Aurelian Antal şi limba sculpturală a poeziei

Posted on 06/07/2010. Filed under: Aurelian Antal | Etichete:, , , , , , , , |



Aurelian  Antal  în  ceasul  debutului  liric

Aurelian Antal dăltuieşte în cuvinte precum în lemnul arborelui interzis din grădina Raiului. Gesturile sale poetice năzuiesc a fi adamice, reiterând, la o altă scară, gestul omului de a numi, în deplină libertate, lucrurile şi fiinţele create de Dumnezeu. Această stare de copărtăşie la creaţia originară îl pătrunde, pe poetul dorohoian, care ne vine în întâmpinare cu o artă plastică a cuvintelor, prezentând veleităţi originale. La Aurelian Antal, cuvintele sunt forţate să intre în tiparul gândurilor, şi nu invers, astfel că, în cele din urmă, cuvintele ni se înfăţişează în haine noi, survenind forme sonore neobişnuite, precum: „tufuieşte”, „nimbându-se luminii” („Prima formulă”), „spumata cărare” („A doua formulă”), „s-a transces” („A treia formulă”), „roată olară”, „cărunt îndurut”, „lacrima cristală”, „înlutită”, „tropăind aerotic”, „ţara ARDEALĂ” („A patra formulă”), „zeul celulic”, „ierbatică fereastră înzăoată la cer”, „îmbotezat”, „ultimatei trame”, „desţăsuită”, „trunchiuri orgiaste”, „au prăguit” („Ergo floral”), „marmoric carnal” („Piatră”), „fire nisipice” („Norocul”), „încuprinsă bucurie” („Basorelief de primăvară”), „femeia pământelor” („…Şi vine femeia ce va să nască vertical…”), „răsărit lumeatic” („În această seară, ţie!”), „sevoase brocarte” („Maria”), „râs lemnifer”, „ofelica scânteiere”, „tânjeşte vârstând” („Îndemn vegetal”), „punctează ocraceu” („19 martie, ca filă de jurnal”), „executaţi erotonic” („Model cu siluete perene”), „cuvintele femeii rodinde” („Utrenică”), „ţâşnituri luminice” („Mărgeluşe”), „frunza solzeşte” („Amurg”), „răstignitura timpului” („Crochiu de toamnă”), „Păsări de vânt, vârtejii”, „norii cei suşi”, „apocalipse fabulice” („Crochiu retinal”), „păstrate sonoric”, („Seară singulară”), „rugini putrezicioase”, „ademenesc gravitic”, „sarea cărnii uleice” („Romanţă oranj”), „spaime albăstrate” („Icar”), „sudale tufe”, „înfurtunatei alienări”, „peticăind tictacul”, „roţi dinţuite”, „se văduvesc” („Nelinişte”), „împecetate diptic” („Expresionism”), „vo” („Vo”), „vreri apocalipte”, „verminică florală” („Ardere”).

Se observă, lesne, că formele lingvistice subliniate nu se regăsesc, în dicţionarul limbii române contemporane. Aurelian Antal remodelează, cuvintele, le resudează conform unor tipare pe care mintea obişnuită refuză să le digere. E nevoie de o îndelungă intimitate, cu poemele sale, pentru a valsa înăuntrul lor. Filtrul gramaticii şi al logicii clasice este simţitor diminuat, gândul şi cuvântul dobândind o libertate pe care doar arta lipsită de prejudecăţi, îndrăzneaţă, poate să o ofere. Marşând, cu mare uşurinţă, de la stările propriu-zis lirice la cele prozodice, Aurelian Antal zămisleşte un volum de o mare diversitate. Aş caracteriza, poezia sa, ca fiind definită de un descriptivism vizionar: autorul „Sculpturilor cantilenice” descrie stări, situaţii, întâmplări arhetipale, înscrise sau neînscrise în memoria colectivă, folosind, totodată, o limbă calchiată pe structura lor. Limbă care nu este, după cum am precizat, deja, limba discursivităţii cotidiene. Pentru a o înţelege, este nevoie ca spiritul să transgreseze tiparele logico-gramaticale înspre starea de intuire a esenţelor universal-comunicante, stare iniţiatică, de transă artistică (şi, totodată, religioasă), în care sufletul inspiratului părăseşte trupul lumesc, pentru a accesa ochiul interior. Ulterior, viziunea aceasta, a celui de-al treilea ochi, este comunicată minţii cotidiene, iar ceea ce rezultă, din această simioză, este chiar limbajul sculptural al poeziei antaliene: fuziune a logicului şi translogicului, a gramaticalului şi transgramaticalului, a tipurilor mentale clasice şi a arhetipurilor.

