Posteritatea antumă a lui GRIGORE VIERU

Posted on 29/03/2010. Filed under: In Memoriam GRIGORE VIERU | Etichete:, , , , , , , |


„Părerea mea este că nu există generaţii, deşi mai demult credeam că există. Sunt numai grupuri de tineri consolidaţi în dorinţa grabnică şi firească de afirmare şi grupuri de poeţi mai vârstnici uniţi în apărarea, tot firească, a cuceririi lor poetice. Un poet bun ţine de toate generaţiile, mediocritatea de nici una” – aşa se exprima, Grigore Vieru, în „Confesiunile” din volumul „Rădăcina de foc” (1988), lămurind decisiv, din punctul meu de vedere, una dintre falsele probleme de care s-au izbit numeroşi exegeţi ai operei sale, atât în timpul vieţii, cât şi acum, după violenta sa moarte. Poetul pur sânge, poetul veritabil se ridică, aşadar, inevitabil, deasupra generaţiilor, poezia sa ajungând să fie percepută drept a sa, nu drept poezia unei generaţii, fără a fi, se înţelege, cu totul distinct de ultima. În consonanţă cu această realitate, şi exegetul trebuie să se ridice deasupra prejudecăţilor critice comune, deasupra canoanelor şi a curentelor interpretative, fără a se situa, iarăşi, cu totul în afara lor. Acestui deziderat îi face faţă, cu brio, aş spune, cartea lui Fănuş Băileşteanu, apărută la Editura Iriana, din Bucureşti, în 1995, intitulată, simplu, „Grigore Vieru”. A scrie, la acea dată, o asemenea carte, despre Grigore Vieru, a constituit mai mult decât un gest de curaj: se poate vorbi chiar de o datorie misionară, câtă vreme poetul, întâmpinat, în general, cu bucurie, în România, a fost totodată înfierat şi atacat, de o parte a pleiadei criticilor literari români. Fănuş Băileşteanu îşi asumă, aşadar, într-un context tulbure, responsabilitatea de a releva, în manieră argumentată, importanţa operei lui Grigore Vieru, atât pe plan pur literar, cât şi pe plan social-istoric.

De ce anume am ales să mă opresc, acum, la 15 ani de la apariţia acestei cărţi, asupra ei? Deoarece, la aproximativ un an de la dispariţia poetului, deşi operei sale i-a fost conferit, în special prin demersurile cărturarilor ieşeni, locul cuvenit, la nivel critic se resimte, însă, o penurie, de natură să afecteze negativ, într-o anumită măsură, receptarea creaţiei lui Grigore Vieru, acum şi în viitor. Cartea lui Fănuş Băileşteanu reprezintă, aşadar, un sfetnic de nădejde, curajos şi vizionar, un veritabil ghid, un însoţitor subtil şi pertinent al curiosului care îndrăzneşte să se avânte în universul de o excepţională valoare şi frumuseţe al poetului român trăitor în stânga cursului Prutului. Pentru a sintetiza, succint, demersul lui Fănuş Băileşteanu, voi cita inspirata şi sugestiva paralelă pe care o face între Grigore Vieru şi un alt mare Grigore – Grigore din Nazians (unul dintre cei trei mari părinţi capadocieni), paralelă care urmează, aproape ad litteram, prezentarea făcută lui Grigore din Nazians de către Dr. Nestor Vornicescu, în studiul introductiv la „Proloagele”[1]: „(…) poetul Grigore Vieru devine, întrun fel, <părintele nostru Grigorie, de Dumnezeu Cuvântătorul>, cel născut la Nazians, <către anul 328>, care, <ajuns la măsura vârstei şi plăcându-i să înveţe>, s-a întors însă şi <s-a făcut dascăl în Capadochia> (în Ţara lui), fiind sfinţit <episcop, mai târziu, de Sfântul Vasile> – chiar <fără voia lui>. Ctitor al unei <bisericuţe a Învierii>, iubind <viaţa duhovnicească, poezia creştină şi teologia pe înţelesul oamenilor>, <Sfântul Grigorie>, <a adunat pe credincioşi într-o bisericuţă mărginaşă, deschisă chiar în casa uneia din rudele sale> şi <a adus multe dovezi contra greşitelor învăţături ce tulburau, atunci, Biserica>. Dacă, prin urmare, <în teologia lui (a Sfântului Grigore din Nazians – n.n.) Biserica Răsăritului şi-a văzut tălmăcită propria ei teologie despre taina Sfintei Treimi, se poate, cred, spune că şi în <albinuţa> poeziei lui Grigore Vieru – fie şi în cea <pentru copii>! – există <sfânta treime> (mioritică) a Neamului românesc”[2].

Destinul, ca şi vocaţia lui Grigore Vieru, se vădesc a fi, aşadar, epocale, ele marcând o perioadă decisivă, pentru sufletul românesc, din punct de vedere socio-istoric, constituind, totodată, individualitatea unei lirici originale, din perspectivă pur literară: „Grigore Vieru este un semnificativ poet român şi semnificaţiile sau ramurile liricii sale se întind – fără, cred, nici un fel de exagerare – pe arcul de cer liric românesc, de la Alecsandri la Adrian Păunescu sau Ioan Alexandru, de la Bolintineanu la, să zicem, Ion Pillat, de la Eminescu la Nichita Stănescu”[3]; „(…) ceea ce poate demonstra, încă o dată, ştiinţa poetului de a face poezie; aşa-zisa lui <simplitate> implică, de fapt, mult meşteşug în mânuirea cuvântului. A fi <pur şi simplu> nu-i lucru prea uşor, cum mărturisea şi Nichita Stănescu”[4]; „Da, Grigore Vieru are o poezie originală. Originalitatea ei constă în cadrul mai larg al poeziei de meditaţie, de reflexie filosofică asupra marilor teme ale poeziei, ale destinului uman – în chiar nucleul acestei meditaţii: în felul cum e privită moartea.”[5] Asemenea remarci, argumentate şi convingătoare, în contextul cărţii, survin în cel mai firesc chip. Fără ca tonul general al cărţii să fie unul apologetic, Fănuş Băileşteanu se angajează într-un demers de scrutare a dedesubturilor liricii vieriene, atât din perspectiva genezei sale, cât şi din aceea a semnificaţiilor şi valorilor ei perene. Stilul este acela al exegetului sigur pe sine, care se abţine de la afirmaţii gratuite şi care nu abdică în faţa datoriei de a ierarhiza, aprecia, chiar semnala anumite lipsuri şi minusuri, când şi unde este cazul. Per ansamblu, însă, verdictul este cât se poate de limpede, impunându-se în virtutea evidenţei argumentativ-critice: poezia lui Grigore Vieru se înscrie în panteonul de aur al liricii româneşti din secolul XX, astfel încât nici o istorie serioasă, a literaturii române, nu ar putea să o ignore. Mai mult decât atât, lirica vieriană (Fănuş Băileşteanu nu foloseşte această sintagmă, însă eu consider că ar trebui să se impună, în câmpul exegezei critice) este, ca şi aceea a lui Eminescu, pe cât de simplă şi apropiată sufletului necultivat, pe atât de profundă şi de provocatoare pentru sufletul uman cultivat, calitate de care dispun puţini poeţi români ai celei de-a doua jumătăţi a secolului XX. Însuşi faptul că cea mai cântată poezie a secolului XX (în linii sonore ce se află, azi, pe buzele şi în inimile românilor) este aceea a lui Grigore Vieru spune multe despre muzicalitatea sa unică (din această perspectivă Vieru întrecându-l, chiar, cu mult, pe Eminescu!).

Cartea lui Fănuş Băileşteanu este structurată pe trei secţiuni: „Omul”, „Poetul” şi „Portret final”, cea de-a doua dispunând de şapte părţi: „A fi poet însemnează…”, „Poezia pentru copii”, „Poezia pentru Doamne şi/sau Domniţe”, „Poezia pentru <Mama>”, „Poezia pentru Patrie”, „Poezia pentru… Hristos”, „Poezia pentru… Poezie”. Ilustrându-şi, în manieră justă şi echilibrată, judecăţile, prin chiar versurile lui Grigore Vieru, dovedindu-se a fi un excelent cunoscător al creaţiei vieriene, depunând un amplu efort de a realiza prima prezentare panoramică a operei lui Grigore Vieru în ţara-mamă, demers în care a fost obligat să citească, atât opera poetului, cât şi pe cea a exegeţilor săi din Republia Moldova, în litere chirilice, deşi e vorba de scrieri în limba română (efort teribil de dureros, după cum singur mărturiseşte), Fănuş Băileşteanu izbuteşte să realizaze o sinteză unică, coerentă, de o cursivitate acaparatoare şi molipsitoare. Ai impresia, citindu-l, că nu vorbeşte despre o personalitate istorică, ci despre una mitologică. Faptul nu trebuie deloc să uimească, câtă vreme viaţa lui Grigore Vieru e devenit, deja, mitologie, în stânga cursului Prutului, inclusiv în România, atât printre iubitorii de poezie, cât şi printre cei înflăcăraţi, încă, de trăirea autentic românească.

Dacă în prima secţiune, intitulată „Omul”, autorul realizează o cuprinzătoare şi totodată esenţializată biografie a vieţii lui Grigore Vieru, în secţiunea a doua, „Poetul”, concepută, după cum am precizat deja, în şapte părţi, descoperim o exegeză literară lucidă şi sintetică, care cuprinde, dintr-o privire, întreaga lirică vieriană. Se insistă, în chiar structurarea acestei secţiuni, asupra preocupărilor şi temelor dominante ale liricii vieriene: copilăria, mama, iubirea, patria, sentimentul religios, simţământul poetic. Fiecare dintre acestea dispune, la rândul lor, de ramificaţii tematice, astfel încât se ajunge, pornind de la ele, la întreg universul sufletesc al poetului. Extrem de reuşită este modalitatea în care Fănuş Băileşteanu concepe trecerea de la o temă la alta, de la un motiv la altul: discursul său se înfăţişează ca o istorisire ce urmează un fir narativ galopant, care îl absoarbe, pe cititor, făcându-l părtaş la istorisirea însăşi.

Demontând cu mare atenţie prejudecata receptării dominante, a poetului, ca pe un exponent al poeziei patriotice, sociale, Fănuş Băileşteanu identifică, precis, momentul în care lirica vieriană a cotit către realitatea istorică: „Această stare de beatitudine caracterizează însă lirica poetului doar până prin anii 1990-91. După aceşti ani, Grigore Vieru începe să scrie… <Poeme publicistice>, cum şi-a subintitulat ciclul <Dumnezeu şi Patria>. Poetul a ieşit din <carapacea> melancoliei dorului şi a bucolicei sale contemplaţii, din erotica eului său liric, devenind, ca şi Octavian Goga până la primul război mondial, un <poeta vates> – <poetul pătimirii noastre>. Şi-a schimbat şi expresia artistică”[6]. Poetul devine, din acest moment, un tribun al poporului român basarabean oprimat în propria ţară, supus demersurilor rusificatoare şi oscilând, într-o bună măsură, între hotărâre şi nehotărâre, între recunoaşterea apartenenţei la limba românească şi a acceptării limbii moldoveneşti. Rolul jucat de Grigore Vieru, în această luptă eroică, de importanţă istorică, este crucial, însă ecourile acestei cotituri a liricii sale nu trebuie să aşeze într-un con de umbră poezia de până în 1991. În această privinţă, Fănuş Băileşteanu se dovedeşte a fi deosebit de lucid, operând cu distincţii lipsite de echivoc, izbutind să-l aşeze, pe Grigore Vieru, în panteonul marilor poeţi tragici, cu un destin deopotrivă literar şi istoric. De altfel, cele două nici nu au cum să fie separate, din perspectiva lui Vieru, câtă vreme el afirma, cu tărie, că „limba unui popor este istoria lui”, Băileşteanu amplificânndu-i şi nuanţându-i spusele: „Poezia este, cum se ştie, întruparea sublimă a limbii. Fără asumarea destinului limbii natale, nu există nici poezie.”[7]

Presărat cu harul neasemuit al versurilor vieriene, volumul lui Fănuş Băileşteanu are grijă să le pună în cea mai potrivită lumină, fără a le ştirbi cu nimic valoarea, intensitatea, fără a le forţa sensul, fără a le atribui semnificaţii ce nu se calchiază vibraţiei lor lăuntrice. Autorul se mişcă, discret, prin universul poetic vierian, admirându-i realizările, semnalându-i neîmplinirile, dar identificând, şi în acestea, pecetea geniului poetic, câtă vreme latenţele lui Grigore Vieru sunt potenţial germinatoare, mustind a viaţă şi culoare.

Volumul lui Fănuş Băileşteanu este mai mult decât actual. Este una dintre acele cărţi care îşi amplifică, valoarea, odată cu trecerea timpului. Şi poate că timpul de azi este mult mai potrivit, receptării şi aprecierii importanţei sale, decât în urmă cu 15 ani, în epoca „de aur” a neocomunismului românesc postdecembrist. Acum, când dorul de Grigore Vieru este mai fierbinte ca oricând…


[1] Grigore din Nazians, „Proloagele”, studiu introductiv de Dr. Nestor Vornicescu, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991, vol. I, pag. 460.

[2] Funuş Băileşteanu, “Grigore Vieru”, Editura Iriana, Bucureşti, 1995, pag. 65.

[3] Op.cit., pag. 61.

[4] Op. cit., pag. 82.

[5] Op. cit., pag. 110.

[6] Op.cit., pag. 94.

[7] Op.cit., pag. 60.

Make a Comment

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

4 Răspunsuri to “Posteritatea antumă a lui GRIGORE VIERU”

RSS Feed for – o  lume  privită  din  lumea  mea – Comments RSS Feed

I-mi face o deosebita placere sa ne intalnim virtual prin intermediul acestui blog.

Intr-adevar, in lumea contemporana gestionarea distantelor reprezinta un lucru vital… Iar computerul e un instrument ideal, in acest sens. Salutari din Dorohoi !

Ai un blog extraordinar de bine realizat si documentat. Felicitari! Te-as ruga daca ai bunavointa sa arunci o privire pe blogul: http://bs-gallery.com/blog/ si pe site-ul:http://bs-gallery.com/ si sa le anexezi un link. Salutari din Iasi!

Heya i’m for the first time here. I came across this board and I find It truly helpful & it helped me out a lot. I’m hoping
to provide something back and aid others like
you aided me.


Where's The Comment Form?

Liked it here?
Why not try sites on the blogroll...

%d blogeri au apreciat asta: