Această alergare, perpetuă alergare…

Posted on 27/02/2012. Filed under: Alergarea în și pentru sine | Etichete:, , , , , , , , , , , , , , , , , |


 

 

                                                                Autocritica conştiinţei alergării

 

Ar trebui să închinăm un monument alergării. Cu cât clipele ni se împuținează, cu cât înțelegem mai puțin ce anume ar trebui să facem în viață, cu atât ne îndârjim să alergăm din ce în ce mai repede. Dar, întrebându-ne dacă regăsim, în însuși faptul de a alerga, propria noastră esență, nu îndrăznim să răspundem afirmativ. Avem, așadar, o problemă.

Mai rar sau mai des, ne regăsim deprimați. Lipsiți de cheful de a trăi, de a respira, fără acea capacitate a copilului de a se bucura până și de cele mai mărunte lucruri. Fără a ne da seama că depresia e, în fond, o formă de expresie a egoismului. Numai cel preocupat de bunăstarea propriei persoane poate cădea în depresie. Numai cel care nu se mai poate bucura de actul de a dărui, de a se dărui celorlalți. Bucuria neruinătoare este bucuria binelui făcut celuilalt, este bucuria care se hrănește din bucuria generată celuilalt. Or, e imposibil, practic, ca o persoană să nu mai aibă nimic de dăruit, alteia. Leacul depresiei ar trebui să fie conștientizarea absurdității bucuriei axate doar pe propriul ego. A faptului că îngrijirea excesivă a propriului ego conduce, inevitabil, la depresie. Depresia este numai simptomul unui anume fel de a fi. Originile ei sunt metafizice, nu psihologice. Dacă nu conștientizăm faptul, e numai din pricina superficialității noastre și a timpurilor pe care le trăim.

Superficialitatea ne pândește la fiecare pas al spiritului în hățișul cotidian. Până la o vârstă, îi ignorăm puterea. După o vârstă, nu mai dispunem de puterea de a o contracara. A devenit, deja, parte din ființa noastră lăuntrică. O perioadă, mai dispunem de forța de a ne opune nouă înșine – dar confruntarea devine din ce în ce mai aprigă, din ce în ce mai inutilă, mai obositoare. Rezultatul nu e un progres la nivel profund, ci o bătălie superficială cu fantasmele generate de propriul eu, despre propriul eu. Ajungem să fim prinși, pentru toate zilele care ne-au rămas, în plasa propriilor fantasme, noi înșine numai o fantasmă… Cine, ce, cum ne-ar mai putea salva? Oare iubirea?

Iubirea… este, și ea, împărțită, fragmentată. E simplu a susține că ne putem salva prin iubire, numai că iubirea care este pentru toți și pentru toate scade din intensitate până într-acolo încât aproape nu o mai recunoaștem, în vreme ce iubirea pentru un singur lucru sau pentru o singură persoană dispune de atâta putere încât devine tot mai posesivă și mai fierbinte, ajungând să se mistuie de una singură, adică descoperindu-se la fel de instabilă ca și opusul ei absolut, ura. Ar trebui să fim dumnezei pentru a unifica, într-o singură trăire, cele două forme. Dar, după cum obişnuiau să spună vechii greci, noi, oamenii, putem fi cel mult înțelepți…

Este incredibil cât de mult s-au războit, oamenii, încă de la începuturile lor pe pământ. E de mirare că au mai găsit timp pentru un concept cum este cel de înțelepciune. Cândva, în epoca pe care o numim ”antică”, câteva minți, mai luminate decât media timpului lor, considerau că înțelepciunea reprezintă ținta ultimă a omului, pe pământ, adică tocmai ceea ce merită, mai presus de toate, a fi dobândit. Astăzi, după cum se constată la o simplă privire aruncată împrejur, acest ideal este mai îndepărtat ca oricând în raport cu sfera preocupărilor omului modern. Dar, în absența înțelepciunii, omul nu va ști cum să echilibreze, în sufletul său, cei doi vectori ai iubirii, astfel că nici posibilitatea salvării prin sine însuși nu poate deveni realitate. Or, dacă nu se poate salva, prin sine, omului îi mai rămâne să se distrugă – prin sine și de la sine.

Totul, în lumea perceptibilă sau imperceptibilă în raport cu simțurile, dispune de un ”de la sine”. Cel mai evident sens al ”de la sine”-lui este cel creionat de vectorul morții. Murim de la sine, dar nu trăim de la sine. Murim de la sine, în cazul în care refuzăm efortul convieţuirii, exercitarea voinței de a trăi. Dar nu trăim de la sine, în condițiile simplului refuz al condiției noastre muritoare. Chiar și pentru adepții reîncarnării, ai vieților succesive, viața rămâne, în esenţa sa, sforţare.  Pentru a trăi e nevoie de suferință, de frământări, de o luptă oarbă pentru te miri ce – căci bucuriile sunt pasagere iar moartea, în final, acoperă totul cu mantia ei. Și totuși, numai în acest orizont al morții există devenirea noastră, fie ea evolutivă sau involutivă, în raport cu varii criterii către care optăm. Să existe și un ”de la sine” al acestei deveniri? Este, probabil, întrebarea cea mai importantă la care ar trebui să răspundem, dacă ne propunem să formulăm un răspuns altei întrebări notorii: ”ce ar trebui să facem, în timpul ce ne-a rămas?”. Ne putem împlini, destinul pământean, aflând ceea ce ne este dat să fim? Bine, dar cum, ținând cont că până și pentru a ne realiza natura avem nevoie de un minim efort, de chinul deliberat al devenirii? Vocea înțelepciunii ne spune că naturii proprii nu-i este proprie sforțarea și că, dimpotrivă, sforțarea este simptomul opoziției față de această natură. Și atunci, cum putem înțelege efortul creator? El nu ar trebui să existe?

Cu siguranță, societatea modernă complică, indefinit, însuși actul creației. El se regăsește înghesuit într-o schemă rigidă a istoriei culturale, cu un sens presupus evolutiv, cu o raportare – devenită canon – la un trecut în mod excesiv conceptualizat, schematizat, sublimat. În felul acesta, actul creației nu mai este individual, ci colectiv. El nu mai aparține individului decât în măsura în care aparține și colectivității. Faptul de a fi individual, cu manifestările naturale, intrinseci, firești, dominate de simpla tendință a esenţei de a se exprima, nu este considerat un act creator, deși el continuă, împlinește chiar, actul creator primordial, indiferent dacă acesta este considerat divin sau nu. Opoziția omului modern, față de natură, în general, devine evidentă, din această perspectivă. El nu se mai mulțumește cu ceea ce i-a fost dăruit. Se reconstruiește, pe sine însuși. Pentru omul modern, sensul creației este chiar autocreația. Drept consecință, conceptul de natură se diluează, treptat, până la a deveni o necunoscută, iar autocreația devine autoreferențială. Mai mult decât atât, ea dobândește un potențial tot mai distructiv. Autocreația omului devine, treptat, autodistrugerea omului. Cursa nebună, a omului față de sine însuși, se accelerează cu fiecare clipă consumată. Doar moartea pare a se mai desfășura ”de la sine”, cu toate că, aparent, omul începe să o programeze chiar și pe ea. De fapt, treptat şi aproape neobservat, omul devine agentul și programatorul propriei morți. Revoltat împotriva conceptului de natură, pe care se căznește să-l relativizeze, omul ajunge să smulgă, naturii, până și tutela asupra morții. Dar, în felul acesta, el rămâne singur. Singur, față în față cu propriile incertitudini. Oriunde ar privi, nu mai reușește să vadă nimic altceva în afara propriului sine: peste tot e omul, omul, și doar omul… A cărui esență pare a fi doar faptul de a alerga. Fără orizont, fără direcție, fără motivație. Departe de natură, departe de ceilalți, departe de sine. Și totuși, ce s-ar întâmpla dacă conștiința ar refuza să mai alerge? Să fie posibil, acest fapt? Dacă da, cum anume? Cum…?

 

 

Jurnal sicilian,

februarie 2012   

Make a Comment

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Liked it here?
Why not try sites on the blogroll...

%d blogeri au apreciat asta: