Archive for Mai 2012

Raffaele Morelli: iubește și nu gândi !

Posted on 29/05/2012. Filed under: Raffaele Morelli: iubește și nu gândi ! | Etichete:, , , , , , , , , |


           Creaţia ca formă a iubirii de sine


„Dragă Morelli,

Aceasta nu este decât o simplă scrisoare de mulţumire. Vă mulţumesc pentru că astăzi, după ce am descoperit <Riza> şi un întreg nou univers, după ani de zile în care am urmat calea <non-reacţiei> şi a <non-deciziei>, abandonându-mă simplului fapt de a trăi, am început cu adevărat să trăiesc, aici şi acum.

Vă mulţumesc pentru că acum câţiva ani am început să vă frecventez cursurile şi într-o seară, la finalul unuia în care aţi abordat tema talentului m-am întors acasă, m-am aşezat în faţa computerului şi am început a scrie… Toată viaţa îmi spusesem: <Ai şti cum să o faci, ai vrea să o faci>, dar nu avusesem niciodată curajul necesar pentru a începe.

Care a fost urmarea? Două romane, primul iese astăzi din librării iar contractul pentru al doilea este deja semnat si conservat cu mare grijă în sertarul biroului meu. A fost de ajuns să mă aşez acolo, fără gânduri, iar cuvintele au venit de la sine, înflorind dinlăuntrul meu fără nici un efort, aducând la lumină o mulţime de nelinişti interioare şi de emoţii cristalizate.

Pentru o mare parte a vieţii mele ignorasem partea autentică a fiinţei mele, convinsă fiind că toată viaţa ar fi un efort, o continuă luptă pentru a-i satisface mereu pe alţii, în vreme ce nu este aşa. Am încetat de a mă forţa şi am învăţat să mă abandonez vieţii.

Astăzi am o îndeletnicire pe care o iubesc şi la care nu aş fi putut visa nici măcar în cea mai roză dintre previziunile mele, sunt o femeie mulţumită şi senină, o femeie care iubeşte şi primeşte iubire. Toate acestea fără a face nimic altceva decât să exist. Mulţumesc, dragă Morelli, numai atât… mulţumesc.”

Această scrisoare, din finalul celui de-al şaptelea capitol al bestseller-ului „Ama e non pensare” (Ed. Mondadori, Milano, 2007, reeditat în 2009 şi 2010), are puterea de a ne introduce, în chip cât se poate de potrivit, în universul ideatic al titratului psihoterapuet italian Raffaele Morelli. Cu mult mai mult decât un simplu psiholog, Raffaele Morelli este un cunoscător profund al vieţii, pe care o priveşte prin filtrul unei spiritualităţii lipsite de bariere culturale, sociale, religioase etc. A-i citi cărţile înseamnă a primi un neaşteptat răspuns la întrebarea <cum anume ar putea fi valorizate şi fructificate, în practica psihoterapeutică contemporană, vechile dar şi mai recentele tradiţii spirituale ale umanităţii?>. Indiferent că este vorba despre înţelepciunea hindusă, despre tradiţia spirituală creştină sau aceea a filosofiei europene, despre literatură sau ştiinţă, Raffaele Morelli izbuteşte să facă uz de ele în aşa fel încât să construiască, în final, o viziune asupra lumii a cărei simplă cunoaştere şi aplicare, în viaţa cotidiană, pare a avea darul de a constitui o soluţie eficientă uneia dintre cele mai serioase şi grave probleme de care suferă omul contemporan: conflictul interior de natură a-i bloca ascensiunea spirituală (inclusiv profesională) şi împlinirea în plan psiho-social.

Fără a fi o simplă aplicaţie psihanalitică, strategia lui Morelli ţinteşte mult mai departe, propunându-şi să releve, individului, esenţa sa spirituală şi insistând asupra puterii autocurative a spiritului. E suficient ca spiritul să-şi întoarcă faţa către propria-i esenţă eliberându-se de toate vălurile care-l ţin departe de căile autoîmplinirii sale, pentru ca o adevărată renaştere să se producă, cheia regăsirii de sine fiind, implicit, şi aceea a împlinirii. Or, cum anume îşi poate da seama, individul uman, că vieţuieşte în afara esenţei sale, departe de posibilităţile autentice ale împlinirii propriei fiinţei? Prin identificarea şi recunoaşterea simptomelor crizei sufleteşti. Cele mai evidente sunt conflictul interior, starea de tulburare, de confuzie, de plictis, de lipsă generală de chef de viaţă, de absenţă acută sau cronică – în cele mai grave dintre cazuri – a voinţei de a face, a voinţei de a fi. Aceste manifestări sufleteşti stânjenitoare sunt interpretate, de către Raffaelle Morelli, ca tot atâtea semne ale răzvrătirii forţelor autentice, esenţiale, ale spiritului nostru, împotriva gândurilor, obişnuinţelor care ne obligă să le ignorăm şi care ne determină să ne construim viaţa sufocându-le, inhibându-le afirmarea, făcând tot posibilul pentru a le elimina – declarându-le, practic, un continuu şi obositor război. Că aceste forţe nu pot fi, pur şi simplu, anihilate, ne-o spune răspicat Morelli, după cum ne explică şi că apariţia, respectiv conştientizarea acestei realităţi conflictuale interioare este semn că aceste forţe sunt încă puternice, că vor să se salveze şi, implicit, să ne salveze. Cu alte cuvinte, apariţia, existenţa crizei este un semn benefic, pentru orice individ uman. Important este ca acesta să ştie să o gestioneze, întreprindere care nu poate fi finalizată cu succes decât în situaţia în care interpretarea simptomelor corespunde situaţiei existente.

Aici intervine, în mod inedit pentru un psiholog, Raffaele Morelli: interpretarea eficientă şi utilă a simptomelor trebuie să se origineze într-o viziune de ansamblu asupra vieţii umane individuale, asupra posibilităţilor sale de împlinire şi asupra caracterului imperativ al acestui deziderat. Identificând esenţa spiritului uman cu Erosul, Morelli îşi construieşte întregul discurs în jurul ideii că eliberarea Erosului, adică a forţelor constructive primordiale ale fiinţei noastre individuale, constituie unica soluţie viabilă a crizei care o afectează. Criza, în esenţa ei, ilustrează faptul că procesul de autovindecare a şi început, fază în care forţele profunde, ale spiritului, au început bătălia cu scuturile ce le obstrucţionează afirmarea, tot ceea ce ar putea face mai bun individul fiind tocmai o atitudine de non-combat, de espectativă, de a lăsa libertate acestor forţe să acţioneze. Scuturile tocmai numite nu sunt, în fapt, altceva decât gândurile noastre (oricare ar fi originea lor) şi lumea construită de aceste gânduri, indiferent că este vorba despre prejudecăţile noastre personale sau despre normele sociale, morale, religioase etc. impuse de către societatea în care trăim. Important este, într-o primă fază, tocmai să identificăm aceste gânduri şi constructe ce le folosesc drept bază şi să le stopăm, să nu ne mai încredinţăm lor. Aşa precum Alessandra, autoarea scrisorii reproduse mai sus, a înţeles, urmărind conferinţa psihologului italian, că tocmai insistenţa excesivă asupra unui întreg arsenal de gânduri şi prejudecăţi o împiedica să se realizeze în planul creaţiei literare. Nu avem de-a face, în cazul operei lui Raffaele Morelli, nici cu o oarecare literatură psihologică, nici cu un demers de psihologia literaturii. Miezul filosofic, sapienţial, al operei sale este de natură să ne arate că astăzi, într-un timp în care idealul înţelepciunii nu mai constituie, de mult, centrul de interes al omului contemporan, acesta are nevoie, mai mult decât oricând, de… înţelepciune.

Lucrarea nu are, cum ar putea să se înţeleagă din această sumară incursiune în universul ei, un caracter preponderent teoretic. Exemplele şi citatele însoţesc textul la tot pasul, descrierile cazurilor şi problemelor concrete facilitând înţelegerea şi determinând parcurgerea cărţii cu sufletul la gură. Dintre toate formele de creaţie, lasă a se înţelege Rafaelle Morelli, cea mai importantă este creaţia propriei noastre vieţi în conformitate cu predispoziţiile noastre originare, fapt care constituie expresia cea mai înaltă a iubirii de sine. Ne iubim pe noi înşine exact în măsura în care permitem fiinţei noastre profunde să se realizeze, să se creeze. Iar dacă, fără a recunoaşte şi identifica coordonatele acestei fiinţe profunde la timpul potrivit, am acţionat în sensuri contrare lor, de natură să le obstrucţioneze, să le sufoce, atunci ceea ce ne rămâne de făcut este ca, în momentul în care simţim rebeliunea lor, exprimată în stările de conflict interior, de nelinişte şi de tulburare generală a fiinţei spirituale, să nu mai continuăm a ne opune. Altfel spus, să punem capăt ratării noastre în calitate de fiinţe originale, unice în univers, indiferent că aceasta ar însemna încălcarea unor conduite sociale, religioase, familiale, poate chiar renunţarea la îndeletnicirile prin intermediul cărora ne câştigăm existenţa (care, în chip evident, nu ne plac tocmai pentru că nu corespund vocaţiei noastre reale, native), la anumite îndatoriri impuse de către ceilalţi sau la unele aspiraţii şi direcţii de acţiune la modă; ceea ce trebuie să primeze în viaţă se limitează, în viziunea lui Morelli, la sâmburele lăuntric, originar, din care fiinţa noastră izvorăşte sau trebuie să izvorască. A dori binele propriu înseamnă tocmai a-i dori realizarea, iar forţele care încearcă să transpună în act această realizare (talentul nostru lăuntric, vocaţia noastră autentică, nevoile noastre spirituale) sunt denumite, de către Morelli, forţe ale iubirii primordiale, ale Erosului, tocmai din acest motiv. Este în puterea concepţiei noastre asupra vieţii eliberarea constructivă sau reprimarea distructivă a acestor forţe, cu alte cuvinte, depinde de noi să eliberăm, în noi înşine, ceea ce nu depinde de noi, dar care ne priveşte în chip decisiv: „E nevoie să privim disconfortul care ne asaltează precum tentative ale sufletului de a ne reînnoi, di a ne determina să ne schimbăm mentalitatea, de a ne determina să începem o nouă viaţă, o nouă existenţă şi, prin urmare, o nouă potenză erotică. Nu mă simt rău din întâmplare, sau deoarece sunt nefericit… Nu pentru că am greşit îmi vin gânduri urâte sau atacuri de anxiozitate sau tristeţi imense! Nu, ci la modul simplu pentru că sunt ataşat de cele vechi şi în mine s-a format o mentalitate stagnantă, statică, fixă, care împiedică energiile mele profunde să iasă la lumină, să mă reînnoiască. Nu mai sunt centrat pe mine, ci pe ceilalţi, pe faptul de a vrea să le semăn” (cap. 5).
În fond, Morelli ne vorbeşte despre capacitatea autogereratoare a fiinţei individuale, cea care recunoaşte căile şi ipostazele neconforme esenţei fiinţei lăuntrice şi le sancţionează făcându-ne să resimţim stări de disconfort şi crize existenţiale. Or, soluţia este una singură: să permitem acestor forţe lăuntrice, acestei forme ale iubirii primordiale să ne vindece, prin creaţie – prin creaţia propriei noastre fiinţe, prin clădirea armonioasă a propriului nostru eu, în conformitate cu vocaţia noastră existenţială. Cu alte cuvinte, precum în cazul Alessandrei, vocaţia înnăscută este imposibil de ignorat iar efortul autoimpus şi dureros al devenirii, în măsura în care persistă în vieţile noastre, nu este expresie a realizării de sine, ci a opoziţiei faţă de aceste forţe curative, menite să ne reînnoiască eliminând adaosurile obstaculare şi redându-ne, pe noi, nouă înşine.

Îl însoţesc pe Morelli, în expunerea sa, nume mai mult sau mai puţin sonore ale culturii universale la care apelează discret şi eficient, precum Platon, Aristotel, Seneca, Lao Tze, La Rochefoucauld, Napoleon, Sébastien de Chamfort, Arthur Schopenhauer, Friedrich Hebbel, Ludwig Wittgenstein, J.W.Goethe, Jiddu Krishnamurti, Sri Nisargadatta Maharaj, Pierre Hadot, Franz Kafka, Gaston Bachelard, Benedetto Croce, Giampaolo Lai, Oscar Wilde, Blaise Pascal, William Blake, Tomasso Campanella, Hermann Keyserling, Jeffrey Moses, Paolo Mantegazza, Paolo Coelho, James Hillman, Piero Parietti, Renzo Tassi, Schwaller de Lubicz, Kahlil Gibran, Benedetto Spinoza, Carl Gustav Jung, Michel Onfray, Maurizio Zani, Emil Cioran etc. După cum se observă, această pleiadă nu aparţine universului specializat al psihologiei contemporane, ci mai degrabă unui om de cultură cu vederi largi, capabil să sesizeze insule de înţelepciune în domenii dintre cele mai eterogene, dar străbătute de un acelaşi fir comun: strădania de a surprinde, dincolo de aparenţe, esenţele care ne animă (sau ar trebui să ne anime) în chip constructiv, expresie a forţei primordiale a iubirii menite a se împlini şi a ne împlini prin actul creaţiei propriei noastre fiinţe. În fond, orice act creator exterior (indiferent că se manifestă în planul materiei sau al spiritului) care nu se situează în continuarea actului creator al propriei fiinţe nu este decât expresia rătăcirii şi a unei iremediabile pierderi de timp.

____________________________

vezi articolul in revista Zona Literara: http://www.scribd.com/doc/96944183/Zona-Literara-Nr-5-6-Mai-Iunie-2012-Pe-Internet

Citește articolul întreg | Make a Comment ( 3 so far )

E.M.Cioran – centenarul nașterii – o perspectivă europeană

Posted on 16/05/2012. Filed under: Emil Cioran - o perspectivă europeană | Etichete:, , , , , , , , , , , , , , , , |


 


E.M.Cioran în anul centenarului – o perspectivă europeană

„Cioran şi sufletul pierdut al României”: aşa am fost tentat, într-o primă fază, să intitulez textul de faţă, ca o contrabalansare a celuilalt titlu posibil, ce ar putea să pară mult mai firesc, date fiind opţiunile cunoscute ale eseistului: „România, sufletul pierdut al lui Cioran”. Am renunţat, conştientizând că nu aş putea insista suficient de mult asupra acestei teme într-un material ce-şi propune, de fapt, o sumară anamneză a modului în care este receptat, E.M.Cioran, la 100 de ani de la naşterea sa, în spaţiul european, cu precădere în acela italo-francez.
Ca punct de plecare, în acest nu tocmai simplu periplu, voi adopta observaţia ce poate fi citită la finalul articolului intitulat „Cioran în <Bibliothèque de la Pléiade>”, de pe blogul studenţilor de la Facultatea de Filosofie a Univ. „Al.I.Cuza” din Iaşi: „Nu ne aducem aminte ca în România centenarul să fi dat naştere unor evocări, analize sau reeditări”. Într-adevăr, percepţia generală, pe durata întregului an 2011, a fost şi a rămas aceea a unei tăceri extrem de suspecte asupra unui autor român de maximă importanţă, la nivelul culturii contemporane universale. La nivelul presei româneşti nu putem semnala, ca fiind cu adevărat notabil, decât articolul lui Matei Vişniec, publicat în „Jurnalul Naţional” din 4 decembrie 2011, care insistă asupra semnificaţiei cu totul deosebite a reeditării, într-un singur volum al prestigioasei colecţii Pléiade a Editurii Gallimard, a operelor scrise în limba franceză de către E.M.Cioran, radiografiind totodată succint câteva coordonate ale operei sale. Din păcate, în stilul caracteristic presei româneşti a ultimilor ani, ideile articolului au fost mixate cu altele preluate din presa franceză (mă refer aici îndeosebi la textul “L’honneur dû à Cioran”, publicat în data de 18 noiembrie 2011 în suplimentul literar al ziarului Liberation de criticul francez Marc Semo), rezultând în felul acesta articole ce plagiază cu neruşinare, scrise fiind de autori lipsiţi de imperativul precizării surselor primare de inspiraţie, imperativ care ar trebui să fie fundamental pentru un ziarist (excepţie face aici Daniel Nicolaescu, care, în articolul “O altă piatră funerară, mai rea decât Nobelul“, apărut în Ziarul de duminică din 25 noiembrie 2011, îl citează masiv pe criticul francez). Acest mod de a proceda nu poate sugera decât inexistenţa unui proces real de asimilare, din partea sufletului românesc, a celui mai important eseist pe care poporul român l-a dat culturii universale în secolul XX: E.M.Cioran. Cu alte cuvinte, Cioran este încă un străin, pentru români, aşa cum a fost, în mare măsură, înainte de 1989. Matei Vişniec însuşi, în articolul semnalat, admite că nu a cunoscut, efectiv, opera lui Cioran, decât după 1987, anul emigrării în Franţa. Nici nu e de mirare, câtă vreme primul volum conţinând o antologie selectivă din textele scrise în limba franceză de E.M.Cioran a apărut, la noi, abia în 1988, la Editura Cartea Românească, sub titlul „Eseuri”, în traducerea excelentă a lui Modest Morariu. Proiectul asumat, după 1989, de Editura Humanitas, acela al traducerii complete, în limba română, a operelor franceze ale lui E.M.Cioran, nu a produs încă, se pare, roadele scontate: auto-exilul autorului continuă, la nivelul mentalului românesc. Nu doar francezii, aşadar, au dificultăţi în a-l asimila pe Emil Cioran; şi noi, românii, trebuie să le admitem pe ale noastre, deşi motivele diferă, de fiecare parte. Dacă francezilor nu le este deloc comod să accepte că E.M.Cioran, unul dintre cei mai iscusiţi mânuitori ai limbii franceze în genul eseistic, nu aparţine, prin originile, formarea şi începuturile operei sale, culturii franceze, românilor le vine dificil să înţeleagă în ce măsură E.M.Cioran poate fi asimilat culturii române, după o absenţă atât de lungă într-o perioadă – epoca comunistă – în care cultura română a avut atât de mult de suferit. Despre Constantin Brâncuşi francezii pot afirma cu mult mai multă uşurinţă că este un artist francez (etichetă întâlnită pe multe site-uri internaţionale, de altfel), deoarece opera sa nu necesită traducere, ci numai interpretatre, beneficiind de limbajul universal, transfrontalier, al artei plastice şi, nu în ultimă instanţă pentru că, cu cinci ani înainte de moarte, a solicitat şi dobândit cetăţenia franceză (fără a renunţa la cea românească), pentru a-şi putea redacta şi înregistra testamentul în condiţii legale. Emil Cioran, însă, dincolo de faptul că volumul operei sale în limba română depăşeşte, aproape, volumul operei sale în limba franceză (după cum observă Răzvan Voncu în nr. 6/2012 al „României literare” – „Un eveniment cultural: Cioran inedit”, aprecind drept crucială publicarea de către Editura Humanitas, la finalul anului 2011, a două manuscrise inedite scrise de Cioran în limba română după plecarea sa definitivă în Franţa), a rămas, în plus, toată viaţa un apatrid, refuzând înrolările şi aderările la orice fel de abstractizare colectivă, fie ea naţiune, partid, uniune, asociaţie… sau simplă grupare ad-hoc. Şi totuşi…
Evocările româneşti, în România, ale operei şi personalităţii lui Emil Cioran, în anul centenarului naşterii sale, au fost extrem de rarefiate şi de o consistenţă subţire. Putem aminti, aici, Simpozionul Național ”Emil Cioran – sensuri metafizice, etice și estetice ale operei”, organizat de Facultatea de Filosofie de la București în colaborare cu Societatea Română de Filosofie și Institutul de Filosofie C. Rădulescu-Motru al Academiei Române (20 mai 2011), turneul de la finalul anului 2011, al lui Gabriel Liiceanu, prin mai multe oraşe ale ţării, prin care a încercat să semnaleze faptul că anul 2011 este sau ar trebui să fie, totuşi, anul Cioran, context în care a fost invitat, în seara zilei de 24 noiembrie 2011, şi la Telejurnalul TVR, în cadrul unei discuţii despre centenarul Cioran. De asemeni, poate fi amintită expoziţia „Despre neajunsul de a te fi născut – o explorare fotografică a gândirii lui Emil Cioran”, constituită din lucrările a cinci artişti fotografi români, vernisată în 8 decembrie 2011 la sediul Institutului Cultural Român din Bucureşti, după ce poposise în prealabil la sediul ICR din Paris, la Festivalul de poezie şi muzică de cameră de la Bistriţa şi la Muzeul Casei Mureşenilor din Braşov.
Prin contrast, dacă ar fi să enumăr, aici, numai adresele de pe internet ale manifestărilor şi articolelor dedicate lui E.M.Cioran în afara graniţelor României, în anul 2011, lungimea listei ar depăşi-o substanţial pe aceea a textului de faţă. Pentru început, e de ajuns să menţionez faptul că, în această privinţă, iniţiativele instituţiilor române sau ale iubitorilor români de cultură, în diaspora, le depăşesc, numeric, pe cele ale entităţilor corespondente din ţară. Sunt de amintit, aici: iniţiativele ICR, precum proiecţia, la Universitatea Liberă din Bruxelles, a filmului documentar „Apocalipsa după Cioran” (9 decembrie 2011) sau expoziţia de corespondenţă şi fotografii inedite „Cioran epistolier”, în cadrul căreia a rulat şi filmul documentar „Cioran: 1911-1995” de Bernard Jourdain (6 decembrie 2011); „Conferinţa de studii dedicată gânditorului din Sibiu” (10 noiembrie 2011) organizată la Roma de Accademia di Romania în colaborare cu FIRI (Forumul Intelectualilor Români din Italia) şi Facultatea de Filosofie a Universităţii „Tor Vergata” din Roma; conferinţa intitulată „Emil Cioran, 100 ani de la naştere” (7 decembrie 2011), organizată de Parohia românească de la Strasbourg, având-o ca invitată pe Gina Puică, lector de română la Universitatea din aceeaşi localitate; comunicarea „Radicalism, istorie şi utopie la Emil Cioran”, a lui Vladimir Tismăneanu, prezentată la conferinţa dedicată furtunilor ideologice ale modernităţii şi ispitei totalitare, organizată la sediul Ambasadei României de la Washington cu sprijinul ICR (în colaborare cu universităţile Maryland şi Georgetown); expoziţia „Desenându-l pe Cioran”, vernisată în data de 10 noiembrie 2011 la Galeriile Michel Rein, a artistului român Dan Perjovski, cuprinzând 71 de desene inspirate de opera lui Cioran, organizată de Ambasada Franţei în România şi de Institutul Francez din Bucureşti, în cadrul căreia a fost prezentată şi cartea „Cioran dans la rue”, de Dan Perjovski, adunând la un loc fotografii ale aceloraşi desene expuse în diverse locuri din Bucureşti, imagini însoţite de texte semnate de Gabriel Liiceanu şi Horia-Roman Patapievici. În plus, ecoul acestor acţiuni a fost de o mai mare amploare decât ale celor desfăşurate în ţară. Faptele sugerează că E.M.Cioran este mai curând un autor european decât unul aparţinând spaţiului cultural românesc, realitate pe care, de altfel, şi-a dorit-o şi a pregătit-o. Curios este nu acest aspect, ci faptul că noi, românii, prin slaba asimilare a operei sale, prin lipsa realului interes în direcţia receptării mesajului ei profund, ne dovedim proasta poziţionare faţă de cultura europeană.
E realmente dificilă încercarea de a realiza un slalom printre zecile de ştiri şi articole dedicate, în spaşiul european, centenarului şi operei lui E.M.Cioran. Până şi limitarea la sursele accesibile on-line îl aşează, pe cercetător, în faţa unui noian de informaţii, unele extrem de bine documentate, altele oarecum hazardate. Şi totuşi, surpriza cea mai frumoasă este că, în afara câtorva excepţii, opera şi viaţa lui E.M.Cioran sunt temeinic cunoscute. Înainte de toate, puţini sunt cei care contestă sau ignoră românitatea lui E.M.Cioran. Însuşi faptul că el a ales să publice, în limba franceză, folosind doar iniţialele prenumelor sale (E.M.), arată că nu a dorit să i se franţuzească numele (în loc de Emil ar fi devenit Émile, în loc de Mihai ar fi devenit Michel), cu toate că nu a spus-o niciodată în mod răspicat, lăsând a se înţelege că decizia aceasta nu ar fi decât o manie oarecare, după cum sugerează, într-o scrisoare, prietenului şi traducătorului său în limba italiană, Mario Andrea Rignoni: “am renunţat la numele meu de botez şi în locul său pun întotdeauna iniţialele E.M.; fiecare are propriile sale manii“. De altfel, cartea intitulată “Mon cher ami, lettere a Mario Andrea Rignoni, 1977-1990“ reprezintă o extraordinară sursă de cunoaştere despre Emil Mihai Cioran, pe care cercetătorii italieni şi europeni o exploatează în manieră fructoasă în întreprinderile lor şi care îşi aşteaptă, încă, prima versiune în limba română (cel puţin la fel de importantă în această privinţă fiind cartea “În compania lui Cioran“, adunând la un loc studii dedicate eseistului român de către acelaşi Mario Andrea Rignoni). Revenind la românitatea individului Cioran, mă voi limita a preciza că pentru francezul Marc Semo el este un “scriitor de origine română“ (articolul citat); pentru francezul Michaël de Saint-Cheron este un “naţionalist român (…) devenit unul dintre marii scriitori de limbă franceză“ (“Cioran entre dans la Pléiade“, pe site-ul “La règle du jeu“, 2 decembrie 2011 ); pentru franţuzoaica Isabell Bunisset el este un “filosof şi scriitor român“ (“Cioran, la mort et moi“, în Sud Ouest, 27 noiembrie 2011, text reprezentând o recenzie la cartea Élisei Brune “La Mort dans l’âme, tango avec Cioran“); pentru italianul Santino Cundari el este un “scriitor de aforisme român“ (“Emil Cioran, quando l’insonnia è vita“, în publicaţia http://www.Rubric.it, 19 februarie 2011); pentru enciclopedia italiană Traccani.it el este un “scriitor român naturalizat francez“ (“Cioran, tra aforismi e nichilismo“, 4 aprilie 2011); pentru italianul Gianfranco Ravasi, cardinal al bisericii catolice, el este un “scriitor şi filosof român“ (“Emil Cioran, l’ateo-credente“, http://www.zenit.org, 16 februarie 2011); pentru italianul Antonio De Lauri el este un “gânditor şi filosof român“ (“Emil Cioran. L’anti-profeta che abiura tutte le Verità“, în L’Occidentale, 16 octombrie 2011); pentru italianul Salvatore De Salvo el este “român prin naştere, francez prin alegere“ (“Due passi in Cioran“, în Helios Magazine); pentru italianul Pierpaolo Trillini, traducător al cărţii “Per nulla al mondo. Un amore di Cioran“, el este un “gânditor român“ (în interviul “Tradurre Friedgard Thoma, quasi più difficile che tradurre Cioran“ apărut în “Orizzonti culturali italo-romeni“, nr. 1 din ianarie 2012); pentru italianul Piero Pisarra el este un “filosof român“ (“Cioran l’eretico“, viediscampo.com); pentru italianul Emilio Sanfilippo este este un “scriitor român“ (“La caduta secondo Cioran. Tormenti meditati su La caduta in tempo“, pe blogul autorului); pentru italianul Fabrizio Caramagna el este un “scriitor franco-român“ (pe blogul Aforisticamente.com, în postarea “Le vie parallele di Cioran e Leopardi, intervista a Mario Andrea Rigoni di Antonio Castronuovo“, 20 ianuarie 2011); pentru publicaţia olandeză NRC Handelsblad (www.nrc.nl) el este un “scriitor româno-francez“ (“Nederlaag van het bezige denken“, 2 decembrie 2011); pentru Shawell Peña, de la cotidianul El Nacional din Republica Dominicană, el este un “filosof francez“ (“Realizan coloquio sobre Emil Cioran“, 21 noiembrie 2011), în vreme ce publicaţia 7dias.com.do din aceeaşi ţară îl prezintă ca pe un “gânditor şi eseist româno-francez“ (11 noiembrie 2011). Interesant este că noi, românii, ne dovedim a fi, încă o dată, mai catolici decât papa, dovadă comunicatul Agentiei Nationale de Presa Agerpres din 18 noiembrie 2011: “În Franţa a apărut prima colecţie a operelor scrise în franceză de scriitorul de origine română Emil Cioran“, care vădeşte o evidentă ambiguitate.
Trimiterile de acest gen ar putea continua, dar cele asupra cărora m-am oprit sunt suficiente, cred, pentru a ilustra faptul că E.M.Cioran este receptat şi apreciat în calitatea sa de român, în pofida faptului că scrierile care l-au făcut cunoscut, lumii, au fost redactate în limba franceză. Nu pot să trec cu vederea faptul că autorii care l-au cunoscut mai îndeaproape, fiindu-i chiar prieteni apropiaţi, nu-l numesc nici român, nici francez, respectându-i opţiunea căreia i-a dat glas de nenumărate ori, aceea de a fi considerat un apatrid; amintesc aici pe Andrea Mario Rignoni (“E.M.Cioran, la rivincita dell’anti-Sartre“, în Corriere della Sera din 28 februarie 2011) şi pe Pietro Citati (“Emile Cioran. Pasticcio e rose, le cene felici del grande apocalittico“, în La Repubblica din 24 martie 2011). De altfel, într-o scrisoare către Rignoni, care pregătea textul de prezentare a autorului cu prilejul unei noi traduceri a textelor sale în limba italiană, Cioran îl roagă pe bunul său prieten să elimine cuvântul “mare“ din expresia “marele scriitor româno-parizian“, fără a obiecta, se vede, în privinţa modului în care fusese etichetat, dar nici arătându-se deranjat despre faptul că i s-a spus româno-parizian, şi nu româno-francez. Cioran nu s-a considerat niciodată francez, mărturie fiind, în acest sens, numeroase pasaje din însemnările sale intime, mai timpurii sau mai târzii (a se vedea îndeosebi “Îndreptar pătimaş“, “Caiete 1957-1972“). Nu de puţine ori, când vorbea despre sine, o făcea în chip deloc măgulitor, autointitulându-se “barbarul din Carpaţi“.
Nu puţin discutată, analizată şi interpretată este românitatea operei lui E.M.Cioran. Pentru Marc Semo, unul din aspectele importante ale reeditării textelor franceze ale lui Cioran într-un singur volum este tocmai faptul că astfel este mult mai lesne de sesizat “importanţa în opera sa a unei culturi române impregnate de antice tradiţii trace – în care se plângea naşterea şi se sărbătorea moartea“ (articolul citat). Nu poate fi omis faptul că exegeţii nu scapă nici un detaliu despre opţiunile social-politice din tinereţea lui Cioran, după publicarea în 2002, de către Alexandra Laignel-Lavastine, a lucrării “Cioran, Eliade, Ionesco. L’oubli du fascisme“ (Presses Universitaires de France, Paris). Că această carte este nedreaptă şi că abundă de exagerări, este un fapt unanim recunoscut, atât în mediul academic francez, cât şi în cel italian. Semnificativ rămâne însă faptul că, în urma acestei apariţii, discursul despre Cioran nu a mai fost similar celor de dinainte. În plus, puţinii autori care, poate, ar fi dorit să şteargă cu buretele amintirea operei în limba română a lui Cioran, se izbesc acum de un zid cu neputinţă de cosmetizat. Cartea Alexandrei Lavastine a izbutit să sublinieze, în mod paradoxal, apartenenţa esenţială, a lui E.M.Cioran, la cultura română. Iar paginile pe care autoarea le înfierează fără milă, sugerând chiar că ar trebui arse, precum sunt cele referitoare la evrei din “Schimbarea la faţă a României“, unui alt exeget francez (Michaël de Saint-Cheron, în articolul citat) îi par a fi “cele mai fascinante“, mascându-şi în felul acesta regretul vizavi de eliminarea lor, de către Cioran însuşi, din ediţia din 1990 a cărţii.
De aici, nu a mai fost decât un pas pentru ca autorii să se interogheze şi asupra altor origini decât cele social-politice ale operei lui Cioran. Incapacitatea de a vedea, în opera eseistului român, doar o încercare de a uita, de a măslui erorile tinereţii (în mod exagerat înfierate de vocile ce adoptă „moda Lavastine” prin uzul unor termeni precum ultranaţionalism, militantism, profascism, fără a se ţine seama de rezonanţa lor cu totul diferită astăzi, faţă de contextul epocii interbelice), i-a determinat pe exegeţi să investigheze şi celelalte posibile origini ale universului cioranian: românitatea (limba, locurile natale, atmosfera culturală a Bucureştiului interbelic etc.), psihologia (depresia, insomnia şi rolul lor creativ, tentaţia şi apologia sinuciderii), metafizica (revalorizarea originală a interogaţiei şi a dialogului cu Dumnezeu, într-o epocă în care dicteul sistematic şi steril, cultivat după model sartrian, făcea legea), religia (influenţele buddhiste, gnostice şi mistice asupra viziunii cioraniene, procesul intentat creştinismului etc.), viaţa intimă (sunt analizate, pe larg, scrisorile de dragoste adresate de către Cioran nemţoaicei Friedgard Thoma în 1981, când el avea 70 de ani iar ea 35). Bineînţeles, după toate observaţiile şi analizele (în marea lor parte extrem de bine documentate), nici judecăţile de valoare, particulare sau de ansamblu, asupra operei, nu puteau să lipsească.
Dar, şi aici, opiniile sunt împărţite. Pentru Marc Semo, “Cioran francezul este, în mod cert, singurul care a atins universalul“ (extras din articolul citat), în vreme ce însuşi Cioran, într-un interviu din 1970 declara că partea cea mai bună a doctrinei sale se găseşte în limba română: “o carte care a văzut lumina zilei la Bucureşti în 1933: Pe culmile disperării. În ea se găseşte, deja, tot ceea ce va surveni după. E cea mai filosofică dintre cărţile mele“ (preluat din “Cioran, tra aforismi e nichilismo“, http://www.treccani.it).
Extrem de interesant este modul în care gândirea lui Cioran este aşezată în linia unei întregi tradiţii de gândire europene, anume aceea a anti-academicilor, alături de Petr Kropotkin, Georges Sorel, Miguel de Unamuno, Giuseppe Rensi, Adriano Tilgher, Albert Camus, Lev Şestov, Gabriel Marcel, Carlo Michelstaedter (genealogia îi aparţine lui Pier Paolo Ottonello), cu toţii “fii predilecţi ai lui Friedrich Nietzsche“, după cum remarcă Marco Iacona, care-i mai adaugă pe Samuel Beckett, Eugene Ionesco, Charles Bukowski şi Woody Allen (“Io e Cioran…“, http://www.ariannaeditrice.it, publicat în 4 aprilie 2011). Faptul este cu atât mai merituos cu cât, în opinia lui Frédéric Schiffer, care l-a cunoscut pe român în persoană, “Cioran nu fu nici un intelectual, nici un filosof“ (“Cioran: un nihiliste au Panthéon“, în Marianne2, 26 noiembrie 2011), ci un gânditor original al cărui mare dar, după cum subliniază un alt exeget, era tocmai acela de a face ca ideile sale să fie savurate chiar şi de către persoanele care nu puteau fi de acord cu el, un eseist care a apreciat totdeauna autorii care au putut să scrie fără a lăsa să se întrevadă, în opera lor, apartenenţa la o epocă anume, ancoraţi fiind direct în eternitatea gândului şi a problematicii sale universale. Nu trebuie să ne uimească, în acest context, faptul că până şi o faţă bisericească, cardinalul Gianfranco Ravasi, preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Cultură, a evidenţiat virtuţile pozitive ale non-conformismului gândirii cioraniene, insistând asupra faptului că “în timpul disperării, de fapt, anumite blasfemii – declara Cioran pe urmele lui Giobbe – sunt rugăciuni negative, a căror virulenţă este primită de Dumnezeu mai mult decât cumpătata slăvire teologică (ideea era deja formulată de către Luther)“, judecată de valoare de o importanţă colosală făcută publică în Aula Magna a Universităţii din Bologna în data de 12 februarie 2011, în cadrul discursului inaugural al primei întâlniri a celebrei structuri de dialog între credincioşi şi necredincioşi a Vaticanului – “Il Cortile dei Gentili“. Acelaşi cardinal admite că Cioran a anticipat şi aprofundat una dintre temele mult dezbătute ale prezentului: “Cioran acuză Occidentul de un delict extrem, acela de a fi extenuat şi secătuit potenţa generatoare a Evangheliei: consumat până la os, creştinismul a încetat de a fi o sursă de stupoare şi de scandal, a încetat de a dezlănţui vicii şi de a fecunda inteligenţe şi iubiri“.
Nu aş putea încheia înainte de a sublinia că, dincolo de a fi numai un autor cu adevărat contemporan, viu în conştiinţa culturală europeană şi mondială, E.M.Cioran este şi un inspirator, primele semne ale naşterii unei tradiţii, plecând de la scrierile sale, fiind deja vizibile: dincolo de numeroasele lucrări de doctorat pe care le inspiră lucrările sale, în România şi în lume (chiar recenta ediţie din colecţia Pléiade se datorează unui specialist în Cioran, Nicolas Cavaillès, autor al unei teze de doctorat asupra operei lui Cioran), nu putem trece cu vederea pe Élisa Brune, care în “Cioran, la mort et moi“, ne mărturiseşte: “Cioran era pentru mine această voce interioară care se aprindea la intervale regulate făcând bucăţi aparenţele. El era fundalul propriului meu sine“, sau pe Fernando Savater, cunoscutul eseist spaniol care recunoaşte în mod deschis că gândirea lui Emil Cioran l-a influenţat în chip decisiv.
În final, o relatare a unui blogger italian pe care Cioran ar fi considerat-o, cu siguranţă, pertinentă şi relevantă, dar care nouă ne poate stârni interogaţii deloc de neglijat: “Când am străbătut România pe jos, cu doi ani în urmă, am fost fascinat mult de Transilvania şi de micile sate agricole, cu porci care traversau strada surâzători, pe care riscai chiar să-i striveşti cu Fiatul Bravo şi cu cai care trăgeau carele în care şedeau ţărani fără dinţi ce te salutau vioi. Îmi amintesc că de la un castel vampiresc priveam unul dintre aceste sate, un conglomerat de barăci, cabane cu grădini de legume, coteţuri şi curţi străbătute de doamne îmbrăcate în negru, cu părul acoperit de baticuri şi cu copii graşi, graşi precum ramurile de arţar, priveam totul în jur (era un pic de ceaţă) şi mă întrebam: să fie cu putinţă ca dintr-un astfel de loc, atât de uitat de Dumnezeu şi de oameni, să poată ieşi vreodată un om mare, o oarecare personalitate a istoriei, a politicii, a artei, a culturii? Poate, un loc atât de înapoiat, să dea naştere unui oarecare mare talent?… Ieri am luat în mână, întâmplător, Caiete 1957-1972, de Emil Cioran, o capodoperă absolută pe care nu o citisem, cred, de circa douăzeci de ani, astfel încât uitasem că Emil Cioran era român. Am citit satul de unde provenea: se numeşte Răşinari şi este în Transilvania, aproape de Sibiu, exact în zona din care eu priveam, din castelul vampiresc, aglomeraţia de case de dimprejur, întrebându-mă: dar ar putea, un loc ca acesta, să dea naştere unui geniu? Aveam, doi ani după aceea, răspunsul. Şi în sfârşit înţelegeam, în plus, de ce Cioran era atât de obsesionat de ideea sinuciderii“ (Alessandro Dal Cin, “Il vampiro Emil Cioran“, http://www.scritturaselvaggia.it). Dincolo de clişeul arhicunoscut al lui Dracula, înţelegem că “neantul valah“, pe care Cioran l-a înţeles atât de bine, repudiindu-l şi transfigurându-l în operă de valoare mondială, are un substrat real. Cât despre legătura dintre mitul lui Dracula şi România, ea persistă numai la nivel profan: “A fi corecţi cu România înseamnă a nu o asocia îngustului mit al lui Dracula. România a dat naştere unor personalităţi precum Tristan Tzara, Eugène Ionesco, Mircea Eliade, Emil Cioran, Paul Celan“ (“Cioran, la psicoanalisi, la Romania“, articol de excepţie scris de Giovanni Rotiroti, specialist în limba şi cultura română, cercetător şi profesor al Universităţii “L’Orientale“ din Napoli).
O concluzie se impune, de la sine: la un secol de la naştere Emil Cioran este viu, chiar cu mult mai viu şi mai prezent, în conştiinţa culturală europeană, decât în timpul vieţii sale trupeşti.

______________________________

Articol publicat în nr. 4-5-6/2012 (anul 30, nr. 216-217-218) al revistei de cultură HYPERION, editată sub egida Uniunii Scriitorilor din România. . 

Citește articolul întreg | Make a Comment ( None so far )

Liked it here?
Why not try sites on the blogroll...