Bineînţeles, această provocare, pe care şi-a asumă în chip cutezător, Aurelian Antal, prezintă riscuri vizibile. Limba poetică conturată astfel nu poate fi înţeleasă decât de cel ce acceptă să se abandoneze, şi el, acestei stări de transă vizionară. Poetul vine în întâmpinarea, unui atare gest, printr-o inedită coloristică conceptuală, prin stilistica cutezătoare, prin muzicalitatea multietajată a versurilor sale. Receptarea lor depinde, însă, disponibilitatea lectorului către o astfel de cufundare în apa ne-ncepută a cuvintelor, a gândurilor. Rostirile poeziei antaliene dispun de o înaltă vibraţie spirituală, pozitivitatea lor este mai mult decât vindecătoare, efectul lor taumaturgic este capabil să producă, lectorului ce li se abandonează fără rezerve sau prejudecăţi, o stare de liniştire, a minţii, caracteristică experienţelor mistice. Artistul tinde către o permanentă lărgire a câmpului conştiinţei, asimilând, sistematic, teritorii vaste dintre cele ce aparţin, în mod obişnuit, mentalului inconştient. Tematica pe care o abordează poartă, în consecinţă, pecetea acestei mişcări a conştiinţei către substraturile sale: el ne vorbeşte despre formulele creării şi recreării vieţii, despre esenţa spirituală a materiei, despre simbioza dintre vegetal şi animal, despre dimensiunea arhetipală a iubirii, despre ciclurile cosmico-carnale, despre anotimpurile singulare ale sufletului, despre străfundurile sentimentelor matern şi patern, divin şi patriotic, despre sublimele arderi din noi şi din lucruri, toate rostite, în regim de incantaţie, de către „aurelian din zicere de dorohoi / fără stop / plâns prins în secolul nostru / care…? / floare pe-o rană / a unui secol / împuşcat / cu glonţul din şoaptă / stop” („Telegramă”).

Nu este lipsită de interes nici dispunerea grafică a versurilor, creionând desene aproape imateriale, servind drept coordonate criptate, sufletului în transă, simbioza cu desenele artistului oferind, tabloului general, viaţă, armonie şi frumuseţe. Nu este întâmplătoare, din această perspectivă, alegerea titlului volumului, „Sculpturi cantilenice”: dincolo de faptul să suntem martori ai gestului prometeic al artistului de a sculpta în carnea şi spiritul cuvintelor, produsul rezultat în urma acestui proces păstrează ceva din gravitatea, muzicalitatea, rezonanţa afectivă şi ritmul cantilenei (conform dicţionarelor în uz, cantilena este un cântec liric sau epic cu caracter sentimental şi grav, o compoziţie muzicală simplă, dispunând de un ritm uniform).

Aurelian Antal este demiurgul cuvintelor nou-nouţe, reîntrupat Hefaistos al gesturilor prime, menit a reinventa, gândul, dinlăuntrul său, dinspre arderea atotgerminativă, prelungire umilă, dar cutezător-iubitoare, a lui Dumnezeu… înfăţişându-ni-se în carnea unor stihuri poematice pe cale să constituie o limbă  sacră, iniţiatică, transgresând mintea cotidiană, unificând-o cu sufletul cel uitat, de către noi, groparii lui…


Make a Comment

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

2 Răspunsuri to “Aurelian Antal şi limba sculpturală a poeziei”

RSS Feed for – o  lume  privită  din  lumea  mea – Comments RSS Feed

Foarte frumos si clar il preziti pe maestrul Antal. Felicitari.
Paul G.

Merci, Paul ! Dar talentul e al lui Antal, nu al meu.


Where's The Comment Form?

Liked it here?
Why not try sites on the blogroll...

%d blogeri au apreciat asta: