ATITUDINE

Sărbătoarea Limbii Române – ediţia XXI

Posted on 06/11/2010. Filed under: Românii din Ucraina | Etichete:, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , |


12  septembrie  2010:  Sărbătoarea  Limbii  Române, ediţia XXI.

Nu am participat la eveniment, dar, dacă sunteţi interesaţi de amănunte, le puteţi afla accesând următoarele linkuri:

http://gicamanole.blogspot.com/2010/09/sarbatoarea-limbii-romane-la-cernauti.html

http://luceafarul.net/sarbatoare-sumbra-la-cernauti

http://constantin-c.blogspot.com/2010/09/cernauti-limba-noastra-cea-romana-12_15.html

Informaţii colaterale, despre situaţia românilor din Ucraina, găsiţi aici:

http://unimedia.md/?mod=news&id=23050

http://buktolerance.com.ua/?p=239&lang=ro

În ce mă priveşte, am dat peste nişte înregistrări de la faţa locului, de la cea de-a XXI-a ediţie a Sărbătorii Limbii Române de la Cernăuţi, 12 septembrie 2010, pe care vi le recomand:



Citește articolul întreg | Make a Comment ( 1 so far )

Poezia în Republica Moldova

Posted on 19/09/2009. Filed under: Românii din Republica Moldova | Etichete:, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , |


Poezia română de dincolo de Prut

sau

Despre destinul social al artei

Eugenia Bulat - Orasul Libertatii

Dacă la noi, pe actualul pământ aflat în administraţia României, s-ar întreba cineva în ce raport se află poezia rostită şi creată, astăzi, cu realităţile social politice cărora le suntem contemporani, răspunsul nu ar fi deloc simplu de elaborat. În orice caz, el ar necesita o aprofundare prealabilă, înainte de a se constitui într-un răspuns responsabil, oferit celorlalţi, lucrurile nefiind deloc evidente, astfel încât să nu mai necesite nici o analiză. Poetul din România de azi se cantonează, să recunoaştem, în graniţele unui destin strict individual, iar măsura în care se oferă celorlalţi poartă pecetea clară a inserţiei sale într-o lume a indivizilor, dincolo de care nu se percepe nici măcar cea mai vagă urmă a existenţei vreunei colectivităţi, fie ea şi exclusiv una a poeţilor.

Ei bine, cu totul altfel stau lucrurile dincolo de Prut, după cum au stat şi înainte de 1989, deşi, şi acolo, şi la noi, acelaşi regim comunist făcea legea. Poate, poezia, să fie şi metafizică, şi socială, în acelaşi timp? Exemplul pe care ni-l oferă revista „Clipa siderală”, din Chişinău, vine să confirme, din plin, răspunsul pozitiv, la această întrebare. Apărând cu sprijinul Institutului Cultural Român din Bucureşti (fapt admirabil, ce dovedeşte că, cel puţin la nivel cultural, există o implicare a oamenilor de la noi în sprijinirea românilor de dincolo de Prut), revista a ajuns să se constituie într-o veritabilă mişcare cultural-socială, antrenând conştiinţe dintre cele mai valoroase şi unindu-le sub fiorul aceluiaşi crez poetic, respectiv al aceloraşi idealuri. Fără îndoială, cea care a izbutit să insufle şi să dea durată, acestei orientări, este poeta Eugenia Bulat, directorul şi fondatorul acestei reviste, unicat în peisajul poeziei româneşti. Subintitulată „Revistă de Cultură şi Creaţie Literară a Tinerei Generaţii”, ea şi-a propus cel mai dificil şi mai important, totodată, lucru cu putinţă: descoperirea şi valorificarea potenţialului creator românesc, încă din faşă, pe acest pământ românesc atât de vitrtegit de perturbaţiile socio-politice. Cu un tiraj deloc neglijabil, de 1500 de exemplare, revista îşi adjudecă o penetraţie substanţială, la nivelul maselor tinere, din Republica Moldova, izbutind să demonstreze încă o dată, dacă mai era nevoie, că arta posedă o esenţială finalitate socială, dincolo de celelalte virtuţi, de necontestat, ale sale. Nimic mai grăitor, în acest sens, decât participarea reprezentanţilor „Clipei siderale” la Greva anticomunistă non-stop din iarna-primăvara anului 2002, aceştia instalându-şi chiar un cort, în Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău, ştiut fiind că românii prezenţi acolo, în acele luni friguroase, au rezistat eroic, zi şi noapte, în ochii întregii lumi, făcând publică dorinţa lor legitimă, sfântă, de libertate. Mărturie vie, cutremurătoare, a acelor zile, ne oferă chiar extraordinara poetă Eugenia Bulat, în volumul de poeme „Scrisori de dragoste din ORAŞUL LIBERTĂŢII”, pe care l-a publicat la Chişinău, în 2002, inspirat fiind tocmai de evenimentele istorice din această perioadă, după cum subliniază, încă de la început, însăşi autoarea, şi după o confirmă instantaneele fotografice ce însoţesc această apariţie editorială unicat. Toate paginile volumului istorisesc, în subsolul lor, istoria teribilă a acelor evenimente, iar reluarea ei, aşa cum a fost surprinsă, atunci, de Eugenia Bulat, este indispensabilă înţelegerii măreţiei şi profunzimii poeziei sale. Iată textul:

„Instalată la putere în 25.02.2001, în urma manipulării maselor disperate, guvernarea comunistă, aservită intereselor şovine ruseşti, porneşte asaltul împotriva cuceririlor naţionale şi democratice. Prin acte legislative şi executive, ea pune problema legiferării limbii ruse drept o a doua limbă de stat, studierii obligatorii a acesteia din clasa a 2-a a şcolii primare, înlocuirea Istoriei Românilor cu Istoria Moldovei. Comuniştii votează desfiinţarea judeţelor şi revenirea la raioane. Compania de Stat „Teleradio-Moldova” se află sub o drastică cenzură. În pofida deciziei CEDO, Mitropolia Basarabiei nu este înregistrată. La 9.01.2002, în urma apelului Partidului Popular Creştin Democrat, profesorii-militanţi, elevii şi studenţii declanşează grevele de protest non-stop în Piaţa Marii Adunări Naţionale. Pornind de la circa trei mii de protestatari, numărul acestora creşte continuu, depăşind adesea cifra de 40 de mii. În timp ce Curtea Constituţională califică, rând pe rând, drept anticonstituţionale „iniţiativele” comuniste, deputaţilor creştini Iurie Roşca, Vlad Cubreacov şi Ştefan Secăreanu li se suspendă imunitatea parlamentară şi li se intentează dosare penale. Câţiva profesori-protestatari primesc citaţii pentru a se prezenta la organele de anchetă ale Procuraturii. În seara zilei de 21.02.2002, din preajma blocului unde locuia, dispare fără urmă deputatul Vlad Cubreacov, membru al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, promotorul Problemei Mitropoliei Basarabiei la CEDO. În pofida tuturor piedicilor administrative şi dezinformării în rândurile populaţiei rurale, în 24.02.2002 are loc Adunarea Generală a Alegătorilor din Republică. În ziua de 31.03.2002 are loc Marea Adunare Naţională la care participă peste 60.000 de cetăţeni. Prin votul acesteia se instituie Comitetul Naţional pentru Apărarea Democraţiei. Din noaptea spre 1 aprilie 2002, iniţial în faţa Guvernului, ulterior în faţa Parlamentului şi a Preşedinţiei, protestatarii anticomunişti instalează un „oraş” de corturi, numit ulterior Oraşul Libertăţii şi Zonă Liberă de comunism. La 21.04.2002 se împlineşte o lună de zile din momentul dispariţiei fără urmă a deputatului Vlad Cubreacov. Securitatea şi Internele nu oferă nici o informaţie. Între timp, teroarea se extinde. Sunt interogaţi, de către organele Procuraturii, sciitorii Valentin Mândâcanu şi Dumitru Maţcovschi, mai mulţi profesori. Organele de anchetă intră în licee şi instituţiile superioare de învţământ. Ce mai activi protestatari sunt interogaţi. Anchetatorii nu admit prezenţa profesorilor, a părinţilor sau a unui avocat, alături de copii. Unii dintre elevi şi studenţi sunt acostaţi seara târziu, în parcuri, pe străzi, de către persoane necunoscute, care poartă măşti negre pe faţă şi sunt ameninţaţi cu moartea. Câţiva dintre elevi sunt luaţi în plină stradă de către poliţie, anchetaţi, şi, după mai multe ore, eliberaţi. Mai mulţi copii sunt bătuţi de persoane neidentificate. Pe parcurs, în urma marşurilor protestatarilor spre Radio şi Televiziune, intră în grevă şi colectivul Companiei de Stat „Teleradio-Moldova”. Se formează Comitetul de Grevă al acestei instituţii, dar cenzura continuă la fel de acerb. Cei mai buni jurnalişti, membri ai Comitetului de Grevă, sunt concediaţi. Oraşul Libertăţii rezistă. Oameni de cultură, colective artistice, în special cele de tineret, susţin protestatarii. Orăşenii şi cetăţenii din satele învecinate aduc protestatarilor alimente şi foc. Nopţile şi dimineţile în Oraşul Libertăţii sunt încă foarte reci. Comuniştii continuă campania de intimidare a protestatarilor. Între timp în Moldova sosesc raportorii Consiliului Europei, d-nul Lauri Vahtre şi D-na Josette Durrieu. Deşi nu vizitează Oraşul Libertăţii, ci doar instituţiile oficiale, aceştia spun răspicat guvernării comuniste: „Ori cu Rusia, ori cu Europa”. În 24.04.2002, la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, este discutată problema funcţionării instituţiilor democratice în Republica Moldova. Toate cele 16 puncte ale Rezoluţiei APCE dau câştig de cauză protestatarilor de la Chişinău. Oraşul Libertăţii află vestea cea mare de la APCE prin intermediul legăturii telefonice. Liderul PPCD, Iurie Roşca, comunică de la Strassbourg că Europa ne-a auzit şi că victoria este de partea noastră. Oraşul Libertăţii respiră aerul victoriei. Peste el răsună larg şi sugestiv şlagărul lui Dan Bitman „Să nu-mi iei niciodată dragostea”. Internele şi Securitatea nu oferă nimic nou despre locul aflării deputatului Vlad Cubreacov, dispărut în seara zilei de 21.03.2002. Ancheta demonstrează incapacitate sau reavoinţă. În 25.04.2002, odată cu revenirea reprezentanţilor PPCD de la Strassbourg, organizatorii acţiunilor de protest instalează în faţa Parlamentului (pe locul unde în anii puterii sovietice se afla compoziţia monumentală ”Marx şi Engels”) o Troiţă – simbol a creştinătăţii neamului românesc în Basarabia. Întrega noapte, în Oraşul Libertăţii, sute de oameni cu lumânări aprinse în mâini contemplă cu sacralitate actul divin al sfinţirii prin Cruce al unui spaţiu pângărit, decenii la rând, de anticrist. Sfinţirea oficială a Troiţei, cu un sobor de preoţi ai Mitropoliei Basarabiei, urmează să aibă loc în ziua de duminică, 28.04.2002. Pe parcursul zilei, cordonul de pază al Serviciului de Interne, care separă Oraşul Libertăţii de Parlament, interzice accesul la Troiţă. În zorii zilei de 27.04.2002, în jurul orei 4, un grup de poliţişti ai Brigăzii cu destinaţie specială „Fulger”, îmbrăcaţi în uniforme de culoare neagră, răpesc Troiţa din faţa Parlamentului. Protestatarii care încearcă să apere Crucea, elevi şi studenţi, se confruntă cu cordonul Internelor şi sunt loviţi cu bastoanele. Unul dintre ei rămâne cu mâna fracturată. Se consumă ultimele Zile din Postul Mare. În zorii zilei de 27.04.2002 Oraşul Libertăţii trăieşte clipe de indignare, derută şi doliu, dar nu primeşte provocarea. În următoarele două nopţi după răpirea Troiţei în Oraşul Libertăţii se instaurează Starea de Veghe sau Deniile. Zona Liberă de Comunism devine o Catedrală a Credinţei şi Speranţei. Răsună muzică sacră. Liderii PPCD, oameni de cultură, citesc bucăţi sugestive din Biblie şi din creaţia martirilor Neamului Românesc. Luni, 29.04.2002, Oraşul Libertăţii intră în Săptămâna Patimilor. Domneşte o atmosferă de sfinţenie, de comunicare creştină. Răsună sobru naiul lui Gheorghe Zamfir. Liderul PPCD, Iurie Roşca, anunţă decizia Consiliului Naţional pentru Apărarea Democraţiei de a demola Oraşul Libertăţii, întru onorarea cerinţelor APCE, şi ţine discursul final. Până la 31.17.2002, guvernarea comuinistă, aşa cum a promis în faţa unei lumi, urmează să se conformeze deciziilor CE. Frământaţi de mari îndoieli, cu lacrimi în ochi, protestatarii demolează Oraşul Libertăţii. Înfruntând  cordonul Serviciului de Interne, către miezul zilei de 29.04.2002, un grup de protestatari aduc în Oraşul Libertăţii o Cruce albă de brad. Ea este sfinţită imediat de către un sobor de preoţi ai Mitropoliei Basarabiei, în frunte cu Înaltpreasfinţitul Petru Păduraru. Pe tot parcursul serviciului divin plouă abundent, dar liniştit. Poporul asistă neclintit. După sfinţire, într-un marş sobru, protestatarii fac un Drum al Crucii prin centrul municipiului către sediul Mitropoliei Basarabiei, unde Crucea este temporar instalată. Din ultimul discurs al liderului PPCD protestatarii ştiu că, atunci când va sosi timpul, în faţa Parlamentului, în spaţiul unde a fost instalată Troiţa răpită, şi sfinţită Crucea, cu sprijinul fraţilor din Ţara-Mamă, va fi înălţată o biserică în stil maramureşean. Daspre deputatul Vlad Cubreacov, de la dispariţia căruia în această zi se rotunjesc 39 de zile, nimeni aşa nu stie nimic. Obosiţi şi preaplini de trăire, protestatarii şi locuitorii Oraşului Libertăţii pleacă pe la vetrele lor. Este cert că, peste un timp, vor reveni”.

Sunt, acestea, (mai mult…)

Citește articolul întreg | Make a Comment ( 5 so far )

Limba română cea… muribundă…

Posted on 14/09/2009. Filed under: Românii din Ucraina | Etichete:, , , , , , , , , , , , , , , , , |


SĂRBĂTOAREA LIMBII ROMÂNE – Cernăuţi, 13 septembrie 2009

Sărbătoarea limbii române, aniversare care se desfăşoară, după cum a devenit tradiţional, deja, în cea de-a doua duminică a lunii septembrie, la Cernăuţi, în Ucraina, a ajuns, anul acesta, la cea de-a XX-a ediţie. Aflată sub patronajul Societăţii „Mihai Eminescu” din Cernăuţi, al cărei preşedinte interimar este, în prezent, Vasile Bâcu, acţiunea se adresează, bineînţeles, îndeosebi românilor din Ucraina, dar nu numai atât: românii de pretutindeni au fost prezenţi la Cernăuţi, încă de la primele ediţii, alături de fraţii lor din nordul Bucovinei. Un destin nedrept şi în mod ruşinos asumat, de ambele părţi ale graniţei româno-ucrainene, îi desparte pe români de ei înşişi. Ca de atâtea ori, în trecut, tot românul este cel mai mare duşman al românului. E limpede, pentru mine, cel puţin, că nu am fost îndeajuns de înţelepţi, de-a lungul istoriei, pentru a ne făuri un sistem educativ (fie el instituţionalizat sau nu) care să cultive şi să perpetueze conştiinţa naţională, măcar la un nivel care să ne furnizeze curajul de a afirma, fără frică, că noi suntem români, şi nimic altceva. Numeroase veacuri românii nu au beneficiat de privilegiul de a-şi trimite copiii la învăţătură. Privind retrospectiv, pot afirma că aceasta a fost o mare şansă a noastră: limba română s-a păstrat, astfel, în matca ei originară, ca şi cultura noastră populară. Cu totul altfel stau lucrurile, însă, astăzi, când orice copil de român merge la şcoală: limba română, în care mama îi vorbeşte din primele clipe de viaţă, o cunoaşte bine, dar ceea ce-i mai trebuie este o brumă de cultură românească, care să-i consolideze conştiinţa apartenenţei sale la neamul românesc. Or, exact aici este punctul sensibil al relaţiilor româno-ucrainene, în momentul de faţă: din ce în ce mai multe şcoli româneşti, din Ucraina, devin, an de an, şcoli mixte, româno-ucrainene, sau mai degrabă ucraineano-române. Asta înseamnă, automat, că, pentru început, doar unele clase de elevi vor fi româneşti, pentru ca, treptat, în cele din urmă să dispară cu totul. Bineînţeles, statul ucrainean are acoperirea legală ideală, în faţa eventualelor acuzaţii care i s-ar putea aduce: faptul se petrece, motivează autorităţile, la cererea familiilor de români. Şi uite aşa ajung, iarăşi, la ceea ce am afirmat deja: românul este, acum ca şi întotdeauna, cel mai mare duşman al românului… Familiile româneşti din Ucraina solicită acest lucru din multe motive, pe care tot românii de dincolo le divulgă, în particular sau în public: foarte mulţi directori de şcoală sunt cumpăraţi sau şantajaţi, de autorităţile ucrainene, altfel că îşi conving, părinţii şi elevii, sau îi constrâng, la rândul lor, să solicite transformarea şcolilor româneşti în şcoli mixte ucraineano-române; mulţi părinţi români sunt tot mai convinşi că ai lor copii sunt şi vor fi discriminaţi, în Ucraina, astfel că singura lor şansă, pentru a se adapta şi integra sistemului social-economic din Ucraina este să înveţe să vorbească cât mai bine limba ucraineană, cea românească „nefiindu-le de nici un folos”; nu în ultimă instanţă, frica de a-şi exprima deschis opoziţia, faţă de asemenea măsuri ale directorilor de şcoli, măsuri susţinute întru totul de inspectoratele şcolare locale, este şi ea un factor care face ca procesul să se deruleze, nestingherit, mai departe, către un final fatal. Că prin acest proces este afectată limba română, aşa cum este ea vorbită de românii din Ucraina, e evident; dar mult mai dureros este faptul că cea care are cel mai mult de suferit este conştiinţa românească, dat fiind că, în absenţa studierii, în şcoală, a istoriei românilor, a literaturii româneşti, ucrainizarea sutelor de mii de români, transformarea lor în nişte bastarzi ai istoriei, este ca şi realizată. Procesul se numeşte – şi să nu ne sfiim să-i spunem pe nume – deznaţionalizare. Da, în 2009, în chiar inima Europei, se desfăşoară, sub ochii întregii lumi, un astfel de proces, fără ca cineva, fie din România, fie din Ucraina, fie din Uniunea Europeană, să se sesizeze, la nivel oficial ! Trădare, din partea unora, discriminare şi indiferenţă, din partea altora. Cert este că statul ucrainean nu poate fi acuzat, în mod simplu şi direct, deoarece, din punct de vedere legal, el este aproape perfect acoperit: există cererile părinţilor români, ca temei al transformării şcolilor pur româneşti în şcoli mixte. Ce-i de făcut, în aceste condiţii ? La această întrebare au încercat, timid, să răspundă şi o parte dintre cei care au luat cuvântul la cea de-a XX-a ediţie a Sărbătorii Limbii Române, pe 13 septembrie 2009, la Cernăuţi. De ce „timid” ? Deoarece, deşi pe toţi românii din Ucraina, prezenţi la această sărbătoare, îi preocupă problema, în chip real sau teatral, puţini dintre ei au avut curajul de a o formula, făţiş, pe scena Palatului Copiilor din Cernăuţi… Se înţelege de ce… Şi, aş spune eu, chiar frica aceasta, chiar tăcerea românilor ucraineni, când vine vorba de problema care îi doare cel mai tare, este de la sine grăitoare ! Sau, mai corect spus, tăcerile… spaimele. A vorbi la singular este prea puţin, în raport cu amploarea şi complexitatea fenomenului… Abandonaţi definitv masei umane slave, prin tratatul dintre România şi Ucraina, din 1997, încheiat în mod cu totul nedemn de către Emil Constantinescu, românilor din Ucraina nu le-a mai rămas, se pare, nici o speranţă… Iar prezentul ne oferă spectacolul grotesc al dispariţiei lente, sufocate de incertitudine şi disperare, a românilor şi a limbii române, în ţinuturi care, încă de la origini, au fost ale românilor. Condamnaţi, aşadar, ca pe propriul lor pământ să se dezică de ei înşişi, românii din Ucraina trăiesc, astăzi, o mare dramă, la care orice vizitator de aici, din ţară, nu poate asista decât neputincios. Iar dacă neputinţa noastră, a celor de aici, este atât de mare, ne putem închipui cît de mare este neputinţa celor de dincolo ! Sutele de proiecte frontaliere româno-ucrainene, care se derulează de ani buni, au, din păcate, o eficienţă minimă: rezultatele lor nu sunt deloc vizibile la nivelul maselor de români, beneficiarii lor nu sunt românii simpli, situaţi, în proporţie de 99%, la sate, dat fiind că mediul urban este dominat de populaţia slavă… Nu, beneficiarul principal proiectelor e statul ucrainean, care a găsit, astfel, o portiţă ideală de a înghite fondnuri europene şi, totodată, de a-şi îmbunătăţi CV-ul, în faţa oficialilor europeni. Dar, în realitate, miile de cărţi, care au fost donate bibliotecilor din Ucraina, zac uitate în praful beciurilor, în vreme ce, periodic, acelea care se află, de demult, pe rafturi, sunt, periodic, casate… Totul pe fondul unor substanţiale achiziţii de carte ucraineană… În mod similar, computerele sunt o raritate, în şcoli, şi ca şi inexistente, în familiile românilor din Ucraina, iar softul este în doar în limba ucraineană, fapt care nu ajută deloc la dezvoltarea conştiinţei româneşti, a copiilor români de dincolo… Internetul ar constitui o soluţie viabilă pentru foamea de informare a românilor din Ucraina, însă, fără computere, se înţelege, nu există nici internet… Iar, în tot acest timp, oficialii români nu schiţează nici un gest care să indice că e timpul să luăm atitudine: nu, în viziunea lor, relaţiie româno-ucrainene sunt cât se poate de normale şi de democratice… Cam acestea şi multe altele sunt doleanţele românilor din Ucraina, rostite chiar de ei înşişi, după cum se poate observa şi din înregistrările ce urmează. Eu mă limitez, aici, la a le consemna…

Ca să nu mai lungesc, inutil, discursul, pot să mai precizez că modalităţile de ameliorare, a acestei situaţii, sunt firave. S-ar părea că suntem martorii vinovaţi şi pasivi ai morţii lente a românilor din Ucraina… Toate aparenţele duc către acest tragic sfârşit… E şi motivul pentru care, parafrazând titlul manifestării de la Cernăuţi, am preferat să-mi intitulez articolul „Limba română cea… muribundă…”, ceea ce e acelaşi lucru cu „Limba noastră cea… muribundă” (în loc de „Limba noastră cea… română”).

Pentru cei interesaţi redau, în cele ce urmează, filmul evenimentelor (mai mult…)

Citește articolul întreg | Make a Comment ( 1 so far )

Şi ei SUNT ROMÂNI…!

Posted on 13/07/2009. Filed under: Românii din Ucraina | Etichete:, , , , , , , , , , , , , , , , , |


Exact cu patru luni în urmă, în data de 13 martie 2009, am părăsit, pentru prima oară în această viaţă, spaţiul ţării în care m-am născut. Am făcut-o împreună cu o delegaţie dorohoiană, ajungând – şi în aceasta constă tragedia istoriei – într-o regiune care altădată făcea parte din judeţul Dorohoi: este vorba de binecunoscutul ţinut al Herţei, de mai bine de jumătate de secol în componenţa Ucrainei, situat la câţiva kilometri nord de Dorohoi (maxim 10 minute de mers cu automobilul, din Dorohoi, deci chiar imediat după vama Racovăţ). Pretextul întregii acţiuni l-a constituit aniversarea – la iniţiativa românilor din Ucraina – a lui Gheorghe Asachi, a cărui casă natală se află chiar în Herţa. De asemeni, Fundaţia Raională „Gheorghe Asachi” din Herţa ne-a invitat, cu acelaşi prilej, în localitatea vecină, Târnauca, la o expoziţie în memoria marelui pictor român Arthur Verona, a cărui casă se află, şi ea, tot în Herţa!

Aşadar, pretextul întâlnirii, de peste spaţiu şi timp, l-a constituit chiar istoria românilor. Istoria unor locuri care nu au fost niciodată înstrăinate, de patria-mamă România, până la retragerea trupelor române din calea celor ruseşti, în 1944! Aceasta este, de fapt, lecţia dureroasă a istoriei: oricând poţi să-ţi pierzi drepturile cu care te-ai născut, chiar pe propriu-ţi pământ şi al strămoşilor tăi! Eu unul, ca ins ce m-am născut şi locuiesc în extremitatea nordică a României, nu am cum să nu fiu sensibil în faţa acestui gând (şi cred că aş fi chiar dacă aş trăi în capătul celalt de ţară!): dacă pârghiile istoriei ne-ar înstrăina, prin absurd, de vestul european (fapt cât se poate de plauzibil, să recunoaştem!), atunci, în virtutea blestematei inerţii care ne-a guvernat mai tot timpul istoria, am intra, iarăşi, în sfera de influenţă rusească, din punct de vedere geo-politic, iar posibilitatea de a ne pierde drepturile, locuind în continuare pe aceste pământuri, ar deveni cât se poate de reală! Iar asta ar constitui culmea dezastrului, pentru români, căci, în acest caz, nu doar meleagurile lui Asachi şi Verona ar intra în componenţa altui stat, ci acelea ale lui Enescu, Eminescu, Iorga şi Luchian! Aşa ceva chiar că ar fi de nepermis! Posibilitatea este, din nefericire, cât se poate de reală, binecunoscut fiind imperialismul rusesc, care are în plan, printre altele, reconstituirea Moldovei vechi, a lui Ştefan cel Mare, o Moldovă aservită, bineînţeles, Rusiei ! Că nu-i pasă defel, Rusiei, de Moldova, e la fel de evident precum e evident că nu-i pasă, defel, de români. Dimpotrivă, dintotdeauna s-a împiedicat, de noi, ca de o oază latină, cum suntem, înconjurată de o „mare” slavă, în tendinţele sale expansioniste, spre vestul european. Totul nu e decât un pretext în vederea acţiunilor subversive, ale Rusiei, de a subjuga întreaga Europă, proiect la care nu va renunţa niciodată! Iar timpul va lucra pentru sau împotriva acestui proiect – şi, din nefericire, destinul nostru nu stă, iarăşi (ca de atâtea ori în trecutul nostru), în mâna noastră, ci în Mâna Occidentului! Să dea Domnul, aşadar, ca Occidentunl să nu sufere de prea multe crize, astfel încât bruma de protecţie, de care beneficiem astăzi, din partea lui, să se perpetueze! Am putea, astfel, pentru prima dată în istoria noastră, să avem parte de o perioadă mai lungă de linişte, în care să ne mai limpezim şi noi, un pic ! Nu de alta, dar avem puzderie de probleme ce necesită, imperios, rezolvare…

Dar să revin la subiectul propus. (mai mult…)

Citește articolul întreg | Make a Comment ( 4 so far )

505 ani de la moartea lui Ştefan cel Mare

Posted on 02/07/2009. Filed under: Ştefan cel Mare: 505 ani de la moarte | Etichete:, , , , , , , , |


Astăzi, 2 iulie 2009, se împlinesc 505 ani de la moartea lui Ştefan cel Mare. Dintre festivităţile anunţate, de departe, cea mai semnificativă este deschiderea porţilor Cetăţii Neamţ (pe care am vizitat-o acum 10 zile – arată superb!), renovată în totalitate.

În urmă cu cinci ani, însă, pe când se împlineau 500 de ani de la trecerea dincolo a marelui voievod, şi la noi, la Dorohoi, s-a sărbătorit, faptul, prin evenimente demne de a fi cunoscute, cu toate că publicitatea a cam lipsit. La acea vreme, am încercat să suplinesc, tăcerea, scriind un articol care a fost publicat, şi el, cu întârziere, într-un săptămânal local (Viaţa). Articolul vorbeşte despre doi oameni care au marcat spaţiul şi timpul Dorohoiului în 2004: Aurelian Antal şi Gică Manole. Îl reproduc, cu această ocazie:

Mormantul_lui_Stefan_cel_Mare__Putna

În spiritul lui Ştefan cel Mare

Nu cred că trecerea prin istorie a unui popor poate fi liniară. Izbânda, ca şi eşecul, sunt prezenţe eterne; nu poţi  separa, disocia tranşant, latura bună, eroică, a unui popor, de căderea ruşinoasă în indiferenţă şi cinism. Înainte de toate, au valoare morală încercările, indiferent de ce natură şi de situaţie, de a ţine treaz cugetul,sufletul comun al unui neam (…). Ar trebui să o spun direct: valoarea morală sau nonvaloarea morală, în destinul unei seminţii, reprezintă suma valorii sau nonvalorii indivizilor ce compun acel popor. Numai că un popor nu are decât în cazuri excepţionale valori morale constante, pe care, în absenţa personalităţilor sale, le uită sau nu şi le valorifică. (mai mult…)

Citește articolul întreg | Make a Comment ( None so far )

Moartea lui Grigore Vieru

Posted on 05/03/2009. Filed under: Românii din Republica Moldova | Etichete:, , , , |


Rănile ţării îl strigă pe Grigore Vieru

foto-grigore-vieru1

Când românii din Basarabia se vor alătura, într-o aceeaşi ţară, românilor din actuala Românie, eu voi fi trist. Voi fi trist, pentru că Grigore Vieru, cel ce şi-a dorit atât de mult, acest moment, nu se va bucura, de el, aşa cum ştia el mai bine: precum un copil ce nu-şi refuză maturitatea. (mai mult…)

Citește articolul întreg | Make a Comment ( None so far )

Liked it here?
Why not try sites on the blogroll...