lume, Cuvânt născător de cuvinte ce îi potolesc setea de viaţa pământeană. Icoana trece prin filtrul cuvântului şi deschide ochiul lăuntruic către o altfel de vedere a lui Iisus şi a menirii sale. Cum cele mai apropiate pariuri existenţiale ale nazarineanului au fost cuvântul şi moartea, înţelegerea destinului paradoxal al acestuia devine o necesitate, pentru Lucian Alecsa. Cuvântul şi moartea par a fi iremediabil înfrăţite, par a trece unul în altul, stând faţă în faţă şi părându-şi reciproc familiare şi totuşi de neînţeles… Poemul este dintre cele mai memorabile ale volumului, de la un capăt la altul fiind însufleţit de o vibraţie aparte: „Am fost o singură dată în altar / şi mi-a fost de ajuns / în ziua aceea / pe o icoană bizantină mi-am identificat sufletul / plana în miros de mir şi tămâie / iluziile / erau neastâmpărate / (…) / în plan secund moartea repurta victorii după victorii / sub aburii unei fiare cu mii de capete / în mânuţe pruncul ţinea o bucată de vreme / (…) / Aşa întru rugăciune / privind icoana / mi-am scăpărat privirea de amnarul Cuvântului” („Icoana bizantină”). Putem presupune, în contextul general deja creionat, că singura prezenţă în altar, a poetului, trimite la uniunea cu cealaltă jumătate, atât de inedit invocată, până în acest punct. Ceea ce cuvintele iubitei nu au izbutit să facă şedea chiar în inima lor, căci în inima tuturor cuvintelor şade chiar Cuvântul…

19

Iar dacă planul secund al cuvântului este marcat de aceleaşi vechi şi puternice iluzii, care revin, obraznice, surpându-i poetului liniştea şi aşa fragilă, faptul nu constituie, încă, poarta către disperare. După (re)descoperirea Cuvântului, revirimentul iluziilor nu survine pentru a-i mistui fiinţa, ci pentru a fi sublimat în cuvânt. Bineînţeles, întruchipare a celei mai irezistibile şi totodată respingătoare iluzii este aceeaşi Babette: „Am desluşit-o ca pe-o extatică fantomă / uluitoare perfecţiune a întunericului / se mişca îngrozitor de frivol / de-a lungul sufletului meu / desfăşurat ca un papirus între cer şi pământ / (…) / Ca un adevărat iluzionist / scoase de sub perucă / o pasăre vie de forma unei săbii / o stropi cu sânge / şi-o înghiţi pe loc / n-am apucat s-o aplaud / mă înecase Cuvântul” („Aceeaşi Babette”).

20

Ca şi în trecut, Babette, personificare a uneia dintre nevoile fundamentale ale vieţii, aceea de afirmare necontenită a vieţii (biologice şi spirituale), de aruncare, a ei, orbeşte, mereu înainte, recurgând la orice forţă, întru aceasta, de la erotism la iluziile cele mai nobile, izbuteşte să-l atragă, pe poet, în jocul ei – singurul care, în calitatea noastră de fiinţe umblătoare în trup, ne şi este cu adevărat familiar. Uneori Babette pare a fi chiar jumătatea despre care tot vorbeşte poetul, invocând-o şi încercând, totodată, să se desprindă de ea, în încercarea de a se regăsi pe sine cel de dinainte de universala, inevitabila mistificare, respectiv auto-mistificare. Singură moartea poate avea puterea de a demistifica mistificarea aceasta, de a detrona iluzia de pe piedestalul pe care singuri am aşezat-o. Căci dacă nici moartea nu ne mai poate scăpa de iluzii, atunci cine să o facă? Dar, fără de iluzii, iarăşi, ce e de făcut?! Până la a răspunde acestor întrebări, Lucian Alecsa se ia, efectiv, la trântă cu moartea. Intră chiar în jocul ei erotic (căci esenţa jocului erotic e chiar moartea, el generând trupurile, prin venele cărora, chiar din prima clipă, pulsează timpul aducător de moarte…), dar antrenând, în nebunia acestuia, pe moartea însăşi…! E o variantă a cunoscutei sintagme „cu moartea pre moarte călcând”, la care s-a făcut, deja, referire: „Moartea stă proţăpită pe coşul pieptului meu / chiar în dreptul inimii / ştiu, e o matroană ce-şi aşteaptă clienţii / îngână un descântec de leagăn / (…) / o apuc de plete / şi-o balansez ca pe-o păpuşă gonflabilă / nici ţipenie de coasă prin jur / asta mă înfurie şi mai rău / o trag spre mine / (…) / îi rup chiloţii fragezi şi transparenţi / o penetrez cu multă ciudă şi cruzime / unghiile ei îmi joacă prin măruntaie / ca nişte cuţite de silex / limba e gata să mi-o înghită cu primul vaiet / plăcerea ne îmbracă într-o singură epidermă / ce miroase tot mai mult a fructe de mare / Iartă-l Doamne pe Lucică / e nebun şi nu ştie ce face!” („Se întunecă de ziuă”). Înţelege toată lumea că „Lucică”, din finalul poemului, e diminutivul prenumelui autorului… Autoreflexivitatea volumului se arată a fi, astfel, în afara oricărei îndoieli. Iar natura inedită a acestui jurnal literar lirico-narativ constă tocmai în experienţa-limită, radical-răscolitoare pe care se fundează, cu tot ce implică ea (valori, atitudini, credinţe, iluzii, prejudecăţi, conştiinţă de sine etc.).

21

Ceea ce în scena precedentă se întrevedea timid apare, acum, într-o lumină neumbrită de echivoc: de la coabitarea cu iluzia, ba chiar de la cultivarea ei obstinentă (motivată, deopotrivă, şi spiritual, şi literar, prin materia primă a creaţiei – imaginaţia), poetul ajunge să constate că iluzia îi repugnă! Toată viaţa s-a hrănit din şi cu iluzii, în vreme ce acum, când îşi simte moartea atât de aproape, doreşte să muşte din viaţa reală, din timpul ei nedestinat pieirii…! „Mă sperii uneori de vrăjitoare, de morţi / dar mai cu seamă de cei vii / de soldaţii de plumb ai sufletului / (…) / da, şi mie îmi umblă prin creier tot felul de gângănii / pornesc zilnic în cruciade împotriva gândurilor / le răstoarnă cu burţile în sus /bându-le sângele pe nerăsuflate până la ultima picătură / aşa am rămas atins de spasmofilie / (…) /Uite, de asta nu suport vrăjitoarele!” („Mă sperii uneori de vrăjitoare”).

22

Numai că moartea nu poate elibera pe nimeni de iluzii. Originea iluziei e chiar moartea! Iar moartea fiinţează, în om, înainte de orice iluzie. Tocmai pentru că există moartea omul zămisleşte iluziile, în încercarea disperată de a o camufla, de a o transfigura simbolic. Reversul medaliei este, însă, cât se poate de tragic: viaţa trăită prin iluzii rămâne, în pofida acestui efort, viaţă închinată morţii… Omul nu zămisleşte iluziile, aşadar, în chip gratuit: mai curând le cade victimă… Iată o schimbare spectaculoasă a punctului de vedere pe care Lucian Alecsa ni l-a indus până în acest moment. Iluziile, care, chinuindu-l atât de mult, oferă totuşi un sens acestui zbucium, sunt înger şi demon, deopotrivă! Moartea, întruchipată, de această dată, ca fatalitate genetică, condamnă pe om la o perpetuă iluzie, se întrupează în iluzie, cultivă iluzia: „Moartea m-a pus la colţ / cu genunchii pe coji de nucă / fiindcă am fost pofticios după curve / (…) / mă şi loveşte peste suflet cu-o nuieluşă buclucaşă / însângerându-mi viaţa până hăt în placentă / (…) / Din emisfera nordică / în pas de crăiasă / apare iluzionista Babette / se desfăşoară ca un evantai / se înclină duios în faţa plutonului / fiinţa-i clepsidră / vântură în jur numai nisip şi praf de puşcă / am nădejde că sexele noastre pofticioase / vor înfuleca în neştire întunericul / ne vom cuibări sub blana cerului / ca un cheag sângeriu / sub constelaţia leucemiei” („Dragoste leucemică”).

23

Revenirea la sexualitate, la erotism (în fond, la cea mai primară afirmare a vieţii) transgresează, deja, graniţele unei simple obsesii: dobândeşte valoare metafizică. Ţesătura morţii nu lasă nimic să-i scape… Nebunia poftei pare a fi singura cale de a o înţelege, de a-i surprinde jocul subtil şi, cu toate astea, atât de vizibil. Muribundul se trezeşte, deodată, ca fiind străin în matca atât de familiară, totuşi, a poftelor: li se abandonează… conştient, însă, de abandonul ca atare. E deja o formă de înstrăinare care-l face să realizeze că liniştea sufletului reprezintă tot ce e mai străin de urgia poftelor vieţii… O viaţă aservită, bineînţeles, morţii… şi totodată singura de care cu certitudine dispunem. De aici şi tragismul întregului zbucium la care asistăm. Revenirile şi abandonurile deja menţionate nu sunt, totuşi,  fără de rost: de fiecare dată se revine la un alt nivel, pentru ca viitorul abandon să provoace, lent şi sigur (asemenea morţii înseşi) urcuşul… Dedublarea („respir sincopat”) se înfiripă, treptat, în suflet, prefigurând şansa deplinei eliberări: „eram la o lungime de viaţă de ea / şi-o iroseam din privire / umbra îmi umbla tot mai mahmură / şi mă restituia din când în când / greşelilor trecutului / (…) / am rămas pentru vecie împachetat în îmbrăţişarea ei / ca-ntr-un cleşte / respir sincopat / la o distanţă de o mie de ani” („Numai ea”).

24

Descoperindu-se lipsit de viaţă încă din timpul vieţii, vlăguit până la un pas de extincţie, poetul percepe, moartea, prin intermediul cogito-ului amniotic, care, nici el, nu scapă de asaltul iluziilor: moartea nu poate fi cunoscută, aşadar, nici măcar în timpul originar. Doar flash-uri sporadice par să o dezvăluie, poetul ghidându-se, mai mult orb, după ele, redescoperind lumea şi percepând-o, laolaltă cu viaţa sa, cu totul altfel, de această dată – exclusiv prin prisma noii stări lăuntrice. Rememorarea trecutului, deşi ceva obişnuit, sufletului, în ceas de iarnă, este dificil de realizat, în contextul dat, constituindu-se, mai curând, ca o rememorare a morţii, moarte percepută ca procesualitate dibaci camuflată în intimitatea gesturilor aparent inofensive ale vieţii de zi cu zi: „iarna mi-e un adevărat patinoar / alunecă moartea ori de câte ori / încearcă să mă prindă / (…) / copilul din mine se aruncă în beznă / pe un derdeluş de sticlă / o pasăre albă îi soarbe zâmbetul de pe chip / şi mi-l stoarce în palme / stau cu faţa la Dumnezeu / şi aştept să-mi regenereze trupul / (…) / înot orbeşte în secreţiile gândurilor / ca-ntr-un lichid amniotic / (…) / Fiul meu cu faţa în sânge / se chirceşte în turla inimii mele / şi aşteaptă bătăile clopotului / mă simt hăituit de propriile mele iluzii / laţul mi se aşează cu multă delicateţe pe grumaz / precum un inel de logodnă / (…) / e-o lehamite de lume / că mă apucă dorul de moarte / patinoarul din ceruri e arhiplin” („O iarnă ca-n basme”).

25

Moartea, omniprezenţa fatală a vieţii, dar şi intimitatea fatală a aceleiaşi vieţi (prin caracterul decisiv al insinuării ei în toate cele cotidiene), resemnifică totul, atunci când e înţeleasă în paradoxalitatea şi compexitatea sa. Astfel se face că până şi acolo unde poetul căuta salvarea de moarte – în braţele iubitei – el descoperă, acum, un alt chip (un nou chip) al morţii. Elena din Troia, cea pentru care s-au învrăjbit popoarele, altădată, devine, în fantasmagoricul dans al iluziilor, chiar întruchiparea carnală a iubitei: „Într-o bună zi ochii iubitei / au început să se înmulţească / numai eu puteam sesiza acest lucru / întâi i se destrămau din interior / (…) / am tras pânza albă cu grijă / era chiar Elena din Troia / într-o rochie albă de împrumut / plutind deasupra mea / cel întristat şi nebun” („Ochii iubitei”). Poetul ne aduce la cunoştinţă, în felul acesta, motivul iubitei ce dezbină, în loc să unească (iarăşi o răsturnare radicală a perspectivei de până acum!), ce agită, timpul, în loc să-l potolească. Şi totuşi, atât de fermecătoare e, iubita aceasta, încât, chiar şi cunoscându-i natura distructivă, poetul tot se lasă bântuit, de ea…

26

Finalul nu mai poate fi prea mult amânat, în acest context. Singurul lucru care-i mai rămâne de făcut, poetului, este o incursiune în tărâmul de dincolo. Dacă sprijin cert nu a putut găsi, dincoace, poate va desluşi, vreunul, în lumea celor eliberaţi de trup. Bineînţeles, dincolo de graniţa lumii acesteia începe o altă călătorie: nimic nu e încheiat, odată cu moartea. Totul se joacă, mai departe, existând aceleaşi două căi, precum în parcursul terestru: către întuneric sau către lumină. Către moartea de dincolo de moarte (iadul, o cădere perpetuă, în fond) sau către viaţa de dincolo de viaţă (Dumnezeu cel de dincolo de perdeaua luminii…). Dumnezeu fiind cel care are, bineînţeles, ultimul cuvânt…: „În vagonul în care călătoream / pe ruta rai – iad şi retur / fumatul era interzis / de fapt nu exista oxigen / care să întreţină arderea / (…)  / apăru controlorul / elegant, bine făcut / era o adevărată comoară a iadului / corniţele lui mă împungeau / (…) / mă pitisem / pe cantul firii / să nu provoc suspiciuni / m-am dat cu cremă albă pe faţă / am rămas stupefiat / bietul înger, colegul meu de banchetă / se absorbise în sine / părea o gaură albă / (…) / îşi făcu apariţia însuşi Dumnezeu / toiagul îl avea din lemn de abanos / mantia era din câlţi / despica lumina de jos în sus / ţâşneau sufletele din fântâni / ca propulsate de-o gură barbară / nu m-am înspăimântat deloc / eram antrenat cu zborul peste vieţi / şi nu l-aş fi putut păcăli / m-a privit atent / apoi mi-a făcut semn să cobor la prima staţie” („Vagonul de clasa zero”).

27

Poetul încă mai are de trăit, aşadar. Încă mai are de cochetat cu moartea. Dumnezeu este cel care are şi primul cuvânt, nu numai pe cel din urmă. Însă, în intervalul acesta, libertatea îl predă, pe om, iluziilor… făcându-l să resimtă nevoia disperată a unei călăuze. Pisica, păzitoarea spiritelor celor morţi, la egipteni, e cea mai potrivită călăuză, printre iluzii, în lumea morţilor-vii (viziune ce-mi trimite gândul la peştera lui Platon, locuită, în orbire, de noi, cei în trup): „Dumnezeu mi-a dezlegat sufletul / zgribulit şi plăpând / luându-l în palme ca pe un pui de bogdaproste / asta se întâmpla pe la începutul lumilor / a suflat asupra lui / (…) / damful de şobolan plouat îşi făcu loc / până în nările unei pisici / care se numea Babette / de atunci nu-mi mai găsesc locul / urc cerul pe brânci / (…) / pisica Babette salivează în draci / noroc că noaptea mi-a crescut ca o piele / scorţoasă peste carne şi mă pot apăra” („Zămislirea Evei”). Aşadar, te poţi apăra, de o iluzie, numai printr-o altă iluzie…

28

Poetul revine, pentru a nu ştiu câta oară, în punctul din care a plecat. Natura iluzorie a cunoaşterii noastre despre noi înşine, despre moarte, ne construieşte vieţile exact în măsura în care ni le şi fură. Nici măcar în ceasul final, al bilanţului ultim, nu putem ajunge la noi înşine, nu izbutim să ne limpezim: „Zilele mele au ajuns carnivore / Aha, se răzvrătesc una pe alta / deoarece nu mai încap toate / în timpul ce mi-a fost dat / (…) / e un cârd de bocete în jur / hărmălaia recrutează până şi visarea visării / cea din miez de noapte, naivă precum o copilă / vă spun toate astea / pentru a nu fi surprinşi / când vi se vor intentaria orele” („Câtă luciditate”). Miza adâncă, a volumului, este dezvăluită, aşadar, chiar de către autor: testamentul liric căruia îi suntem martori poate fi însuşit de oricare dintre noi. Moartea nu te poate găsi niciodată pregătit, lumea aceasta nu e făcută pentru certitudini, ci doar pentru căutarea lor, căutare veşnic neîmplinită şi nefericită. Asaltul iluziilor este, prin urmare, inevitabil şi necruţător.

O soluţie se întrevede, însă, chiar şi după atâta zbucium, la orizont: golirea sufletului, pe cât posibil, de iluzii, dar nedublată de încercarea de a le înlocui cu ceva! Aşadar, dacă până acum poetul s-a tot căznit să găsească soluţii, adică înlocuitori ai iluziilor ce ţineau loc de răspunsuri, acum recurge la soluţia misticismului apofatic: golirea parţială a sufletului, pentru a face loc, în el, survenirii lui Dumnezeu. Moartea e aproape, iar pregătirea pentru moarte nu poate fi caracterizată decât de luciditate… Curăţirea aceasta, a sufletului, dublată de renunţarea la (re)locuirea lui (relocuire ce ar conduce la reîntronarea aceloraşi iluzii, vechi şi noi, totodată), este culmea lucidităţii şi a curajului, în viaţa terestră…: „cu ocazia împlinirii vârstei de 54 de ani / sunt nevoit să golesc inima pe jumătate / şi chiar cu câteva grame în plus / de asemenea trebuie să arunc în mijlocul hăului / pulsul şi tensiunea / ca să poată Dumnezeu respira în voie / cât mai am de trăit / (…) / nu ştiam că voi fi zi fără nume şi fără dată / astăzi am făcut foarte multe năzbâtii / te rog să ne vedem în altar / acolo e o zi fără moarte / până şi diavolii cer îndurare / Of, Doamne, câtă luciditate!”.

29

Bineînţeles, eliberarea definitivă, de iluzii, nu este posibilă. Curăţirea deplină a terenului, înaintea survenirii divinului, este o utopie, dacă e să mai vorbim de păstrarea vechii identităţi a omului. Natura sa căzută îşi spune, întru totul, cuvântul. Astfel se face că, până şi în ultimul moment al adoptării deciziei capitale (anume, răspunsul la întrebarea: ce e de făcut aici, pe pământ, pentru propriul suflet) iluzia are un cuvânt decisiv. Deşi caută să scape, vigilenţei noastre, ochiului lăuntric acum trezit, ea se camuflează dibaci. Tot o iluzie ajunge să îmbrace nuditatea iluziei, într-o şireată mişcare de abatere a atenţiei: „Era într-o duminică / a venit îmbrăcată în roşu / şi mi-a şoptit la ureche că mă place / şi se confundă cu Klara / n-am crezut-o / cum n-o cred nici astăzi / prin piele îi luceau urmele unui alt bărbat / paşii lui o striveau în adâncuri / (…) / De fapt nu era Klara cea pipărată / era iluzionista Babette în extaz” („Duminică”).

30

Şi totuşi, natura iluziei nu este iremediabil rea! Un exemplu ar fi Don Quijote: „ori de câte ori e sub flagelul hormonilor / pe Don Quijote îl luăm de braţ  / şi-l trecem puntea peste Styx fără să-l tulburăm / cărându-i morile de vânt în spate” („Autoportret în sânge”). Idealistul lucid, Don Quijote rămâne expresia putinţei iluziei de a salva, totuşi, lumea (în pofida eşecului tuturor încercărilor de până acum, care păreau a indica că salvarea se poate realiza numai prin eliberarea de iluzie, nicidecum prin iluzie…), lăsând iluziile intacte! Alt exemplu ar fi Iisus. Învierea este, la urma urmei, actul iluzionistului suprem, similar, în aparenţa sa, oricărui număr de magie: cel ce a murit pare, numai, că a murit! E o percepţie înşelătoare, deoarece mortul nu este, de fapt, mort. Iar proba aceasta, a învierii (văzută aici ca un „număr” reiterabil), devine şi modalitate ideală de a tranşa adevăratul iluzionist de parvenitul iluzionist: „o aştept pe iluzionista Babette să mă învie”… Până atunci – până la momentul adevărului, aşadar – chiar poetul este cel care-l răstigneşte pe Iisus, fiecare om reluând, la infinit, această poveste, parabolă evanghelică ce surprinde chiar chintesenţa vieţilor noastre: „m-am trezit bătând cuie în tălpile Domnului / ninge cu grenade din aripile îngerilor / moarte pre moarte călcând”.

31

Ca urmare a acestei spectaculoase răsturnări de perspectivă, iluzionista Babette se reînstăpâneşte asupra lumii pe care tot ea a creat-o (şi o creează, necontenit). Din păcate, chiar dacă statutul ontologic al iluziei este redimensionat, Babette nu poate trece testul învierii (se subînţelege, Babette nu este Dumnezeu, deşi îşi creează propria lume, omul urmându-i exemplul). Există iluzii şi iluzii: iluzii benefice şi iluzii malefice, abia amestecul lor constituind iluzia supremă! Viaţa ni se relevă, astfel, ca noapte perpetuă, ca joc halucinant al plăsmuirilor sale… ca praf aruncat în ochii lui Dumnezeu: „Babette fără ochi, fără urechi, fără gură, / numai vis şi făptură / a ieşit în stradă / în fundul gol / (…) / e târziu, e prea târziu pentru îmbrăţişări / nebuna se dedă la un joc stupid / sare coarda în mijlocul pieţii / aruncându-i praf în ochi lui Dumnezeu / o muzică sihastră îi mângâie sânii / un zeu rătăcitor şi foarte viu / încarnat într-un falus / îi străpunge fecioria cu suflet cu tot / E noapte, e trist, e întuneric!” („Deflorare”).

32

Lucian Alecsa moare. Dar Lucian Alecsa este, încă, viu. După cum ne mărturiseşte el însuşi, moartea îl trimite mult înapoi, în timp, fără a-i smulge, însă, percepţia asupra prezentului: „pe neaşteptate am fost aruncat în curtea din spatele fiinţei / să mă joc de-a v-aţi ascunselea cu pruncii de vârsta mea / gârbovi, aduşi de spate şi înţepeniţi în respiraţia neantului / stăteam cu braţele prelungi până la hăt în placentă / ceilalţi copilaşi sugeau de zor la ţâţa spaimelor / erau absorbiţi ca nişte pete de cerneală / de scutecele poroase şi imaculate ale morţii / râdeam şi băteam din palme ca un apucat” („Cântec de viaţă nouă”). De fapt, această reîntoarcere la origini este chiar dovada faptului că moartea, proces subtil, continuu, a şi început: boala nu face decât să aducă, cu sine, conştiinţa acestui fapt… Înţelegem, în felul acesta, că procesul lent, al înstăpânirii morţii, în noi, căruia Lucian Alecsa ne face martori, nu este doar al lui Lucian Alecsa. Este al nostru, al tuturor, deopotrivă. A lui Lucian Alecsa este, însă, împotrivirea, ca şi modalitatea concretă în care ea se înfiripă. Îndărătul ei, uitarea se înstăpâneşte asupra lumii: „la un moment dat am avut sentimentul / că sunt cel mai seducător mort din lume / vată cu formol aveam doar în alveolele sufletului / în rest / de fapt nici nu existam / (…) / lacrimi sărate spălau spectrul fostei mele făpturi / – iha, iha, ăsta-i doar începutul – / Babette ţopăia pe lumea cealaltă într-un picior”. Aşadar, iluzia continuă, paradoxal, şi în lumea de dincolo…!

33

Cum este posibil, aşa ceva? Simplu: Lucian Alecsa a murit. Dar nu de tot. A murit doar o parte din el. E, acesta, numai un fel de a spune, deoarece ceea ce nu suportă înjumătăţire – fiinţa umană, un întreg – suportă dedublare: „Printr-o erupţie a Morţii / exact la miez de viaţă / s-au dezlegat două identităţi / eu şi cu mine trăim de atunci separat” („La miez de viaţă”). Conştientizarea neaşteptată a morţii, descoperirea ei ca pe un eveniment apropiat, mult mai apropiat decât se aştepta poetul, a condus la această totală şi definitivă dedublare. Din momentul în care moartea i-a dat, în chip necamuflat, târcoale, Lucian Alecsa s-a „divizat”: constatăm, în lăuntru-i, două entităţi, una încă vie, alta deja moartă. Una purtând pecetea vieţii care încă nu i-a fost luată, cealaltă întruchipând ceea ce moartea a luat, deja, pentru sine. Cea vie, purtând, în cârcă, pe cea moartă. Cea vie e vie nu doar datorită vitalităţii sale originare, păstrată intactă, ci şi datorită faptului că încă se împotriveşte, morţii; cea moartă e moartă, la rândul ei, nu doar din pricina uzurii iremediabile a fiinţei, pe care timpul a generat-o, ci şi datorită faptului că a acceptat, moartea… Moartea este un proces: niciodată neînceput, niciodată sfârşit, cât încă avem conştiinţa lui. Nu e nevoie de experienţa bolii, inclusiv a bolii fatale, pentru a-i conştientiza natura. Însă boala poate să accentueze, indefinit, această conştiinţă, determinând-o să vibreze aproape sublim şi să se răsfrângă asupra propriului abis, în aşteptarea confruntării finale. Este chiar ceea ce i s-a întâmplat poetului. Lucian Alecsa cel de acum duce, cu sine, două entităţi ce răspund aceluiaşi nume. Ceea ce experienţa morţii a ucis, în el, nu a murit cu totul: este purtat, mai departe, de ceea ce aceeaşi experienţă nu a izbutit să ucidă! Spaima morţii conduce la această inevitabilă dedublare, dar, în pofida fatalităţii generale, dedublarea devine chiar asul din mânecă al poetului: numai uneia din cele două entităţi poate să-i fie frică de moarte! Cea care a murit, deja, este, de acum, imună… Iar cealaltă, învăţând de la aceasta, este pe cale să devină, astfel… Este singura modalitate, s-ar părea, în care iluzia poate fi convertită în certitudine… Unica şi singura, de altfel, certitudine pe care poetul o află în acest jurnal de muribund: frica de moarte poate fi învinsă! Iar frica de moarte nu este altceva decât moartea în (şi din) noi… Nu mai reprezintă, această posibilitate de eliberare, o iluzie, deoarece, odată cu dispariţia fricii de moarte, moartea însăşi, ca forţă ce determină apariţia, generarea iluziilor, a dispărut! Ne-o spune chiar Lucian Alecsa, prin cuvintele de final ale volumului: „la prima încăierare îmi înfing / un târnăcop în creştetul crucii / brusc, se luminează de moarte / dinţii mi se străpezesc de atâta horcăit / Scaraoschi joacă şeptica cu barosanul de mine / îl aştept la cotitură cu asul din mânecă”.

xxx

Volumul „Iluzionista Babette” reprezintă o realizare remarcabilă. De la experienţa care-l fundează până la modalitatea în care e adusă, aceasta, la cunoştinţa publicului, poartă pecetea ineditului, provocatorului, universalului. Experienţa incriminată este importantă nu ca detaliu biografic, ci ca revelare a urcuşului spiritual, într-o situaţie existenţială de limită, despre care nu avem cunoştinţă decât prin mijloacele literaturii. Dacă Lucian Alecsa ne-ar mai fi prezentat şi un jurnal clasic, în care să-şi exprime, în limbajul comun, gândurile, spaimele, trăirile, atunci s-ar fi putut vorbi – chiar şi aşa, cu riscuri – de un primat al biografiei. Însă faptul că el ne aduce la cunoştinţă exclusiv transfigurarea artistică a unei experienţe pe care o putem doar intui, dibui, în realitatea ei strict temporală, îl scuteşte cu totul se asemenea reproşuri. Avem de-a face cu o operă sută la sută literară, care împrumută, numai, forma exterioară a jurnalului. Iar dacă, pentru un cititor neatent, cele 33 de trepte ale Golgotei sufletului, în duelul său cu moartea, pot să treacă neobservate, ele constituie, din punctul meu de vedere, chiar cheia (poate unica, cine ştie) capabilă să ofere, interpretului, perspectiva întregului, a sintezei comprehensive. Iar fără perspectiva acestui întreg înţelegerea poemelor e văduvită de chiar esenţa lor (unitatea, coerenţa, caracterul sistemic al construcţiei sunt trăsături determinante, ale volumului – definitorii, de altfel, operei literare moderne). Fără îndoială, cele care conlucrează împotriva acestei viziuni superioare sunt detaliile – exuberante, obraznice, sufocante – pe care poetul le aduce, neîncetat, în scenă, insistând astfel asupra consistenţei fiecărei secunde a zbuciumului său sufletesc. Dar pentru ochiul celui care ţinteşte departe, faptul nu pare decât o provocare în plus, în stare să-i ofere intuiţia locului cu totul aparte al acestei cărţi, în cultura română.

Make a Comment

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Un răspuns to “Cele 33 de trepte ale Golgotei”

RSS Feed for – o  lume  privită  din  lumea  mea – Comments RSS Feed

[…] pe care le-aş fi scris, se referă şi la studiul despre cartea de poeme a lui Lucian Alecsa (https://ciprianvoloc.wordpress.com/2009/09/25/cele-33-de-trepte-ale-golgotei/). Fiecare are ins dreptul la opinie, astfel că nu am nimic de obiectat, în acest punct. Atât […]


Where's The Comment Form?

Liked it here?
Why not try sites on the blogroll...

%d blogeri au apreciat asta: