Neantul în doi în viziunea lui Victor Teişanu

Posted on 30/08/2010. Filed under: Victor Teişanu | Etichete:, , , , , , , , , , |




Cel de-al doilea volum semnat Victor Teişanu, îndelung aşteptat de către cititori şi critici (e vorba de un interval de 12 ani faţă de volumul de debut), confirmă teza că, indiferent de schimbările pe care sufletul uman le suportă, în cursul unei vieţi, nucleul ei central rămâne acelaşi. Între autorul volumului „Viaţa într-o frunză” (Editura Timpul, Iaşi, 1994) şi cel al volumului „Neantul în doi” (Editura Axa, Botoşani, 2006), liniile de continuitate sunt cât se poate de evidente. Numai la nivel formal dacă e să ne oprim, şi nu putem ignora cele trei catrene care, fără a se revendica de la vreunul dintre tiparele lirice clasice, consacrate, dispun totuşi de o individualitate ce poartă marca personalităţii şi – de ce nu – a originalităţii poetului dărăbănean.

Tematica volumului este existenţial-metafizică, autorul abordând-o în manieră nevoalată, începând chiar cu poemul intitulat „Neantul în doi”: „Nu căuta / o definiţie a neantului / căci este mult mai nimerită / căutarea aceasta în doi (…) singur / poţi merge din eşec în eşec / nimeni nu ştie de ce doar în doi / se obţine definiţia exactă a neantului”. Se observă, convieţuirea în doi apare ca o fatalitate căreia omul, în măsura în care vrea să se împlinească (cu şanse minime de reuşită, după cum ne sugerează poetul), nu are cum să i se sustragă. Mai rămâne de stabilit care este tipul de dualitate pe care-l are în vedere autorul, aspect fără a cărui clarificare subiectul cărţii ar rămâne ambiguu. În acest scop, lectura tuturor creaţiilor volumului este inevitabilă iar ceea ce ea revelează, treptat, este pe deplin confirmat, la final: în viziunea lui Victor Teişanu, viaţa omului gravitează în jurul a două axe, axa bărbat – femeie şi axa om – Dumnezeu. Primordială este cea de a doua, însă, cum ea nu izbuteşte să potolească fuga de singurătate, a sufletului, se produce, adesea pe nesimţite, glisarea către prima. Aceste două axe ajung să coexiste, suprapunându-se sau succedându-se în acord cu ritmurile vieţii. Mai mult decât atât, ele pot servi, în răstimpuri, drept călăuză, una către cealaltă.

În ansamblul său, volumul este traversat de o tristeţe resemnată, de o melancolie matură, creionând stări cărora poetul nici nu încearcă se li se sustragă, hrănindu-se, dimpotrivă, din voluptatea pe care, de-a lungul anilor, ele au ajuns să i-o producă. Martor al propriei epuizări lente, apropiindu-se de finalul vieţii telurice, poetul nu se abandonează trăirilor de tip patetic, ci rezistă, cu demnitate, transformându-şi periplul incert în scenarii al căror demiurg este chiar el. Sătul de a tot vorbi de unul singur, poetul cultivă exprimarea esenţializată, distanţându-se de „poeţii ultimei generaţii / care spun prea puţin / cu prea multe cuvinte” („Criticism”). Motivaţia mai profundă, a acestui gest, nu este dificil de întrezărit: „Trezit din somnul de veci / după mai multe secole, poetul / constată ignorarea sa deplină / în mai toate mediile culturale” („Posteritate”), situaţie de regăsit şi la nivel metafizic: „din când în când / o sabie sclipitoare / retează capetele de chihlimbar / ale poeţilor” („Elegie”). Bineînţeles, nu se impune a abdica, de la scriitura lirică, din acest motiv: „şi când poemul / va fi scris pe pielea capului / a toracelui şi a pieptului, atunci / mă voi apropia de perfecţiune” („Artă poetică”).

În ce măsură, totuşi, poate, poezia, să dea seamă nu numai despre destinul ei literar, ci şi despre cel mundan, respectiv metafizic, al omului? Nostalgia originilor creaţiei, obsesia căutării lui Dumnezeu îl însufleţesc, neîncetat, pe poet: „O, Doamne / cât am aşteptat / să rămânem singuri / lângă muntele măslinilor” („Cât am aşteptat”); „suntem / mai aproape ca niciodată / uneori ne ascultăm reciproc respiraţia / şi totuşi nu ne putem atinge” („Mai aproape”); „vai, eu vin / de departe de foarte departe / şi întreaga mea viaţă / m-am pregătit pentru călătoria aceasta” („Nu mă cunoaşte”); „pentru tine / am păşit sub bolţile templului / curăţindu-ţi cu grijă calea / de capcanele zeilor invidioşi” („Pentru tine”); „pe tine te aştept / să mă reconstruieşti din temelii / cu ziduri mult mai rezistente / aşa cum a prevestit profetul” („Sunt Ierihonul”); „Acum când mă rog / singur pe cale nopţii / pune Doamne pavăză mâna ta / în dreptul fiarei care caută tronul” („Când mă rog”); „nevrednic sunt / tată ireal al începutului de seară / pentru că sub apele visului / nu te-am putut recunoaşte” („Tatăl ireal”); „n-am încetat / să răscolesc în spuza stelelor / pentru că tu nu te puteai rătăci / decât pe străzile galaxiilor” („N-am încetat”); „sunt ca o frunză / cu nervurile în urechea ta / acum pot să-ţi şoptesc orice / am timp o veşnicie” („Lobul urechii tale”); „Neiertătoare / este această rană / care s-a ivit pe umărul meu / direct de la tatăl ceresc” („Sicriul de miozotis”); „veniţi aici / unde se celebrează smerenia / pentru că nimeni nu va muri / dacă se apropie de lumină” („Veniţi aici”); „nu plânge / pentru sângele tău şi pentru oase / fiindcă există un meşter pregătit / să te restaureze în orice clipă” („Să nu plângi”); „iată cum plâng / la fereastră şi oasele mele / unde ai rătăcit unde ai rătăcit / atâtea şi atâtea rânduri de vieţi.” („Prea târziu”); „La gât / cu fularul singurătăţii / ascult trâmbiţaşii tăi / şi nu sunt pregătit, Doamne” („Nu sunt pregătit”), „şi astfel / furat de atâtea imagini / te poţi trezi că vine cineva / să te anunţe că ţi-a trecut viaţa” („Furat de imagini”); „Din buzunarul îngerului / am furat cheia / ca să pot intra la tine / noapte de noapte” („Hoţul perfect”); „din cer se aud / avertismentele trânbiţaşilior / Doamne, am recunoscut / în vâltoarea sângelui sceptrul tău” („Vodevilul”); „În orbitele mele / scrumul ultimei noastre întâlniri / ca o monedă scoasă din circulaţie / care începe să ruginească” („În orbitele mele”); „merg zilnic la întâlnire / strecurându-mă printre tramvaie / deşi tu nu vei veni niciodată / pentru că nici nu cred că exişti.” („La întâlnire”).

Întrevedem, din ultimele versuri ale acestei sumare selecţii, drama lăuntrică a poetului: căutarea aceasta acerbă, a fiinţei divine, răsplătită printr-o mult prea îndelungă tăcere, îl determină să-şi consoleze plângerea într-o altă direcţie, pe umărul unei făpturi asemenea sieşi – femeia. Se realizează, în acest fel, trecerea către cea de-a doua polaritate a volumului, aducând, cu sine, tema iubirii dintre bărbat şi femeie. Nevoia convieţuirii în doi este afirmată cât se poate explicit, de Victor Teişanu, şi chiar justificată: „numai tu şi cu mine / putem ţine viaţa în echilibru (…) numai tu şi cu mine / putem stinge felinarul singurătăţii” („Numai tu şi cu mine”). Fie că e vorba de Dumnezeu, fie că e în joc femeia, echilibrul, prin chiar definiţia sa, este un joc de doi. Chemarea femeii ar trebui să potolească rănile eşecului căutării lui Dumnezeu, însă ea aduce, cu sine, alte perspective ale neîmplinirii: „Ce frumoasă femeie te-ai făcut / eşti o atracţie primejdioasă / poţi provoca un război erotic / precum cel dintre ahei şi troieni” („Războiul erotic”); „tu însăţi / vei trece pe la mine / aducându-mi aminte / că ţi-am promis viaţă veşnică” („Decât ceru-nstelat”); „primeşte-mă iubito / să înnoptez la vâlvătaia frunţii tale / asemenea unui măr sclipitor / împins de vânt sub frunzişul toamnei” („Părul tău luminos”); „mi-ai spus / să opresc rostogolirea timpului / măcar atât cât durează / naşterea copilului din odaia alăturată” („Să opresc timpul”); „Ţi-am explicat / că eşti femeia predestinată / ultimei mele adrese / pământeşti” („Vino să plângem”); „casa aceasta / nu mai prezintă garanţii / iubito să ne mutăm la cer / zburând pe o floare de lotus” („Casa aceasta”); „La rădăcina copacului / ţi-am îngropat sufletul de mireasă /ca o jertfă / pe altarul toamnei sângeroase” („Vizita şarpelui”); „femeie mult visată / soră a norului de ploaie / curăţă-mi palmele / de zgura trădării” („Vino cu mine”); „Suntem la mare distanţă / unul de celălalt / între noi s-au aşezat / oceanele mările şi pustiurile” („Comunicare”); „în depărtări / se aud viorile toamnei / intonând tot mai clar / lieduri de despărţire” („Lieduri de despărţire”); „dacă nu existai / cădeam în abisul sufletului / fără scăpare fără scăpare / cădeam în abisul sufletului meu” („Mă sprijin”); „eşti din nou vie / şi ne putem revedea în vis / bucură-te / că mi-am adus aminte de tine” („Bucură-te”); „bună dimineaţa iubito / voi dormi printre cărţile astrale / aş spune că aici sunt stăpânul / dar asta mai rămâne de văzut” („Bună dimineaţa”); „Iubita mea / a plecat pe neaşteptate / lăsând fereastra larg deschisă / în semn că va reveni” („La întoarcere”); „Erai singură / lângă pervazul ferestrei / aşteptând legănarea mea de chiparos / întors din ospiciile morţii” („Ca o mică flacără”); „zadarnic iubito / am încerca să ne eliberăm / pentru că totul se întâmplă / conform unei ordonanţe din cer.” („Destin”); „numai tu singură / mi-ai putea reda inocenţa / nimeni nu ştie cât va dura / tragerea trupului pe roata lacrimei.” („Pe roata lacrimei”).

Poemele volumului se succed fără a sugera vreun liman al zbaterii lăuntrice a poetului. Totul rămâne suspendat, cititorul fiind martorul unei călătorii ce are, pe deplin, puterea de a-i releva coordonate ale propriului suflet în care să se regăsească aidoma autorului acestei cărţi. Stilul este simplu, direct, aproape narativ, fără apel la teribilisme stilistice sau inovaţii de ordin conceptual. Cele mai izbutite poeme ale volumului sunt, în opinia mea: „Ultima dragoste”, „Bucurii cabotine”, „Iartă-mă”, „Lasă-mă”, „Ca o mică flacără”, „Măcelul petalelor”, „Ţi-am adus”, „Iluzia bucuriei”, „Hoţul perfect”, „Pe roata lacrimei”, „Neantul în doi”, „Lăsaţi-l”, „Prea târziu”, „Lieduri de despărţire”, „Posteritate”, „Până la saturaţie”, „Numai tu şi cu mine”, „Casa aceasta”, „Veţi bate zadarnic”, „Ne vom revedea”, „Să opresc timpul”. Sunt realizări suficiente pentru a marca evoluţia calitativă a creaţiei teişănene, în raport cu primul volum. Ceea ce poate trezi, totuşi, rezerve, din partea unui lector exigent, este prezenţa constantă a unei anume narativităţi (marcată de: adresabilitate, stil confesiv, atmosferă de jurnal, grad apropiat de zero al discursivităţii), care, dublată fiind de asceza stilistică amintită, văduveşte stilul liric de o parte dintre virtuţile sale. Din acest punct de vedere, volumul următor („Ceremonii de iarnă” – Editura Timpul, Iaşi, 2007), reprezintă un important pas înainte, în evoluţia operei poetice a artistului moldav.

În final, merită menţionată permanenţa motivului frunzei, în poezia lui Victor Teişanu: nu numai că şi-a construit primul volum în jurul său, dar motivul este de regăsit şi în cartea de faţă: „frunze purpurii / rând pe rând căzute din cer / după judecata adamică” („În orbitele mele”), „dar ai ales / calea spre mormânt a frunzei” („Într-o sferă de purpură”), „am furat o frunză / va fi într-o zi / darul meu de nuntă” („Hoţul perfect”), „în faţa colecţiei mele de frunze”, „lipseşte contemporanilor frunzei”, „despre viitoarea dreptate a frunzelor.” („Dreptatea frunzelor”), „eşti o frunză domnişoară”, „verde frunză domnişoară”, domnişoară frunză verde” („Cântec”). Persistă, de asemeni, repetiţiile semnificative, precum în celelalte volume ale autorului, versuri sau chiar strofe fiind reluate, similar sau identic, către finalul poemelor (după caz, uneori titlul poemelor e reluat şi dezvoltat, în cuprinsul lor). Stilul teişănean se înfăţişează, astfel, ca dispunând de suficientă autonomie şi originalitate pentru a decreta că aparţine, de drept, unui poet.

„Neantul în doi” se pretează la o lectură plăcută, interiorizată, recomandabilă firilor reflexive, pentru care zăbava gândului, asupra destinului trecut şi prezent, ca şi îndrăzneala sa scrutătoare, în zarea incertelor orizonturi ale viitorului, deţine întâietate, în raport cu sfera pragmatică a acţiunii. Lumea poetului se poziţionează, dintru început, departe de forfota cotidiană: faptul echivalează, simultan, cu o damnare şi o salvare, a sufletului, în luntrea cuvântului bine şi frumos rostuit.

Make a Comment

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Un răspuns to “Neantul în doi în viziunea lui Victor Teişanu”

RSS Feed for – o  lume  privită  din  lumea  mea – Comments RSS Feed

frumos frumos


Where's The Comment Form?

Liked it here?
Why not try sites on the blogroll...

%d blogeri au apreciat asta: