MIRAREA de MINE – cartea gândurilor necenzurate

Posted on 10/08/2011. Filed under: Mircea Oprea | Etichete:, , , , , , , , , , , , , , , , |


„Mirarea de mine” în viziunea lui Mircea Oprea

 

 

 

MOTTO: „M-am născut nedumerit, trăiesc mirându-mă şi mor în stupoare”

 (Mircea Oprea, „Mirarea de mine”, p. 78)

 

 

„Mirarea de mine”, cartea cunoscutului publicist şi critic de teatru botoşănean Mircea Oprea, apărută în 2010 la Editura Limes din Cluj-Napoca, constituie o frumoasă surpriză, pentru iubitorii de literatură eseistică şi, de ce nu, filosofică. Structurată fiind pe 13 secţiuni, cartea ne propune un periplu tematic divers şi profund, cea de-a şasea secţiune conferind şi titlul volumului. Este greu de sistematizat o lucrare alcătuită din cugetări şi maxime gravitând în jurul unor subiecte diverse, astfel încât recurgerea la aceste 13 secţiuni nu are, neapărat, darul de a separa textul în părţi distincte ale sale. Mai curând este potrivit a afirma faptul că secţiunile se întrepătrund, se completează, intrând într-un soi de dialog provocator, adeseori ilustrând schimbarea perspectivelor anterioare asupra aceluiaşi subiect. Adunând în această carte reflecţiile sale de pe parcursul multor ani, Mircea Oprea se dezvăluie, contemporanilor, aşa cum aceştia, poate, îl cunosc cel mai puţin. Motivaţia acestei incursiuni în evoluţia sinelui profund ne-o furnizează, implicit, chiar autorul, din loc în loc, pe parcursul cărţii: „Trăiesc în exil, surghiunit în mine însumi ca într-o ţară de neaflat unde îmi iau viaţa de la capăt în fiecare dimineaţă. Îmi învăţ limba, obiceiurile, relieful, mă obişnuiesc cu clima, cu fauna, învăţ legile mereu în schimbare, şi e vremea să prind şi eu o meserie, să fiu şi eu util cuiva, să fiu util acelui ins din interiorul meu, celui care, în pielea lui, se simte ca-ntr-un exil” (p. 47); „Cartea de aforisme începe de oriunde şi, cât de puţin vei citi, nimereşti miezul. La a doua lectură, ai senzaţia trezirii într-o zi deja trăită. Încă o săptămână începută de joi…” (p. 174); „Cine spune că n-am memorie? Până la urmă tot mi-aduc aminte, singur, fără să fi notat nicăieri, îmi amintesc că am uitat ceva, ceva esenţial: motivul pentru care să mă trezesc şi mâine” (p. 175); „Îndoiala mă alungă din orice religie. Cine, care Dumnezeu ar suporta alături un Nimeni ce-şi refuză minunea fiinţei sale ca pe o greşeală neîndreptată la timp” (p. 177); „Tragedia ce merită toată atenţia unei vieţi – trecerea timpului” (p. 195); „Făcea ordine în jurul său, aşa cum face ordine focul: pârjolea tot, lăsa loc curat ca la începutul lumii, de unde viaţa putea începe din nou, peste un an, peste o mie sau niciodată, ca din orice loc sterp de pe acest pământ” (p. 199).

Din perspectiva unei abordări tematice, cartea gravitează în jurul unor chestiuni precum îndoiala, natura umană, fericirea, speranţa/disperarea, cunoaşterea de sine, moartea, egoul, Dumnezeu, religiozitatea, semnificaţia numelui, esteticul, morala, afectivitatea, trupul, femeia. Acestea se regăsesc în toate cele 13 secţiuni ale volumlui, şi numai dominanţa unora dintre ele le conferă, acestora, o oarecare autonomie tematică. Stilul lui Mircea Oprea nu este cioranian, după cum s-ar putea aştepta cititorul care încă nu a răsfoit cartea. E ca şi cum autorul botoşănean şi-ar fi propus să ne demonstreze că se poate reflecta, asupra datelor fundamentale ale existenţei noastre lumeşti, şi într-un alt stil decât acela consacrat de către Emil Cioran. Mai mult decât atât, Mircea Oprea se distanţează, când are ocazia, de predecesorul său, cel puţin în anumite privinţe: „Citesc Cioran şi-mi produce insolaţie, îmi băşică pielea. Da, citesc Cioran şi radioactivitatea uraniului mi se pare încă blândă: mai curând mi-aş da viaţa decât să fiu cuiva necesar” (p. 101); „La Ceronetti, cel lăudat de Cioran, perversiunea e răul care îi siluieşte voinţa. Nu! Pentru mine asta-i ca o faptă din Codul penal, pe când perversiunea o văd altfel: e mai degrabă binele făcut cu de-a sila, binefăcătorul fericit aşteptând, după viol, şi recunoştinţa mea” (p. 37). Am putea spune că Cioran este mai sistematic, mai tributar filosofiei (deşi repudiază filosofia sistematică), decât Mircea Oprea. Chiar şi atunci când reflecţiile celor doi se materializează aforistic, diferenţa este substanţială; nici ironia nu este de aceeaşi factură. Cioran încă încearcă să-şi convingă, cititorul, să lucrurile stau aşa cum le prezintă el, încă mai nutreşte iluzia posibilităţii unui consens universal, în vreme ce Mircea Oprea se arată a fi lecuit, definitiv (aprioric, chiar), de această iluzie. Nici un efort de a convinge nu este de întâlnit la Mircea Oprea: nici vorbă de insistenţa asupra unor raţionamente sau de apelul la construcţii cu finalitate premeditată. Retorica discursului este subtilă, şfichiuind prejudecăţile cititorului, fixaţiile pe care timpul le-a săpat temeinic (dar nefericit!) în ţărna spiritului individual sau colectiv. O luptă continuă cu abandonul în faţa timpului, îndeosebi cu impactul nefast al timpului asupra evoluţiei conştiinţei: inerţiile percepţiei sinelui şi a lumii trebuie să fie în permanenţă sondate, reeşalonate, cernute, într-un efort permanent de a separa lumina de întuneric, grânul de neghină. Dar acest lucru nu se realizează decât parţial, mărturie fiind chiar succesiunea consistentă de reflecţii, de reveniri asupra aceleiaşi problematici. Nu rareori, autorul încearcă să definească ceea ce îl preocupă, izbutind definiţii necanonice, dar esenţializate, de cele mai multe ori memorabile, ele constituind unul dintre pilonii de rezistenţă ai cărţii: „Morala mea – cămaşă de forţă îmbrăcată, ca dintotdeauna, pe sub piele” (p. 16); „Plânsul meu – rugăciune de păgân îndurerat de necredinţa lumii” (p. 21); „Viaţa mea; când o adevărată poveste, când o poveste adevărată” (p. 22); „Universul, pâlnie uriaşă cu capătul îngust înşurubat în urechea mea, hotarul a cinci simţuri pe frontiera impalpabilă a infinitului” (p. 23); „Minunea – timp suspendat în faţa sfântului sceptic” (p. 25); „Sinele meu: umbră pierdută în altă umbră” (p. 39); „Ruina – loc sacru de iniţiere în marea prorocire a sfârşitului lumii care a început a se împlini ieri” (p. 47); „Orice bolnav – un om de excepţie” (p. 52); „Iubirea mea – pâine flămândă, minunea căreia abia îi supravieţuiesc prin nopţile de post negru” (p. 64); „viaţa, tortură continuă – nici nu ard, nici nu scap de foc” (p. 64); „Trupul meu – cutie de vioară din care instrumentul nu va fi scos niciodată viu” (p. 73); „Mirarea de sine, revenire a propriei fiinţe din abisul inform, culcuş cuibărit în mlaştina caldă şi duhnitoare” (p. 80); „Dispreţul – decapitare sublimată în moft din lipsa unui motiv rezonabil de a o pune în operă” (p. 83); „Spiritul – flacăra care-mi devorează carnea” (p. 92); „rugăciune, hotar invizibil între catastrofă şi minune” (p. 105); „ştreangul – colac de salvare aruncat din cer” (p. 107); „Cuvântul – poftă înre două cumpene: una taie, alta sărează rana din cerul gurii” (p. 107); „Ura – strai proaspăt peste instinctul sincer” (p. 114); „Tinereţea – mai degrabă un fenomen meteorologic decât vârsta imposibilă” (p. 127); „Masca –  actul de identitate purtat pe faţă” (p. 133); „Sănătatea – echilibristică între bolile gata să izbucnească şi cele ce nu m-au pătruns deja” (p. 137); „melcul, pieton pe limba sa” (p. 138); „Timpul pare o ficţiune a memoriei” (p. 144); „Autoironia – sublimare alchimică a surâsului meu din zilnicul suicid deturnat de somnul venit la ora potrivită siestei” (p. 149); „răsăritul – finalul faptei negândite încă” (p. 160); „Uitarea – sărbătoare a memoriei omeneşti” (p. 160); „trăirea cu cea mai mare eficacitate civică – ura” (p. 162); „Lacrima – lentila mea de contact cu lumea” (p. 168); „Raiul – prosperitatea unde maliţia spiritului supravieţuieşte bolilor mortale ale cărnii, numai să te simţi bine” (p. 168); „Un om – o privire în gol spre Dumnezeul lui” (p. 175); „Arta vieţii – acceptarea şi împlinirea dorinţei mute a celuilalt” (p. 183); „Clipa, tot mai scurtă – recapitulare de neînţeles a tuturor celorlalte” (p. 184); „Timpul e prestidigitator înnăscut. Îl priveşti – nu mişcă. Clipeşti? Te fură şi dispare cu tot cu clipă” (p. 185); „Boschetarii – aveţi grijă de ei, sunt ouăle viitorului” (p. 186); „Senzaţie de stăpân – viermele în măr…” (p. 194); „Zborul – slava care mă însingurează” (p. 201); „vedenia ce aleargă desculţă înaintea trenului este neajunsa noastră zi de mâine” (p. 201).

De remarcat faptul că autorul este conştient de limitele acestor încercări de definire, mai cu seamă de ceea ce scapă intuiţiei sale: „Îmi place cuvântul libertate: rabdă orice definiţie şi fără să fie adevărată. Asta da, libertate de expresie!” (p. 194).

Reflectând, deopotrivă, asupra faptelor cotidiene şi asupra celor esenţial-spirituale ale vieţii omeneşti, Mircea Oprea se fereşte de asumarea vreunor certitudini. Îndoiala este starea care îl caracterizează şi  care-l erijează într-un sceptic modern, deopotrivă ironic şi autoironic. Şi totuşi, fiecare din definiţiile înşirate mai sus, alături de multe altele, constituie tot atâtea certitudini, având un acelaşi numitor comun (e vorba de certitudinea surprinderii, chiar şi unghiulare, a esenţei unor lucruri). Mai mult decât atât, unele constatări capătă aura certitudinii tocmai prin caracterul lor evident, pentru subiectul cunoscător: „Cu mai mult temei decât pun credinţa în Dumnezeu, sunt convins de infinitatea Universului – certitudine ce-mi dă speranţa că mi se va împlini, în răsfăţ, orice utopie” (p. 105).  Certitudinea reprezintă, însă, numai insuliţa din mijlocul oceanului: „Ca într-un misterios vârtej al timpului, disperi într-o oră cât alţii în ani. După acel moment te vezi bătrân şi nu ştii cum şi când ai trecut, tren prin staţii facultative” (p. 186).

Căutător tenace, iscoditor neobosit, investigator hiperlucid, Mircea Oprea se erijează într-un perfecţionist distructiv: „Nu rabd ca alţii să facă doar lucruri bune, le vreau perfecte. Dar, pentru soluţia lor în funcţiune, repede îmi vin în minte alte dezlegări, şi le-o stric desăvârşind-o în dezastru, după capul meu. Aici pot să-i ajut cu o fantezie inepuizabilă” (p. 12). Acest caracter distructiv nu este, neapărat, maladiv, el constituie, înainte de toate, caracteristica definitorie a spiritului critic, dispus să ilustreze şi să înfiereze carenţele, lipsurile, deficienţele, la Mircea Oprea putându-se vorbi chiar de hipercriticism: „Starea de hiper-vigilenţă ce mă urmăreşte şi-n somn îmi rugineşte privirea şi, fără anotimp, face să cadă frunza din grădină” (p. 18); „Voi trăiţi în minciună – iată adevărul meu!” (p. 16). În aceste condiţii, dificultatea fundamentală este de a aborda, faţă de sine, aceeaşi atitudine ca şi faţă de ceilalţi: „Se poartă cu el însuşi cum n-are tăria de a fi cu alţii: se amăgeşte, se amână, nu-şi ia datoria sieşi promisă, nu se-ncrede în el şi, fără respect, se vorbeşte de rău prin străini, aşa vrând să se cunoască pe sine, să ne cunoască pe noi. Şi acesta, ce mirare, sunt chiar eu!” (p. 23). Dacă există neconcordanţe, în această privinţă, explicaţia lor rezidă în chiar natura umană, un aluat mult prea nepotrivit idealurilor abstracte: „Bătălia cu mine însumi am dus-o până la capăt şi, învins, voi muri. Ce m-aş fi făcut, părinte, s-o fi câştigat?” (p. 134); „Mărturia originii mele divine stă în imperfecţiunea mea. Cum ar reuşi să funcţioneze un mecanism cu atâtea hibe, dacă n-ar fi ieşit din mâna divinităţii şi n-ar fi primit acel zvâc de început care să dea suflet titirezului?” (p. 154); „Sub glabelă cineva gândeşte mai aprins, mai intens decât mine. Dar, în spatele frunţii, dobitocul ancestral, neîmblânzit şi necunoscut mie, râde batjocoritor de tot ce spun, de tot ce fac” (p. 191). Situaţia aceasta face ca viermuiala globală să nu fie nici măcar tragică, ci cu totul ridicolă: „Or fi în lume şi locuri mai norocoase decât ţara asta dar, la urma urmei, din perspectivă cosmică, globul nu-i decât o Românie ghinionistă, plin de oraşe în agonii cât veacul, ca oraşul meu din care vă scriu” (p. 173).

Nu o să-l laud pe Mircea Oprea, deoarece el însuşi îşi avertizează, cititorul: „Cine mă laudă, probabil nu mă cunoaşte; cine mă cunoaşte – sigur nu mă crede!” (p. 51). Voi sublinia, totuşi, că a izbutit să contureze un stil greu confundabil, să ne ofere o carte unitară prin chiar diversitatea ei, profundă, de un lirism sublim pe alocuri, provocatoare în chestiunile spirituale, cu o miză îndrăzneaţă, dacă e să ne raportăm la cele tocmai menţionate, şi anume: posibilitatea trezirii conştiinţei, din somnul cotidian, este cu putinţă, depinde numai dacă ne putem asuma povara hrănirii ei cu sfâşietoare, interminabile şi sterile căutări. Avem de-a face cu o carte care nu trebuie să lipsească din rafturile bibliotecii personale ale celor doritori a pătrunde puţin mai adânc în profunzimile sufletului omenesc.

Voi încheia apelând la chiar acele cuvinte, ale autorului, ce pot fi privite ca un avertisment adresat celor ce se încumetă să-i parcurgă cartea: „Pe huma trupului meu aş scrie Carte mirării de mine, Cartea ce se mistuie în rugăciune precum îmbucătura de prescură muiată în vin, ca gândul fulgerat în lemnul tăcerii, ca lumina ce se topeşte în carnea pruncului. Scriu pentru tine Cartea – cuminecătură de toate zilele câte îţi mai rămân” (p. 90).

Make a Comment

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Liked it here?
Why not try sites on the blogroll...

%d blogeri au apreciat asta: