CRITICĂ LITERARĂ

Poezia copilăriei… în viziunea copilăriei: Ana-Maria Gîbu

Posted on 11/10/2011. Filed under: Ana-Maria Gîbu | Etichete:, , , , , , , , , , , |


Gânduri… prilejuite de lectura volumului „Cafea cu zâmbet de rebelă”, de Ana-Maria Gîbu

Voi recurge la o prezentare punctuală şi sintetică a modului în care am receptat acest al doilea volum al Anei-Maria Gîbu, dat fiind că avem de-a face cu un volum eclectic, în care se regăsesc multiple tranziţii între vârstele şi etapele, biologice şi spirituale, pe care le-a traversat autoarea în ultimii doi ani, cât s-au scurs de la publicarea precedentului volum („Grădina mea”, Editura Lumen, Iaşi, 2009).

A. Problematica volumului poate fi grupată, din punctul meu de vedere, în următoarele secvenţe:

– Mai întâi, ar trebui să aflăm ce e poezia, pentru Ana-Maria Gîbu. După cum ne sugerează chiar ea, poezia e … „cântec de Liră / sub streaşină / de suflet” („Dorinţă”, p. 9); e… o boală: „Sunt bolnavă / de poezie” (p. 24); e… „Dans” (p. 57); e… „lacrima” ce „naşte destin”, prizonieratul „între cuvinte” („Destin”, p. 116); „vis spre infinit”, caracteristic unei persoane care nu se sfieşte a-şi mărturisi dorinţa ascunsă de a fi „poet de geniu” („Crez”, p. 119).

– În al doilea rând, ar trebui să cunoaştem ce e poetul, pentru Ana-Maria Gîbu. Poetul e … cel ce „scutură cuvinte-flori”, ce se aşterne „covor spre ţară” („Poetul – suflet de cireş”, p. 121); poetul e… „înger al cuvintelor”, precum Grigore Vieru, în poezia pe care i-o dedică: „Poetul înger” (p. 123); e persoana care „se scaldă în fantrasme” („Te chem”, p. 124); poetul e… „Lira din cele patru puncte cardinale” („Lira de nord”, p. 137).

– În al treilea rând, e interesant de reflectat asupra leit-motivului central, al volumului, dinspre care e dirijată percepţia asupra întregii construcţii, anume conceptul de fată rebelă: „fata rebelă” („Zâmbind, schimbă subiectul discuţiei”, p. 10); „Cafea cu zâmbet de rebelă” (p.20);

B. Cam acestea ar fi reperele generale ce conturează ambientul liric în care suntem invitaţi, odată cu citirea acestui volum. Însă ceea ce contează, într-o şedinţă de cenaclu, este privirea critică, asupra volumului. Din perspectiva acesteia, consider că poeziile prezentate în acest volum nu formează un bloc unitar. Ele reflectă mai multe epate, biologice şi spirituale, prin care a trecut autoarea. Or, cum vârsta la care se află ea (14 ani) nu se caracterizează prin echilibru şi stabilitate, pentru simplul motiv că schimbările survin cu rapiditate, adesea fără ca autoarea însăşi să le sesizeze, creaţiile sale reflectă, din plin, acest proces. Am împărţit, din acest motiv, poeziile volumului „Cafea cu zâmbet de rebelă” în mai multe categorii:

– Poeziile ce ilustrează strigăte ale copilăriei (dar nu orice fel de strigăte, ci strigăte metamorfozate liric), tributare anumitor naivităţi tipice copilăriei, dar constituindu-se, totodată, în mărturii ale purităţii sufletului de copil: „Vreau să…” („Vreau…”, p. 12); „Am puterea / să opresc timpul” („Am puterea…”p. 16), „Orchestraţie printre îngeri” (p. 30), „Pe pământ avem de toate” (p. 38), „Alegerea îţi aparţine” (p. 40), „Crimă cu premeditare” (p. 44), „Sunetul” (p. 36), „Viaţă de ciocolată” (p. 51), „Beep” (p. 56), „Taifas” (p. 73), „Vreau să ajung” (p. 76), „Miracolul naşterii” (p. 77), „Extemporal de vară” (p. 93), „Baba Toamnă” (p. 99), „Toamna trecea…” (p. 101), „Gând despre Unire” (p. 102), „Este iarnă!” (p. 103), „Mister” (p. 108), „Te chem” (p. 124), „Poveste pe gheaţă” (p. 127), „Vis cu Eminescu” (p. 128), „Mângâiere unui rătăcit” (p. 133), „Imn” (p. 134).

– Poeme se conţin semnele depăşirii obsesiilor şi formelor mentale tipice copilăriei şi preadolescenţei, făcând tranziţia spre maturitate: „Zâmbind, schimbă subiectul discuţiei”, (p. 10) „Protest” (p. 17), „Cafea cu zâmbet de rebelă” (p.20), „Amintiri” (p. 22), „Capcana…” (p. 33), „Viaţă” (p. 37), „Flirt” (p. 45), „Zâmbete amăgitoare” (p. 47), „Roata se întoarce” (p. 63), „Secret ascuns” (p. 64), „Univers paralel” (p. 65), „Însemnări” (p. 70), „Frunza” (p. 85), „De ce?” (p. 86), „Timp” (p. 92), „Apus” (p. 97), „Începuturi” (p. 106), „Comori” (p. 112), „Îndemn” (p. 113), „Daruri” (p. 115), „Amintiri de azi” (p. 120), „Rugăminte” (p. 135), „Vise” (p. 136).

– Poeme ce încearcă să aprofundeze trăiri afective necunoscute copilăriei: „Trandafir alb” (18), „Mi-am găsit de lucru” (p.23), „Mărturisire” (p. 27), „Nu vreau să mai mint” (p. 29), „Sunetul” (p. 36), „Interviu – ce este iubirea?” (p. 41), „Mrturisirea unui orb” (p. 54), „Taine” (p. 88), „Război” (p. 104), „Te văd!” (p. 105), „Vis” (p. 117).

– Poeme-tablou, poeme-frescă, smulgând crâmpeie greu perceptibile, din lumea trecătoare şi imortalizându-le liric: „Protest” (p. 17), „Constatare” (25), „Fără lumina nopţii” (p. 49), „Omul cârtiţă” (p. 50), „Jurasic Park” (p. 53), „Pânze la bărci” (p. 60), „Globul s-a încălzit” (p. 67), „Dar” (p. 81), „Călătorie de-o zi” (p. 84), „Cred” (p. 87), „Enigmă” (p. 111), „Scrisoare către Moş Ioan Roată” (p. 125), „Scrisoare către Veronica Micle” (p. 129), „Scrisoare către Eminescu” (p. 130),

– Poeme ale reflexivităţii ce se revendică de la universalitatea spiritului: „Vă întreb” (p. 28), „Captiv în timp” (p. 32), „Geneză” (p. 34), „Răscolind prin muzica ta” (p. 66), „Semn” (p. 109), „Se ascunde Dumnezeu” (p. 110), „Destin” (p. 116), „Spectacol neregizat” (p. 118), „Eminescu-i aici” (p. 132).

– Poezii sintagmatice, lipsite de un mesaj univoc, în care versurile constituie sintagme de sine stătătoare care pot intra şi în alte combinaţii decât cele alese de către autoare: „Agenda copilului…” (p.13); „Şi mâine va fi o zi” (p. 69), „Bucăţi de rai” (p. 75), „Nedumeriri” (p. 78), „Zănaticul primăverii” (p. 79), „Călătorie” (p. 80), „Spring” (p. 83), „Idilă” (p. 89), „Aventuri” (p. 90), „Comori” (p. 112).

– Poeme în care este prezent ludicul, joaca cu cuvintele, fără o coerenţă deosebită a conţinutului: „La 13 ierni” (p. 46), „Definiţii” (p. 48), „Te-ai dezasamblat” (p. 52), „Jurnal plictisitor” (p. 58), „Greva foamei” (p. 61).

– Poeme în care sunt de întâlnit unele exprimări greoaie; mă voi limita la două exemple, aici: „Am puterea / să rup din mare / s-o dau, de sete / la porumbeii de praf / la scatiii de vânt…”(pp. 15-16): era mai lesne de folosit o altă formă a dativului: „S-o dau, de sete / porumbeilor de praf / scatiilor de vânt…”; de asemeni, versul… „de sete” ar putea fi eliminat, fără nici o pierdere penru ansamblul construcţiei. În poezia „Amintiri de azi” (p. 120), în versurile 2 şi 8 „care” poate fi înlocuit cu „ce”, pentru a se contura o rimă perfectă; în versul 23, expresia „chiar dacă” poate fi înlocuită cu „chiar de” – motivaţia acestor substituţii este rima fixă, a poemului, care a obligat şi obligă creatorul să găsească soluţiile cele mai potrivite tiparului liric ales.

– Poezia naturii, a anotimpurilor, cu o pondere semnificativă, în volum ( peste 50% ), reflectând tendinţa sufletului încă viu, de copil, de a rezista închistării în formule abstracte şi rigide, a vieţii, catacteristică existenţei mature.

C. CONCLUZII

– În ansamblu, volumul reflectă tendinţa poetei de a se autodepăşi, în registrul exprimării lirice, evoluţia ei din ultimii doi ani fiind o certitudine. Din punctul meu de vedere, marele câştig, al acestui volum, e reprezentat de categoria pe care am numit-o poemele reflexivităţii, dar nu sunt de ignorat nici poemele care aprofundează trăirile afective necunoscute copilăriei, nici cele care trădează semnele tranziţiei către maturitate, nici cele sintagmatice (conform clasificării de mai sus). Volumul se adresează, cu precădere, tinerilor ce sunt de o vârstă cu autoarea, dar şi adulţilor care vor să o cunoască; pentru adulţi, poezia ce abordează tematica copilăriei este scrisă, de obicei, tot de către adulţi, şi din acest punct de vedere volumul de faţă e o provocare. Adultul are o altfel de viziune asupra copilăriei, transfigurată, analitică, a posteriori. Perspectiva adultului este dinafară, e o percepţie mai obiectivă (şi în acelaşi timp mai nuanţată, afectiv) decât cea dinăuntru. Or, Ana-Maria Gîbu ne vorbeşte încă, despre copilărie, dinăuntrul vârstei copilăriei. De aici particularităţile sale lirice, subliniate mai sus, dar şi acele virtuţi, ale poeziei sale, care ne fac să ne amintim cât de curaţi, cât de puri am fost şi noi, cândva, şi cât de uşor am renunţat la cea mai mare parte a viselor copilăriei… după cum va renunţa, inevitabil, autoarea însăşi. Dialectica procesului e simplă: nu renunţi, nu te maturizezi. Sau: câtă renunţare, atâta maturizare. Lumea este un joc, dar un joc în care, odată cu înaintarea în vârstă, se joacă din ce în ce mai dur… şi pe un „teren de joacă” tot mai limitat.

– În mod cert, Ana-Maria Gîbu, înfăţisându-ni-se aşa cum este ea, în haina cuvintelor, dovedeşte un gest de mare curaj, consituindu-se un exemplu pentru cei de vârsta ei şi pentru noi, adulţii. Din punct de vedere tehnic, nivelul la care a ajuns este unul foarte ridicat, cu mult deasupra limitelor vârstei biologice şi spirituale preadolescentine, probând virtuozitate, ingeniozitate şi talent. Din punctul de vedere al conţinutului, nivelul impus de vârsta biologică şi spirituală preadolescentină este depăşit în primul rând prin poemele reflexivităţii (vârful aisbergului, situat deasupra apei), situaţie asupra căreia am insistat deja. Este mare lucru, ca o persoană se se autodepăşească astfel, chiar dacă o face de numai câteva ori, prin puţine poeme. Timpul este, să recunoaştem, de partea Anei-Maria Gîbu. Privirea critică, aici exprimată, se limitează a da glas, lucrurilor, aşa cum le-a văzut, fiind nevoită să recunoască potenţialul uriaş, de urmărit în viitorul apropiat, al acestei poete dorohoiene emblematice pentru o întreagă generaţie. Felicitări şi la mai mult, Ana-Maria !

Ciprian Voloc,

7-8 octombrie 2011

Anunțuri
Citește articolul întreg | Make a Comment ( 1 so far )

MIRAREA de MINE – cartea gândurilor necenzurate

Posted on 10/08/2011. Filed under: Mircea Oprea | Etichete:, , , , , , , , , , , , , , , , |


„Mirarea de mine” în viziunea lui Mircea Oprea

 

 

 

MOTTO: „M-am născut nedumerit, trăiesc mirându-mă şi mor în stupoare”

 (Mircea Oprea, „Mirarea de mine”, p. 78)

 

 

„Mirarea de mine”, cartea cunoscutului publicist şi critic de teatru botoşănean Mircea Oprea, apărută în 2010 la Editura Limes din Cluj-Napoca, constituie o frumoasă surpriză, pentru iubitorii de literatură eseistică şi, de ce nu, filosofică. Structurată fiind pe 13 secţiuni, cartea ne propune un periplu tematic divers şi profund, cea de-a şasea secţiune conferind şi titlul volumului. Este greu de sistematizat o lucrare alcătuită din cugetări şi maxime gravitând în jurul unor subiecte diverse, astfel încât recurgerea la aceste 13 secţiuni nu are, neapărat, darul de a separa textul în părţi distincte ale sale. Mai curând este potrivit a afirma faptul că secţiunile se întrepătrund, se completează, intrând într-un soi de dialog provocator, adeseori ilustrând schimbarea perspectivelor anterioare asupra aceluiaşi subiect. Adunând în această carte reflecţiile sale de pe parcursul multor ani, Mircea Oprea se dezvăluie, contemporanilor, aşa cum aceştia, poate, îl cunosc cel mai puţin. Motivaţia acestei incursiuni în evoluţia sinelui profund ne-o furnizează, implicit, chiar autorul, din loc în loc, pe parcursul cărţii: „Trăiesc în exil, surghiunit în mine însumi ca într-o ţară de neaflat unde îmi iau viaţa de la capăt în fiecare dimineaţă. Îmi învăţ limba, obiceiurile, relieful, mă obişnuiesc cu clima, cu fauna, învăţ legile mereu în schimbare, şi e vremea să prind şi eu o meserie, să fiu şi eu util cuiva, să fiu util acelui ins din interiorul meu, celui care, în pielea lui, se simte ca-ntr-un exil” (p. 47); „Cartea de aforisme începe de oriunde şi, cât de puţin vei citi, nimereşti miezul. La a doua lectură, ai senzaţia trezirii într-o zi deja trăită. Încă o săptămână începută de joi…” (p. 174); „Cine spune că n-am memorie? Până la urmă tot mi-aduc aminte, singur, fără să fi notat nicăieri, îmi amintesc că am uitat ceva, ceva esenţial: motivul pentru care să mă trezesc şi mâine” (p. 175); „Îndoiala mă alungă din orice religie. Cine, care Dumnezeu ar suporta alături un Nimeni ce-şi refuză minunea fiinţei sale ca pe o greşeală neîndreptată la timp” (p. 177); „Tragedia ce merită toată atenţia unei vieţi – trecerea timpului” (p. 195); „Făcea ordine în jurul său, aşa cum face ordine focul: pârjolea tot, lăsa loc curat ca la începutul lumii, de unde viaţa putea începe din nou, peste un an, peste o mie sau niciodată, ca din orice loc sterp de pe acest pământ” (p. 199).

Din perspectiva unei abordări tematice, cartea gravitează în jurul unor chestiuni precum îndoiala, natura umană, fericirea, speranţa/disperarea, cunoaşterea de sine, moartea, egoul, Dumnezeu, religiozitatea, semnificaţia numelui, esteticul, morala, afectivitatea, trupul, femeia. Acestea se regăsesc în toate cele 13 secţiuni ale volumlui, şi numai dominanţa unora dintre ele le conferă, acestora, o oarecare autonomie tematică. Stilul lui Mircea Oprea nu este cioranian, după cum s-ar putea aştepta cititorul care încă nu a răsfoit cartea. E ca şi cum autorul botoşănean şi-ar fi propus să ne demonstreze că se poate reflecta, asupra datelor fundamentale ale existenţei noastre lumeşti, şi într-un alt stil decât acela consacrat de către Emil Cioran. Mai mult decât atât, Mircea Oprea se distanţează, când are ocazia, de predecesorul său, cel puţin în anumite privinţe: „Citesc Cioran şi-mi produce insolaţie, îmi băşică pielea. Da, citesc Cioran şi radioactivitatea uraniului mi se pare încă blândă: mai curând mi-aş da viaţa decât să fiu cuiva necesar” (p. 101); „La Ceronetti, cel lăudat de Cioran, perversiunea e răul care îi siluieşte voinţa. Nu! Pentru mine asta-i ca o faptă din Codul penal, pe când perversiunea o văd altfel: e mai degrabă binele făcut cu de-a sila, binefăcătorul fericit aşteptând, după viol, şi recunoştinţa mea” (p. 37). Am putea spune că Cioran este mai sistematic, mai tributar filosofiei (deşi repudiază filosofia sistematică), decât Mircea Oprea. Chiar şi atunci când reflecţiile celor doi se materializează aforistic, diferenţa este substanţială; nici ironia nu este de aceeaşi factură. Cioran încă încearcă să-şi convingă, cititorul, să lucrurile stau aşa cum le prezintă el, încă mai nutreşte iluzia posibilităţii unui consens universal, în vreme ce Mircea Oprea se arată a fi lecuit, definitiv (aprioric, chiar), de această iluzie. Nici un efort de a convinge nu este de întâlnit la Mircea Oprea: nici vorbă de insistenţa asupra unor raţionamente sau de apelul la construcţii cu finalitate premeditată. Retorica discursului este subtilă, şfichiuind prejudecăţile cititorului, fixaţiile pe care timpul le-a săpat temeinic (dar nefericit!) în ţărna spiritului individual sau colectiv. O luptă continuă cu abandonul în faţa timpului, îndeosebi cu impactul nefast al timpului asupra evoluţiei conştiinţei: inerţiile percepţiei sinelui şi a lumii trebuie să fie în permanenţă sondate, reeşalonate, cernute, într-un efort permanent de a separa lumina de întuneric, grânul de neghină. Dar acest lucru nu se realizează decât parţial, mărturie fiind chiar succesiunea consistentă de reflecţii, de reveniri asupra aceleiaşi problematici. Nu rareori, autorul încearcă să definească ceea ce îl preocupă, izbutind definiţii necanonice, dar esenţializate, de cele mai multe ori memorabile, ele constituind unul dintre pilonii de rezistenţă ai cărţii: „Morala mea – cămaşă de forţă îmbrăcată, ca dintotdeauna, pe sub piele” (p. 16); „Plânsul meu – rugăciune de păgân îndurerat de necredinţa lumii” (p. 21); „Viaţa mea; când o adevărată poveste, când o poveste adevărată” (p. 22); „Universul, pâlnie uriaşă cu capătul îngust înşurubat în urechea mea, hotarul a cinci simţuri pe frontiera impalpabilă a infinitului” (p. 23); „Minunea – timp suspendat în faţa sfântului sceptic” (p. 25); „Sinele meu: umbră pierdută în altă umbră” (p. 39); „Ruina – loc sacru de iniţiere în marea prorocire a sfârşitului lumii care a început a se împlini ieri” (p. 47); „Orice bolnav – un om de excepţie” (p. 52); „Iubirea mea – pâine flămândă, minunea căreia abia îi supravieţuiesc prin nopţile de post negru” (p. 64); „viaţa, tortură continuă – nici nu ard, nici nu scap de foc” (p. 64); „Trupul meu – cutie de vioară din care instrumentul nu va fi scos niciodată viu” (p. 73); „Mirarea de sine, revenire a propriei fiinţe din abisul inform, culcuş cuibărit în mlaştina caldă şi duhnitoare” (p. 80); „Dispreţul – decapitare sublimată în moft din lipsa unui motiv rezonabil de a o pune în operă” (p. 83); „Spiritul – flacăra care-mi devorează carnea” (p. 92); „rugăciune, hotar invizibil între catastrofă şi minune” (p. 105); „ştreangul – colac de salvare aruncat din cer” (p. 107); „Cuvântul – poftă înre două cumpene: una taie, alta sărează rana din cerul gurii” (p. 107); „Ura – strai proaspăt peste instinctul sincer” (p. 114); „Tinereţea – mai degrabă un fenomen meteorologic decât vârsta imposibilă” (p. 127); „Masca –  actul de identitate purtat pe faţă” (p. 133); „Sănătatea – echilibristică între bolile gata să izbucnească şi cele ce nu m-au pătruns deja” (p. 137); „melcul, pieton pe limba sa” (p. 138); „Timpul pare o ficţiune a memoriei” (p. 144); „Autoironia – sublimare alchimică a surâsului meu din zilnicul suicid deturnat de somnul venit la ora potrivită siestei” (p. 149); „răsăritul – finalul faptei negândite încă” (p. 160); „Uitarea – sărbătoare a memoriei omeneşti” (p. 160); „trăirea cu cea mai mare eficacitate civică – ura” (p. 162); „Lacrima – lentila mea de contact cu lumea” (p. 168); „Raiul – prosperitatea unde maliţia spiritului supravieţuieşte bolilor mortale ale cărnii, numai să te simţi bine” (p. 168); „Un om – o privire în gol spre Dumnezeul lui” (p. 175); „Arta vieţii – acceptarea şi împlinirea dorinţei mute a celuilalt” (p. 183); „Clipa, tot mai scurtă – recapitulare de neînţeles a tuturor celorlalte” (p. 184); „Timpul e prestidigitator înnăscut. Îl priveşti – nu mişcă. Clipeşti? Te fură şi dispare cu tot cu clipă” (p. 185); „Boschetarii – aveţi grijă de ei, sunt ouăle viitorului” (p. 186); „Senzaţie de stăpân – viermele în măr…” (p. 194); „Zborul – slava care mă însingurează” (p. 201); „vedenia ce aleargă desculţă înaintea trenului este neajunsa noastră zi de mâine” (p. 201).

De remarcat faptul că autorul este conştient de limitele acestor încercări de definire, mai cu seamă de ceea ce scapă intuiţiei sale: „Îmi place cuvântul libertate: rabdă orice definiţie şi fără să fie adevărată. Asta da, libertate de expresie!” (p. 194).

Reflectând, deopotrivă, asupra faptelor cotidiene şi asupra celor esenţial-spirituale ale vieţii omeneşti, Mircea Oprea se fereşte de asumarea vreunor certitudini. Îndoiala este starea care îl caracterizează şi  care-l erijează într-un sceptic modern, deopotrivă ironic şi autoironic. Şi totuşi, fiecare din definiţiile înşirate mai sus, alături de multe altele, constituie tot atâtea certitudini, având un acelaşi numitor comun (e vorba de certitudinea surprinderii, chiar şi unghiulare, a esenţei unor lucruri). Mai mult decât atât, unele constatări capătă aura certitudinii tocmai prin caracterul lor evident, pentru subiectul cunoscător: „Cu mai mult temei decât pun credinţa în Dumnezeu, sunt convins de infinitatea Universului – certitudine ce-mi dă speranţa că mi se va împlini, în răsfăţ, orice utopie” (p. 105).  Certitudinea reprezintă, însă, numai insuliţa din mijlocul oceanului: „Ca într-un misterios vârtej al timpului, disperi într-o oră cât alţii în ani. După acel moment te vezi bătrân şi nu ştii cum şi când ai trecut, tren prin staţii facultative” (p. 186).

Căutător tenace, iscoditor neobosit, investigator hiperlucid, Mircea Oprea se erijează într-un perfecţionist distructiv: „Nu rabd ca alţii să facă doar lucruri bune, le vreau perfecte. Dar, pentru soluţia lor în funcţiune, repede îmi vin în minte alte dezlegări, şi le-o stric desăvârşind-o în dezastru, după capul meu. Aici pot să-i ajut cu o fantezie inepuizabilă” (p. 12). Acest caracter distructiv nu este, neapărat, maladiv, el constituie, înainte de toate, caracteristica definitorie a spiritului critic, dispus să ilustreze şi să înfiereze carenţele, lipsurile, deficienţele, la Mircea Oprea putându-se vorbi chiar de hipercriticism: „Starea de hiper-vigilenţă ce mă urmăreşte şi-n somn îmi rugineşte privirea şi, fără anotimp, face să cadă frunza din grădină” (p. 18); „Voi trăiţi în minciună – iată adevărul meu!” (p. 16). În aceste condiţii, dificultatea fundamentală este de a aborda, faţă de sine, aceeaşi atitudine ca şi faţă de ceilalţi: „Se poartă cu el însuşi cum n-are tăria de a fi cu alţii: se amăgeşte, se amână, nu-şi ia datoria sieşi promisă, nu se-ncrede în el şi, fără respect, se vorbeşte de rău prin străini, aşa vrând să se cunoască pe sine, să ne cunoască pe noi. Şi acesta, ce mirare, sunt chiar eu!” (p. 23). Dacă există neconcordanţe, în această privinţă, explicaţia lor rezidă în chiar natura umană, un aluat mult prea nepotrivit idealurilor abstracte: „Bătălia cu mine însumi am dus-o până la capăt şi, învins, voi muri. Ce m-aş fi făcut, părinte, s-o fi câştigat?” (p. 134); „Mărturia originii mele divine stă în imperfecţiunea mea. Cum ar reuşi să funcţioneze un mecanism cu atâtea hibe, dacă n-ar fi ieşit din mâna divinităţii şi n-ar fi primit acel zvâc de început care să dea suflet titirezului?” (p. 154); „Sub glabelă cineva gândeşte mai aprins, mai intens decât mine. Dar, în spatele frunţii, dobitocul ancestral, neîmblânzit şi necunoscut mie, râde batjocoritor de tot ce spun, de tot ce fac” (p. 191). Situaţia aceasta face ca viermuiala globală să nu fie nici măcar tragică, ci cu totul ridicolă: „Or fi în lume şi locuri mai norocoase decât ţara asta dar, la urma urmei, din perspectivă cosmică, globul nu-i decât o Românie ghinionistă, plin de oraşe în agonii cât veacul, ca oraşul meu din care vă scriu” (p. 173).

Nu o să-l laud pe Mircea Oprea, deoarece el însuşi îşi avertizează, cititorul: „Cine mă laudă, probabil nu mă cunoaşte; cine mă cunoaşte – sigur nu mă crede!” (p. 51). Voi sublinia, totuşi, că a izbutit să contureze un stil greu confundabil, să ne ofere o carte unitară prin chiar diversitatea ei, profundă, de un lirism sublim pe alocuri, provocatoare în chestiunile spirituale, cu o miză îndrăzneaţă, dacă e să ne raportăm la cele tocmai menţionate, şi anume: posibilitatea trezirii conştiinţei, din somnul cotidian, este cu putinţă, depinde numai dacă ne putem asuma povara hrănirii ei cu sfâşietoare, interminabile şi sterile căutări. Avem de-a face cu o carte care nu trebuie să lipsească din rafturile bibliotecii personale ale celor doritori a pătrunde puţin mai adânc în profunzimile sufletului omenesc.

Voi încheia apelând la chiar acele cuvinte, ale autorului, ce pot fi privite ca un avertisment adresat celor ce se încumetă să-i parcurgă cartea: „Pe huma trupului meu aş scrie Carte mirării de mine, Cartea ce se mistuie în rugăciune precum îmbucătura de prescură muiată în vin, ca gândul fulgerat în lemnul tăcerii, ca lumina ce se topeşte în carnea pruncului. Scriu pentru tine Cartea – cuminecătură de toate zilele câte îţi mai rămân” (p. 90).

Citește articolul întreg | Make a Comment ( None so far )

Neantul în doi în viziunea lui Victor Teişanu

Posted on 30/08/2010. Filed under: Victor Teişanu | Etichete:, , , , , , , , , , |




Cel de-al doilea volum semnat Victor Teişanu, îndelung aşteptat de către cititori şi critici (e vorba de un interval de 12 ani faţă de volumul de debut), confirmă teza că, indiferent de schimbările pe care sufletul uman le suportă, în cursul unei vieţi, nucleul ei central rămâne acelaşi. Între autorul volumului „Viaţa într-o frunză” (Editura Timpul, Iaşi, 1994) şi cel al volumului „Neantul în doi” (Editura Axa, Botoşani, 2006), liniile de continuitate sunt cât se poate de evidente. Numai la nivel formal dacă e să ne oprim, şi nu putem ignora cele trei catrene care, fără a se revendica de la vreunul dintre tiparele lirice clasice, consacrate, dispun totuşi de o individualitate ce poartă marca personalităţii şi – de ce nu – a originalităţii poetului dărăbănean.

Tematica volumului este existenţial-metafizică, autorul abordând-o în manieră nevoalată, începând chiar cu poemul intitulat „Neantul în doi”: „Nu căuta / o definiţie a neantului / căci este mult mai nimerită / căutarea aceasta în doi (…) singur / poţi merge din eşec în eşec / nimeni nu ştie de ce doar în doi / se obţine definiţia exactă a neantului”. Se observă, convieţuirea în doi apare ca o fatalitate căreia omul, în măsura în care vrea să se împlinească (cu şanse minime de reuşită, după cum ne sugerează poetul), nu are cum să i se sustragă. Mai rămâne de stabilit care este tipul de dualitate pe care-l are în vedere autorul, aspect fără a cărui clarificare subiectul cărţii ar rămâne ambiguu. În acest scop, lectura tuturor creaţiilor volumului este inevitabilă iar ceea ce ea revelează, treptat, este pe deplin confirmat, la final: în viziunea lui Victor Teişanu, viaţa omului gravitează în jurul a două axe, axa bărbat – femeie şi axa om – Dumnezeu. Primordială este cea de a doua, însă, cum ea nu izbuteşte să potolească fuga de singurătate, a sufletului, se produce, adesea pe nesimţite, glisarea către prima. Aceste două axe ajung să coexiste, suprapunându-se sau succedându-se în acord cu ritmurile vieţii. Mai mult decât atât, ele pot servi, în răstimpuri, drept călăuză, una către cealaltă.

În ansamblul său, volumul este traversat de o tristeţe resemnată, de o melancolie matură, creionând stări cărora poetul nici nu încearcă se li se sustragă, hrănindu-se, dimpotrivă, din voluptatea pe care, de-a lungul anilor, ele au ajuns să i-o producă. Martor al propriei epuizări lente, apropiindu-se de finalul vieţii telurice, poetul nu se abandonează trăirilor de tip patetic, ci rezistă, cu demnitate, transformându-şi periplul incert în scenarii al căror demiurg este chiar el. Sătul de a tot vorbi de unul singur, poetul cultivă exprimarea esenţializată, distanţându-se de „poeţii ultimei generaţii / care spun prea puţin / cu prea multe cuvinte” („Criticism”). Motivaţia mai profundă, a acestui gest, nu este dificil de întrezărit: „Trezit din somnul de veci / după mai multe secole, poetul / constată ignorarea sa deplină / în mai toate mediile culturale” („Posteritate”), situaţie de regăsit şi la nivel metafizic: „din când în când / o sabie sclipitoare / retează capetele de chihlimbar / ale poeţilor” („Elegie”). Bineînţeles, nu se impune a abdica, de la scriitura lirică, din acest motiv: „şi când poemul / va fi scris pe pielea capului / a toracelui şi a pieptului, atunci / mă voi apropia de perfecţiune” („Artă poetică”).

În ce măsură, totuşi, poate, poezia, să dea seamă nu numai despre destinul ei literar, ci şi despre cel mundan, respectiv metafizic, al omului? Nostalgia originilor creaţiei, obsesia căutării lui Dumnezeu îl însufleţesc, neîncetat, pe poet: „O, Doamne / cât am aşteptat / să rămânem singuri / lângă muntele măslinilor” („Cât am aşteptat”); „suntem / mai aproape ca niciodată / uneori ne ascultăm reciproc respiraţia / şi totuşi nu ne putem atinge” („Mai aproape”); „vai, eu vin / de departe de foarte departe / şi întreaga mea viaţă / m-am pregătit pentru călătoria aceasta” („Nu mă cunoaşte”); „pentru tine / am păşit sub bolţile templului / curăţindu-ţi cu grijă calea / de capcanele zeilor invidioşi” („Pentru tine”); „pe tine te aştept / să mă reconstruieşti din temelii / cu ziduri mult mai rezistente / aşa cum a prevestit profetul” („Sunt Ierihonul”); „Acum când mă rog / singur pe cale nopţii / pune Doamne pavăză mâna ta / în dreptul fiarei care caută tronul” („Când mă rog”); „nevrednic sunt / tată ireal al începutului de seară / pentru că sub apele visului / nu te-am putut recunoaşte” („Tatăl ireal”); „n-am încetat / să răscolesc în spuza stelelor / pentru că tu nu te puteai rătăci / decât pe străzile galaxiilor” („N-am încetat”); „sunt ca o frunză / cu nervurile în urechea ta / acum pot să-ţi şoptesc orice / am timp o veşnicie” („Lobul urechii tale”); „Neiertătoare / este această rană / care s-a ivit pe umărul meu / direct de la tatăl ceresc” („Sicriul de miozotis”); „veniţi aici / unde se celebrează smerenia / pentru că nimeni nu va muri / dacă se apropie de lumină” („Veniţi aici”); „nu plânge / pentru sângele tău şi pentru oase / fiindcă există un meşter pregătit / să te restaureze în orice clipă” („Să nu plângi”); „iată cum plâng / la fereastră şi oasele mele / unde ai rătăcit unde ai rătăcit / atâtea şi atâtea rânduri de vieţi.” („Prea târziu”); „La gât / cu fularul singurătăţii / ascult trâmbiţaşii tăi / şi nu sunt pregătit, Doamne” („Nu sunt pregătit”), „şi astfel / furat de atâtea imagini / te poţi trezi că vine cineva / să te anunţe că ţi-a trecut viaţa” („Furat de imagini”); „Din buzunarul îngerului / am furat cheia / ca să pot intra la tine / noapte de noapte” („Hoţul perfect”); „din cer se aud / avertismentele trânbiţaşilior / Doamne, am recunoscut / în vâltoarea sângelui sceptrul tău” („Vodevilul”); „În orbitele mele / scrumul ultimei noastre întâlniri / ca o monedă scoasă din circulaţie / care începe să ruginească” („În orbitele mele”); „merg zilnic la întâlnire / strecurându-mă printre tramvaie / deşi tu nu vei veni niciodată / pentru că nici nu cred că exişti.” („La întâlnire”).

Întrevedem, din ultimele versuri ale acestei sumare selecţii, drama lăuntrică a poetului: căutarea aceasta acerbă, a fiinţei divine, răsplătită printr-o mult prea îndelungă tăcere, îl determină să-şi consoleze plângerea într-o altă direcţie, pe umărul unei făpturi asemenea sieşi – femeia. Se realizează, în acest fel, trecerea către cea de-a doua polaritate a volumului, aducând, cu sine, tema iubirii dintre bărbat şi femeie. Nevoia convieţuirii în doi este afirmată cât se poate explicit, de Victor Teişanu, şi chiar justificată: „numai tu şi cu mine / putem ţine viaţa în echilibru (…) numai tu şi cu mine / putem stinge felinarul singurătăţii” („Numai tu şi cu mine”). Fie că e vorba de Dumnezeu, fie că e în joc femeia, echilibrul, prin chiar definiţia sa, este un joc de doi. Chemarea femeii ar trebui să potolească rănile eşecului căutării lui Dumnezeu, însă ea aduce, cu sine, alte perspective ale neîmplinirii: „Ce frumoasă femeie te-ai făcut / eşti o atracţie primejdioasă / poţi provoca un război erotic / precum cel dintre ahei şi troieni” („Războiul erotic”); „tu însăţi / vei trece pe la mine / aducându-mi aminte / că ţi-am promis viaţă veşnică” („Decât ceru-nstelat”); „primeşte-mă iubito / să înnoptez la vâlvătaia frunţii tale / asemenea unui măr sclipitor / împins de vânt sub frunzişul toamnei” („Părul tău luminos”); „mi-ai spus / să opresc rostogolirea timpului / măcar atât cât durează / naşterea copilului din odaia alăturată” („Să opresc timpul”); „Ţi-am explicat / că eşti femeia predestinată / ultimei mele adrese / pământeşti” („Vino să plângem”); „casa aceasta / nu mai prezintă garanţii / iubito să ne mutăm la cer / zburând pe o floare de lotus” („Casa aceasta”); „La rădăcina copacului / ţi-am îngropat sufletul de mireasă /ca o jertfă / pe altarul toamnei sângeroase” („Vizita şarpelui”); „femeie mult visată / soră a norului de ploaie / curăţă-mi palmele / de zgura trădării” („Vino cu mine”); „Suntem la mare distanţă / unul de celălalt / între noi s-au aşezat / oceanele mările şi pustiurile” („Comunicare”); „în depărtări / se aud viorile toamnei / intonând tot mai clar / lieduri de despărţire” („Lieduri de despărţire”); „dacă nu existai / cădeam în abisul sufletului / fără scăpare fără scăpare / cădeam în abisul sufletului meu” („Mă sprijin”); „eşti din nou vie / şi ne putem revedea în vis / bucură-te / că mi-am adus aminte de tine” („Bucură-te”); „bună dimineaţa iubito / voi dormi printre cărţile astrale / aş spune că aici sunt stăpânul / dar asta mai rămâne de văzut” („Bună dimineaţa”); „Iubita mea / a plecat pe neaşteptate / lăsând fereastra larg deschisă / în semn că va reveni” („La întoarcere”); „Erai singură / lângă pervazul ferestrei / aşteptând legănarea mea de chiparos / întors din ospiciile morţii” („Ca o mică flacără”); „zadarnic iubito / am încerca să ne eliberăm / pentru că totul se întâmplă / conform unei ordonanţe din cer.” („Destin”); „numai tu singură / mi-ai putea reda inocenţa / nimeni nu ştie cât va dura / tragerea trupului pe roata lacrimei.” („Pe roata lacrimei”).

Poemele volumului se succed fără a sugera vreun liman al zbaterii lăuntrice a poetului. Totul rămâne suspendat, cititorul fiind martorul unei călătorii ce are, pe deplin, puterea de a-i releva coordonate ale propriului suflet în care să se regăsească aidoma autorului acestei cărţi. Stilul este simplu, direct, aproape narativ, fără apel la teribilisme stilistice sau inovaţii de ordin conceptual. Cele mai izbutite poeme ale volumului sunt, în opinia mea: „Ultima dragoste”, „Bucurii cabotine”, „Iartă-mă”, „Lasă-mă”, „Ca o mică flacără”, „Măcelul petalelor”, „Ţi-am adus”, „Iluzia bucuriei”, „Hoţul perfect”, „Pe roata lacrimei”, „Neantul în doi”, „Lăsaţi-l”, „Prea târziu”, „Lieduri de despărţire”, „Posteritate”, „Până la saturaţie”, „Numai tu şi cu mine”, „Casa aceasta”, „Veţi bate zadarnic”, „Ne vom revedea”, „Să opresc timpul”. Sunt realizări suficiente pentru a marca evoluţia calitativă a creaţiei teişănene, în raport cu primul volum. Ceea ce poate trezi, totuşi, rezerve, din partea unui lector exigent, este prezenţa constantă a unei anume narativităţi (marcată de: adresabilitate, stil confesiv, atmosferă de jurnal, grad apropiat de zero al discursivităţii), care, dublată fiind de asceza stilistică amintită, văduveşte stilul liric de o parte dintre virtuţile sale. Din acest punct de vedere, volumul următor („Ceremonii de iarnă” – Editura Timpul, Iaşi, 2007), reprezintă un important pas înainte, în evoluţia operei poetice a artistului moldav.

În final, merită menţionată permanenţa motivului frunzei, în poezia lui Victor Teişanu: nu numai că şi-a construit primul volum în jurul său, dar motivul este de regăsit şi în cartea de faţă: „frunze purpurii / rând pe rând căzute din cer / după judecata adamică” („În orbitele mele”), „dar ai ales / calea spre mormânt a frunzei” („Într-o sferă de purpură”), „am furat o frunză / va fi într-o zi / darul meu de nuntă” („Hoţul perfect”), „în faţa colecţiei mele de frunze”, „lipseşte contemporanilor frunzei”, „despre viitoarea dreptate a frunzelor.” („Dreptatea frunzelor”), „eşti o frunză domnişoară”, „verde frunză domnişoară”, domnişoară frunză verde” („Cântec”). Persistă, de asemeni, repetiţiile semnificative, precum în celelalte volume ale autorului, versuri sau chiar strofe fiind reluate, similar sau identic, către finalul poemelor (după caz, uneori titlul poemelor e reluat şi dezvoltat, în cuprinsul lor). Stilul teişănean se înfăţişează, astfel, ca dispunând de suficientă autonomie şi originalitate pentru a decreta că aparţine, de drept, unui poet.

„Neantul în doi” se pretează la o lectură plăcută, interiorizată, recomandabilă firilor reflexive, pentru care zăbava gândului, asupra destinului trecut şi prezent, ca şi îndrăzneala sa scrutătoare, în zarea incertelor orizonturi ale viitorului, deţine întâietate, în raport cu sfera pragmatică a acţiunii. Lumea poetului se poziţionează, dintru început, departe de forfota cotidiană: faptul echivalează, simultan, cu o damnare şi o salvare, a sufletului, în luntrea cuvântului bine şi frumos rostuit.

Citește articolul întreg | Make a Comment ( 1 so far )

Aurelian Antal şi limba sculpturală a poeziei

Posted on 06/07/2010. Filed under: Aurelian Antal | Etichete:, , , , , , , , |



Aurelian  Antal  în  ceasul  debutului  liric

Aurelian Antal dăltuieşte în cuvinte precum în lemnul arborelui interzis din grădina Raiului. Gesturile sale poetice năzuiesc a fi adamice, reiterând, la o altă scară, gestul omului de a numi, în deplină libertate, lucrurile şi fiinţele create de Dumnezeu. Această stare de copărtăşie la creaţia originară îl pătrunde, pe poetul dorohoian, care ne vine în întâmpinare cu o artă plastică a cuvintelor, prezentând veleităţi originale. La Aurelian Antal, cuvintele sunt forţate să intre în tiparul gândurilor, şi nu invers, astfel că, în cele din urmă, cuvintele ni se înfăţişează în haine noi, survenind forme sonore neobişnuite, precum: „tufuieşte”, „nimbându-se luminii” („Prima formulă”), „spumata cărare” („A doua formulă”), „s-a transces” („A treia formulă”), „roată olară”, „cărunt îndurut”, „lacrima cristală”, „înlutită”, „tropăind aerotic”, „ţara ARDEALĂ” („A patra formulă”), „zeul celulic”, „ierbatică fereastră înzăoată la cer”, „îmbotezat”, „ultimatei trame”, „desţăsuită”, „trunchiuri orgiaste”, „au prăguit” („Ergo floral”), „marmoric carnal” („Piatră”), „fire nisipice” („Norocul”), „încuprinsă bucurie” („Basorelief de primăvară”), „femeia pământelor” („…Şi vine femeia ce va să nască vertical…”), „răsărit lumeatic” („În această seară, ţie!”), „sevoase brocarte” („Maria”), „râs lemnifer”, „ofelica scânteiere”, „tânjeşte vârstând” („Îndemn vegetal”), „punctează ocraceu” („19 martie, ca filă de jurnal”), „executaţi erotonic” („Model cu siluete perene”), „cuvintele femeii rodinde” („Utrenică”), „ţâşnituri luminice” („Mărgeluşe”), „frunza solzeşte” („Amurg”), „răstignitura timpului” („Crochiu de toamnă”), „Păsări de vânt, vârtejii”, „norii cei suşi”, „apocalipse fabulice” („Crochiu retinal”), „păstrate sonoric”, („Seară singulară”), „rugini putrezicioase”, „ademenesc gravitic”, „sarea cărnii uleice” („Romanţă oranj”), „spaime albăstrate” („Icar”), „sudale tufe”, „înfurtunatei alienări”, „peticăind tictacul”, „roţi dinţuite”, „se văduvesc” („Nelinişte”), „împecetate diptic” („Expresionism”), „vo” („Vo”), „vreri apocalipte”, „verminică florală” („Ardere”).

Se observă, lesne, că formele lingvistice subliniate nu se regăsesc, în dicţionarul limbii române contemporane. Aurelian Antal remodelează, cuvintele, le resudează conform unor tipare pe care mintea obişnuită refuză să le digere. E nevoie de o îndelungă intimitate, cu poemele sale, pentru a valsa înăuntrul lor. Filtrul gramaticii şi al logicii clasice este simţitor diminuat, gândul şi cuvântul dobândind o libertate pe care doar arta lipsită de prejudecăţi, îndrăzneaţă, poate să o ofere. Marşând, cu mare uşurinţă, de la stările propriu-zis lirice la cele prozodice, Aurelian Antal zămisleşte un volum de o mare diversitate. Aş caracteriza, poezia sa, ca fiind definită de un descriptivism vizionar: autorul „Sculpturilor cantilenice” descrie stări, situaţii, întâmplări arhetipale, înscrise sau neînscrise în memoria colectivă, folosind, totodată, o limbă calchiată pe structura lor. Limbă care nu este, după cum am precizat, deja, limba discursivităţii cotidiene. Pentru a o înţelege, este nevoie ca spiritul să transgreseze tiparele logico-gramaticale înspre starea de intuire a esenţelor universal-comunicante, stare iniţiatică, de transă artistică (şi, totodată, religioasă), în care sufletul inspiratului părăseşte trupul lumesc, pentru a accesa ochiul interior. Ulterior, viziunea aceasta, a celui de-al treilea ochi, este comunicată minţii cotidiene, iar ceea ce rezultă, din această simioză, este chiar limbajul sculptural al poeziei antaliene: fuziune a logicului şi translogicului, a gramaticalului şi transgramaticalului, a tipurilor mentale clasice şi a arhetipurilor.

Bineînţeles, această provocare, pe care şi-a asumă în chip cutezător, Aurelian Antal, prezintă riscuri vizibile. Limba poetică conturată astfel nu poate fi înţeleasă decât de cel ce acceptă să se abandoneze, şi el, acestei stări de transă vizionară. Poetul vine în întâmpinarea, unui atare gest, printr-o inedită coloristică conceptuală, prin stilistica cutezătoare, prin muzicalitatea multietajată a versurilor sale. Receptarea lor depinde, însă, disponibilitatea lectorului către o astfel de cufundare în apa ne-ncepută a cuvintelor, a gândurilor. Rostirile poeziei antaliene dispun de o înaltă vibraţie spirituală, pozitivitatea lor este mai mult decât vindecătoare, efectul lor taumaturgic este capabil să producă, lectorului ce li se abandonează fără rezerve sau prejudecăţi, o stare de liniştire, a minţii, caracteristică experienţelor mistice. Artistul tinde către o permanentă lărgire a câmpului conştiinţei, asimilând, sistematic, teritorii vaste dintre cele ce aparţin, în mod obişnuit, mentalului inconştient. Tematica pe care o abordează poartă, în consecinţă, pecetea acestei mişcări a conştiinţei către substraturile sale: el ne vorbeşte despre formulele creării şi recreării vieţii, despre esenţa spirituală a materiei, despre simbioza dintre vegetal şi animal, despre dimensiunea arhetipală a iubirii, despre ciclurile cosmico-carnale, despre anotimpurile singulare ale sufletului, despre străfundurile sentimentelor matern şi patern, divin şi patriotic, despre sublimele arderi din noi şi din lucruri, toate rostite, în regim de incantaţie, de către „aurelian din zicere de dorohoi / fără stop / plâns prins în secolul nostru / care…? / floare pe-o rană / a unui secol / împuşcat / cu glonţul din şoaptă / stop” („Telegramă”).

Nu este lipsită de interes nici dispunerea grafică a versurilor, creionând desene aproape imateriale, servind drept coordonate criptate, sufletului în transă, simbioza cu desenele artistului oferind, tabloului general, viaţă, armonie şi frumuseţe. Nu este întâmplătoare, din această perspectivă, alegerea titlului volumului, „Sculpturi cantilenice”: dincolo de faptul să suntem martori ai gestului prometeic al artistului de a sculpta în carnea şi spiritul cuvintelor, produsul rezultat în urma acestui proces păstrează ceva din gravitatea, muzicalitatea, rezonanţa afectivă şi ritmul cantilenei (conform dicţionarelor în uz, cantilena este un cântec liric sau epic cu caracter sentimental şi grav, o compoziţie muzicală simplă, dispunând de un ritm uniform).

Aurelian Antal este demiurgul cuvintelor nou-nouţe, reîntrupat Hefaistos al gesturilor prime, menit a reinventa, gândul, dinlăuntrul său, dinspre arderea atotgerminativă, prelungire umilă, dar cutezător-iubitoare, a lui Dumnezeu… înfăţişându-ni-se în carnea unor stihuri poematice pe cale să constituie o limbă  sacră, iniţiatică, transgresând mintea cotidiană, unificând-o cu sufletul cel uitat, de către noi, groparii lui…


Citește articolul întreg | Make a Comment ( 2 so far )

Ceremoniile de iarnă şi conştiinţa crepusculului

Posted on 17/05/2010. Filed under: Victor Teişanu | Etichete:, , , , , , , , , |




Cel de-al treilea volum de poeme semnat de Victor Teişanu, „Ceremonii de iarnă”, apărut la Editura Timpul, Iaşi, în 2007, continuă, la nivel formal, pe cele care i-au precedat („Viaţa într-o frunză”, Editura Timpul, Iaşi, 1994 şi „Neantul în doi”, Editura Axa, Botoşani, 2006). Cultivarea, în toate aceste volume, a poemului alcătuit din trei strofe (catrene) este de natură, la o primă vedere, să inducă în eroare cititorul, ispitit să caute vreo formă poetică canonică, clasică, care i s-ar potrivi. Cu toate acestea, o astfel de cale se dovedeşte a fi, într-un final, o pistă falsă. Nici numărul silabelor, nici combinaţiile rimelor, nici ritmul nu desemnează vreun tipar, în poemele lui Victor Teişanu. Ceea ce se regăseşte, cu constanţă, de la un poem la altul, este doar numărul strofelor – trei – fapt care nu are cum să nu trimită gândul exegetului către simbolistica acestei cifre, urmând a fi de stablit în ce măsură ea este relevantă pentru construcţia ideatică a fiecărui poem. Unele indicii există, în acest sens, precum insistenţa asupra unor teme cu semnificaţie potenţial religioasă, precum înstrăinarea de Dumnezeu, iminenţa judecăţii de apoi, singurătatea sufletului în lume, absenţa destinului, însă ele reprezintă prea puţin pentru a facilita speculaţii de acest gen. În cele de urmă, exegetul este obligat să recunoască că opţiunea lui Victor Teişanu pentru tripticul strofic este cât se poate de misterioasă, avându-şi originea, poate, în profunzimile irezistibile – nebănuite, posibil, nici de către poetul însuşi – dar cu siguranţă originare, ale spiritului său.

În ansamblul său, volumul este dominat de conştiinţa crepusculului. Poemele, curgând cu suficientă cursivitate, unul după altul, creează impresia că autorul se situează, undeva, spre sfârşitul existenţei sale telurice, la ora bilanţului. În acest sens, extrem de relevant este poemul „Discurs către fii”: „Simţindu-şi sfârşitul aproape / tatăl îşi chemă fiii / crezând că ar fi nimerit / să le spună ceva memorabil / pentru aceasta / îşi puse veşminte noi / medită îndelung / şi se cercetă adânc în oglindă / însă cu ei în faţă / bătrânul a înţeles dintr-odată / că nu trebuie să rostească / decât două cuvinte: voi pleca”. Bineînţeles, există suficiente versuri şi expresii de natură să susţină această aparenţă crepusculară generală a volumului: „a trecut viaţa / şi nu te-am cunoscut” („Spovedania”), „Poate că aici / se va sfârşi totul” („Elegie finală”), „să fii sublim în această / trecere spre alt trup” („Ce înseamnă”), „până să afli ceva / din secretele înserării” („Ce ştii tu”), „Semn că sunt eu / va fi rugăciunea de seară” („Mă voi întoarce”), „A venit la mine / viaţa mea din alt timp” („Viaţa mea din alt timp”), „curând va dispărea şi ultima / dovadă că te-am iubit cu adevărat” („Era necesar”), „nici nu mai auzi / ordinul propriei tale execuţii” („Nu auzi ordinul”), „numai tu vrei să pleci / doar cu poemele tale nescrise” („Numai tu”), „Frunza poartă vestă antiglonţ / toamna asta nu o va atinge” („Frunza poartă vestă”), „Nimeni nu ştie când se opreşte / vietatea ierbii din alergare / cu lumina ochilor jertfă / pentru necunoscute altare” („Nimeni nu ştie”), „Doamne, m-ai părăsit / în această arenă” („Pe această arenă”), „N-am de gând să înnoptez / aşteptând mici gesturi de clemenţă” („Gesturi de clemenţă”), „Pentru mine / nu mai sunt decât nopţile” („Aştept înfrigurat”), „Acoperind ce-i bun / şi ce-i rău / de la nord la sud / va veni o ploaie mare” („Noul Noe”), „deasupra / dansul frunzelor dansul morţii” („Dansul morţii”), „trupul era sicriu / pentru frunza cea meduză / care m-a mâncat de viu” („Frunza, meduza”), „de la etaj / inima mea se aruncă în gol (…) nişte cruciaţi invizibili / lapidează în grabă conceptele” („Declinul raţiunii”), „despre desenul acela / nimeni nu-şi mai aminteşte” („Unicul desen”), „ a strigat paznicul / arătându-mi calea spre judecător” („Marea judecată”), „se aude vatmanul / din tramvaiul de noapte / care nu mai opreşte” („Tramvaiul de noapte”), „ce va fi / umbra amestecată cu pământul / umbra mea cu oasele zdrobite / de buldozer” („Cu buldozerul”), „nu trebuie să mori / în absurda luptă cu limitele” („Fiesta”), „Să te îndoieşti de urma ta / pe nisip” („Când te acoperă”), „muzicantul nu se mai vede / ci doar cântecul său răsună pe străzi” („Muzicantul orb”), „pot oricând luneca / în golul nesfârşit” („Viaţa pe muchie”), „În odaia sa / poetul este aşezat pe cruce” („Răstignire”), „iată uşa chiliei se va închide / până la sfârşitul lumii” („Uşa chiliei se va închide”), „cum lăsarăţi / să plece şi ultimul tren / ca să rămâneţi ai nimănui” („Lunetistul”), „Încă nu pot rosti / ultima întrebare” („Ultima întrebare”), „ochiul meu arată nordul / persinţind apropierea / de lunga noapte australă” („Printre legi şi precepte”), „mamă, tată / acesta e fiul vostru / înfăşuraţi-l / în mantia rece a uitării” („Mamă, tată”), „comandantul de oşti / cântă printre morminte / el ştie că dacă va obosi / va muri” („Stări de spirit”), „capul tău se rostogoleşte / retezat de cosaşul nevăzut” („Acest monolog”), „dar n-am a mă plânge / chiar acum / când voi bate ultimul cui / la coşciugul singurătăţii” („Singur”), „mansarda s-a făcut scrum / cu mine cu tot înăuntru” („Mansarda”), „Voi rămâne / aidoma unui obiect neidentificat” („Obiectul neidentificat”), „Sunt în urma mea / cu o viaţă / şi în urma veacului meu / cu mai multe veacuri” („În căutarea sinelui”), „odată urcat în vagon / îmi pierd orice apartenenţă” („Ultimul tren”), „sunt printre oase / tot mai aproape de Avraam / căci după atâtea semne / întâlnirea devine inevitabilă” („În peşteră”), „tu vino / la ceremoniile de iarnă / îmi vei cânta vederea / în culorile despărţirii” („Ceremonii de iarnă”), „nimic nu se pierde / strămoşii din cer / îmi vor recunoaşte oasele” („Harpa sângelui”), „s-au mai dus / un mileniu o eră glaciară / poţi fi liniştit / moartea ta rezistă” („Poţi fi liniştit”).

Crepusculul sugerat printr-o atât de consistentă desfăşurarea de forţe nu reprezintă, neapărat, un anumit moment al timpului, el desemnează mai curând sentimentul general care îl însoţeşte, pe poet, în peregrinarea sa prin timp, şi care îl determină să resimtă fiecare clipă ca fiind, de fapt, ultima. Lumea, în ansamblul ei, este înfăţişată într-un stadiu avansat de degradare, de oboseală, ochii avântându-se, inevitabil, către adâncul sufletului şi, nedescoperind nimic aici, cautând să migreze către o altă lume, isclusiv către tărâmul de dincolo de moarte, demers în care, spre mâhnirea resemnată a poetului, Dumnezeu este mai mult invocat decât aflat. Nici poezia nu are cum să remedieze starea aceasta de fapt: „aşa sunt poeţii / nişte cârcotaşi veritabili (…) singurul lor avantaj / ar fi veşnicia / dar şi pe aceasta o împart / după războaie fratricide” („Specia poeţilor”), „poetul are / mâinile şi gura însângerate” („Triumful poeziei”), „Poate că Homer / ar trebui să fie fericit / fiindcă se bucură totuşi / de glorie eternă” („Fericitul Homer”), „dacă un singur vers / mă reprezintă / înseamnă că efortul meu / a fost zadarnic” („Vă las pe voi”), „arta / ca să fie desăvârşită / trebuie coaptă îndelung / pe vetrele roşii ale infernului” („Vieţi strămutate”), „patosul acestui monolog / va fi otrava fertilă” („Acest monolog”), „degeaba cauţi / cuvinte încă nefolosite” („Citeşte măreţia”), „O noapte întreagă / am încercat totul / mi-am stors inspiraţia / ca pe buretele de sub duş” („Despre inspiraţie”), „fără concesii / mai ordonă spre sine poetul / pe când coala de hârtie se chirceşte / ofilită de atâta exigenţă” („Fără concesii”), „În odaia sa / poetul este aşezat pe cruce / litere silabe şi diftongi / pironindu-i cele două palme” („Răstignire”), „pe muchie / şi arta este total diferită / devenind de neînţeles / pentru majoritatea muritorilor” („Viaţa pe muchie”), „Iată hemoragia cuvintelor / lovind inima ta roşie / începe delirul / începe fiesta poemului” („Fiesta”), „nici nu observasem / că poemul s-a scris în întregime / şi odaia mea de la colţ / era plină de amintirea ta” („Poemul acesta”). Prin aceste versuri şi poeme Victor Teişanu se arată a fi pe deplin integrat conştiinţei literare contemporane, în care reflecţia şi autoreflecţia fac corp comun, chiar dacă îl descoperim ca fiind sceptic faţă de eficienţa acestui demers, ca şi a discursului liric, în general. Aplecarea asupra sinelui poetic se manifestă, în felul acesta, chiar în timp ce poemul se scrie. Este de sesizat, însă, şi licărirea unei vagi speranţe, referitor la puterea poeziei de a mai salva, ceva, în ceasul crepusculului: „să citeşti cu atenţie / şirul de litere rotunde / şi vei simţi dintr-odată / cum mâna mea te atinge” („Ţi-am scris”), „numai tu vrei să pleci / doar cu poemele tale nescrise / din care în tăcerea nopţilor / să răsară pâlcuri de lotus” („Numai tu”). Ceea ce resimte cel mai dureros, poetul, este că a sa creaţie – creaţia lirică, în general – nu izbuteşte să surprindă aproape nimic din ceea ce este esenţial vieţii. Cuvintele, deşi pot reconstitui, ceva, din ceea ce a fost, nu oferă decât o imagine palidă, decât „copia copiei ce se întâmplase” („Să rămâne o copie”). Pe de o parte, dacă alege să scrie despre sine, riscă să nu poată fi înţeles de nimeni altcineva – atât de personale, de subiective sunt trăirile lăuntrice; pe de altă parte, dacă scrie despre ceilalţi, riscă ca ale sale cuvinte să fie destinate neantului, datorită înstrăinării de oameni şi imposibilităţii de a-i cunoaşte în chip esenţial. Raportarea lumii contemporane la creaţia poetului, şi nu numai, relevă o distanţă imposibil de acoperit, în pofida strădaniilor autorului: „ pe cine oare să mint / am rămas singur” („Singur”), „dacă un singur vers /mă reprezintă / înseamnă că efortul meu / a fost zadarnic / pentru  că / nu despre mine am scris / vă las pe voi / să-mi inventaţi biografia” („Vă las pe voi”), „până să se obişnuiască / urmaşii vor tot întreba / despre stranii căderi şi înălţări / pipăindu-mă / dar într-o zi vor vedea / cum obiectul a dispărut / şi vor trage concluzia / că probabil nici n-a existat” („Obiectul neidentificat”), „Ce înseamnă / să fii sublim în această / trecere spre alt trup / cu tot cu lacrimi / cal înaripat / videcându-şi imaginaţia / când vrei să galopezi / prin pustiul cuvintelor” („ Ce înseamnă”), „semn că sunt eu / va fi rugăciunea de seară / către vocale şi consoane / care între timp mă uitară” („Mă voi întoarce”), „m-a întrebat viaţa mea cea veche / ce este şi ce se mai întâmplă / dar dialectul meu de neînţeles / a făcut să rămână fără răspuns” ( „Viaţa mea din alt timp”), „totul s-a sfârşit / totul s-a sfârşit / nişte cruciaţi invizibili / lapidează în grabă conceptele” („Declinul raţiunii”), „M-am instalat / la kilometrul zero / măsurând orice distanţă / după hărţile mele tainice (…) nu trebuie să vă supere / lipsa mea de cooperare / pentru că hărţile mele sunt invizibile / ca să nu vă împiedicaţi într-însele” (Ars vivendi”), „Vine pe şenile transparente / zilnic în piaţa publică / şi rezemându-şi vioara de umăr / începe un cântec trist şi nesfârşit (…) în acest timp / mulţimea trece nepăsătoare / ca şi când muzicantul nu se mai vede / ci doar cântecul său răsună pe străzi” („Muzicantul orb”), „tot astfel şi la picioare / tălpile găurite cu piroane / fac să curgă în pământ / sângele verbelor şi substantivelor” („Răstignire”), „la vârsta mea / orice bagaj devine o povară / nu mai sunt bucuros / nici de volumele lui Shakespeare” („Ultimul tren”), „însă m-am retras / plin de ruşine / pentru că-mi mai trebuia un ochi / să te pot vedea în întregime” („Al treilea ochi”), „ca un ciocan pneumatic / îmi baţi în tâmple / uşa care duce la mine / nu se deschide” („Câteva lucruri”), „Am învăţat / să citesc pe numere / şi să calculez pe litere (…) voi reuşi astfel / să lansez mesaje descifrabile / doar pentru câţiva iniţiaţi / cărora le-am dezvăluit secretul” („Noua ştiinţă).

Deşi poate să pară paradoxal, Victor Teişanu găseşte loc, în acest volum, şi pentru tema iubirii. Nevoia sufletului de un alt suflet resimte, însă, şi pe acest plan, înstrăinarea generală: „Tu eşti iubita mea / de noaptea trecută / ca o floare de gheaţă / secţionându-mi fruntea / sărim în vis / nişte parapeţi invizibili / nu te-am văzut / nu m-ai văzut niciodată” („Floare de gheaţă”), „Nu ajunge că mă iubeşti / trebuie să-ţi fac sufletul / milioane de ţăndări / şi să le servesc pe pâine (…) zilnic voi avea în meniu / hălci din sufletul tău / numai aşa / iubirea noastră va fi desăvârşită” („Sufletul tău”), „cum ne-am izbit unul de altul / trupurile încinse / apoi duşul cafeaua arabică / şi conversaţia noastră mondenă / când te-am chemat / ştiam ce vei aşterne pe hârtie / însă doream să rămână o copie, / copoia copiei care se întâmplase” („Să rămână o copie”), „Poate că / m-ai iubit cu adevărat / iată amfora amintirii / spărgându-se de asfalt” („Poate că totuşi”), „Ce întâmplare / la masa vecină tu aşteptai (…) şi eu aşteptam / cu o scoică în loc de inimă (…) ce întâmplare / rochia ta de culoarea mării / şi eu furişându-mă / să-ţi îmbrăţişez umbra” („Ce întâmplare”), „I-am propus iubitei / un schimb echitabil / inima ei / contra văzduhului meu (…) cine ştie / poate în urma schimbului / amândoi vom începe / o nouă viaţă” („Schimb echitabil”), „Te-aş ara / iubita mea / şi ca norul / te-aş ploua / ţi-aş aduce / ploaie caldă / ca să dorm / la tine-n gazdă” („Cântec”), „I-am spus domnişoarei / despre călătoriile mele nocturne / şi că m-am logodit cu dânsa / pe frunza unui eucalipt (…) eram deja puţin supărat / întrucât dominşoara se îndoise / că eu plătesc chirie eucaliptului” („Plătesc chirie”), „Într-o zi / vom fi din nou împreună / la agapa / sfârşitului de toamnă (…) mâna ta tremurând / şi încercând să mă atingă / deasupra / dansul frunzelor dansul morţii” („Dansul morţii”), „aşa ne-am cunoscut / era dimineaţă era toamnă / ca un verdict fericit / au fost dezmierdările tale / păstrez şi acum / euforicul scrum în orbite / veşnic pe urma păsării / fluturelui şi libelulei în zbor” („Pe urma păsării”), „Mă voi întoarce / după o lungă pribegie / coborând în odaie / dintr-o frunză însângerată (…) să mă recunoşti / după sărutul tău de hiacint / fiindcă în pribegie / mi-a fost inel pe deget” („Mă voi întoarce”).

Poetul resimte viaţa ca un scenariu crepuscular la care eul său e un spectator neputincios. Energiile sunt pe sfârşite, doar inerţia mai ţine lumea în mişcare. Şi lucrurile, şi făpturile se arată a fi şterse, lipsite de substanţă: „Din păcate / aici totul este aproximaţie / visăm cu aproximaţie / şi iubim cu aproximaţie (…) chiar şi moartea / fiind o entitate aproximativă” („Din păcate”). Nici poezia, nici iubita, nici măcar Dumnezeu nu îl pot ajuta să-şi regăsească echilibrul pe care l-a avut (doar) în clipa naşterii: „Sunt mai neputincios / decât în ziua naşterii mele / pentru că acum ştiu / ce nu-mi este îngăduit / sunt mai neputincios / şi cu mai multă şi mare teamă / pentru că acum / ştiu că va veni secerătorul / aşadar / pipăi drumul meu cu toiagul / Doamne cât de puternic eram / în ziua naşterii mele” („Sunt neputincios”). În acest context, privirea retrospectivă a poetului, care domină discursul său, survine ca ceva firesc. Tot astfel se justifică şi tentativele mereu reiterate de căutare (aproximare) a lui Dumnezeu, la care, în pofida zădărniciei lor, poetul nu vrea să renunţe: „A trecut viaţa / şi nu te-am cunoscut / deşi am fost tot timpul / parteneri sinceri (…) Doamne / din ce m-ai zămislit / iată îmi trece viaţa / şi nu te pot cunoaşte” („Spovedania”), „Doamne, m-ai părăsit / pe această arenă / în faţa seminţiilor lumii / veşnic însetate de sânge (…) ştii cât de greu / este să poţi supune fiarele / mi-ar trebui pentru aşa ceva / o calificare dumnezeiască” („Pe această arenă”), „aştept înfrigurat / apusul soarelui şi înnoptarea / ca să fiu întreg şi viu / la întâlnirea noastră de taină” („Aştept înfrigurat”), „priveşte Doamne / ochii neprihăniţi ai copilului / căutând în întuneric / urma pasului tău” („Priveşte Doamne”), „Fiindcă te iubeam / am crezut că te pot atinge / cu vârful degetelor şi cu sângele / păşind temător înspre tine / dar tu erai o cochilie / din alt timp / care la simpla atingere / se sfărâmă precum păpădia / din păcate / a fost atât de greu de crezut / încât degetele şi sângele meu / n-au mai putut fi oprite la timp” („Fiindcă te iubeam”), „Am şlefuit o noapte retinele / să nu-ţi voalez imaginea / căci doream să mă uit la tine / de foarte aproape (…) însă m-am retras / plin de ruşine / pentru că-mi mai trebuia un ochi / să te pot vedea în întregime” („Al treilea ochi”), „Nu ştiu / cine stă la pupitru / cum să văd prin pătura / de lut din faţa ochilor” („Ceremonii de iarnă”), „Noapte de noapte / cineva îmi intră în cameră / şi mă priveşte atent (…) nu putem schimba / nici un cuvânt / pentru că musafirul acesta / are cultul tăcerii” („Musafir nocturn”), „De mii de ani / mă tot îndrept spre tine / tu mă aştepţi / în cingătoarea castităţii / este scris / să nu te văd niciodată / rătăcind la nesfârşit / drumul anotimpurilor / dar te voi iubi / numai şi numai pe tine / aşa încât să se împlinească / profeţiile” („Profeţile”), „Te-am zărit / pe hipodromul din cer / zburând cu paşi / de înger pur sânge (…) presimţeam / arzând o lacrimă / că hipodromul din cer / îmi va schimba viaţa” („Hipodromul din cer”). De remarcat credinţa căreia poetul îi dă glas în „Câinele credincios”, precum că Dumnezeu nu poate fi aflat (sau măcar aproximat) printr-o conduită conformistă, păşind pe căi bătătorite, bazate pe reguli stricte şi canonice: „Câinele credincios / acsultă zilnic predica stăpânului / înfrânându-şi poftele / conform programului său de lucru / dinţilor săi / le place deja viaţa duplicitară / întrucât nu mai muşcă pe oricine / după vechea lege câinească / şi nici măcar / nu mai latră pe oricine / fiindcă viaţa câinelui credincios / este doar un cod de interdicţii”.

Dincolo de aceste consideraţii, care circumscriu, din punct de vedere tematic, universul liric al lui Victor Teişanu, aşa cum ni se oferă, ele, în acest volum, este de remarcat că obsesia frunzei, sub care s-a născut, poetul dărăbănean, în literatura română, nu l-a părăsit nici acum, la peste un deceniu de la primul volum („Viaţa într-o frunză”): „umil voi intra / în chilia frunzei” („Miracole”), „Din chilia frunzei / arăt cu degetul” („Las profeţiile”), „voi sărutaţi frunzele” („Conjugare”), „o splendidă aventură / petrecută în chilia unei frunze (…) căzând tot mai adânc / în pântecul matern al frunzei” („Uşa chiliei se închide”), „Am zărit prin geam o frunză / cum din cer se prăbuşea (…) trupul meu era sicriu / pentru frunza cea meduză / care m-a mâncat de viu” („Frunza, meduza”), „dansul frunzelor dansul morţii” („Dansul morţii”), „Ţi-am scris pe-o frunză / ca să mă pot salva (…) ţi-am scris pe-o frunză / topindu-mă în clorofilă” („Ţi-am scris”), „Frunza poartă vestă antiglonţ, / toamna asta nu o va atinge (…) frunza poartă vestă antiglonţ / şi sub tirul toamnei râde-plânge” („Frunza poartă vestă”), „era necesar / masacrul din interiorul frunzei / pentru ca moartea / să fie iarăşi biruitoare” („Era necesar”), „mă voi întoarce / după o lungă pribegie / coborând în odaie / dintr-o frunză însângerată” („Mă voi întoarce”). Fără îndoială, frunza, expresie a vieţii, este şi a singurătăţii, deoarece, deşi este vie numai în măsura în care coexistă cu celelalte frunze, duce în acelaşi timp o existenţă distinctă de a celoralte. În felul acesta, frunza se arată a fi simbolul cu valoare de leit-motiv al întregii opere teişănene, chintesenţă care înglobează, în sine, chiar dimensiunea dintru început programatică a liricii sale: „Nu ştiu de ce / ţi-am povestit atunci viaţa-mi / ca pe o splendidă aventură / petrecută în chilia unei frunze” („Uşa chiliei se închide”).

Din punct de vedere tehnic, în afara dispunerii în trei strofe-catrene, a fiecărui poem al volumului, se poate remarca revenirea, într-o mare parte a poemelor, a unuia sau a două versuri, din prima strofă, în cea de a treia, într-aceeaşi formă sau într-una simţitor apropiată (este cazul poemelor „Poţi fi liniştit”, „Floare de gheaţă”, „Harpa sângelui”, „Hipodromul din cer”, „Triumful poeziei”, „Despre stil”, „Fericitul Homer”, „Conjugare”, „Conştiinţa de sine”, „Sunt neputincios”, „Vă las pe voi”, „Să rămână o copie”, „Din păcate”, „Câinele credincios”, „Ultima întrebare”, „Fiindcă te iubeam”, „Poate că totuşi”, „Ce întâmplare”, „Cântec”, „Cu budozerul”, „Tramvaiul de noapte”, „Am ales umbra”, „Unicul desen”, „Gesturi de clemenţă”, „Accident cosmic”, „Ţi-am scris”, „Frunza poartă vestă”, „Pe urma păsării”, „Viaţa mea din alt timp”, „Elegie finală”, „Spovedania”). Bineînţeles, repetiţia aceasta este una sugestivă, dat fiind că poetul conferă respectivelor versuri, sintagme, un alt sens decât cel iniţial, valorizându-le altfel şi valorizând, prin intermediul lor, altfel, conţinutul poemelor.

În „Ceremonii de iarnă” Victor Teişanu nu face exces de figuri de stil. Versul este cursiv, accentul căzând pe gândul bine conturat, pe sentimentul subtil abstras mareei trăirilor cotodiene. Există poeme impecabil lucrate, în care nici o intervenţie nu mai este posibilă, reprezentând, din punct de vedere tehnic, un cerc închis, perfect rotunjit, şi amintesc aici doar câteva dintre ele, care se remarcă şi prin frumuseţea sublimă a substanţei lor intime: „Profeţiile”, „Discurs către fii”, „Obiectul neidentificat”, „Vă las pe voi”, „Păsările cerului”, „Printre legi şi precepte”, „Despre inspiraţie”, „Muzicantul orb”, „Ochiul meu”, „Am ales umbra”, „Sunt neputincios”, „Dansul morţii”, „Aştept înfrigurat”, „Gesturi de clemenţă”, „Accident cosmic”, „Ţi-am scris”, „Numai tu”, „Viaţa mea din alt timp”, „Elegie finală”, „Spovedania”. Sunt, acestea, poeme care pot fi oricând incluse într-o antologie de aur a liricii româneşti din toate timpurile.

Prin contrast, pot fi semnalate, în volum, şi destule secvenţe în care ispiraţia nu a fost la fel de darnică, cu poetul, ori în care pathosul său lucrător nu a fost la fel de insistent. Mă voi opri asupra câtorva exemple. În „Triumful poeziei”, de pildă, ultimul vers nu este cel mai potrivit ansamblului: „poetul are / mâinile şi gura însângerate / însă nimeni nu observă / că din ochii deschişi curg imagini”; dacă înlocuim cuvântul „imagini” cu „lumină” (păstrând, aşadar, înrudirea semantică), lirismul versului, şi chiar al întregului poem, va fi în chip vizibil potenţat. Bineînţeles, aceasta este doar o sugestie, fiind posibile multe alte posibilităţi de îmbunătăţire a efectului general, dat fiind că asocierea „ochilor deschişi” cu „imaginile” este una obişnuită, cotidiană, previzibilă, lipsită fiind, prin aceasta, de virtuţi lirice deosebite. O altă situaţie din aceeaşi categorie, a poemelor ce pot fi, încă, lucrate, întâlnim în „Miracole”, unde primul catren pare total nepotrivit în raport cu celelalte două care îi urmează, şi care pot forma, ele singure, un poem de sine stătător, valoros (aici intuim că Victor Teişanu este tributar canonului pe care şi l-a autoimpus, poemul trebuind, neapărat, să posede trei catrene): „Spiţerul din colţ / vinde miracole / ologii pe schiuri / zboară la cer / umil voi intra / în chilia frunzei / chemat de gongul / legendei materne / va exista / o singură peşteră / şi înăuntru / popoare serbând”. În chip similar, poemul „Musafir nocturn”, început excelent, se diluează, în ultimul catren, într-un neverosimil banal: „Noapte de noapte / cineva îmi intră în cameră / şi mă priveşte atent / de pe marginea patului / nu putem schimba / nici un cuvânt / pentru că musafirul acesta/ are cultul tăcerii / dimineaţa se mută / aproape imperceptibil / în ceainicul de pe noptieră / ori sub epiderma pereţilor”. În poemul „Ceremonii de iarnă”, care dă şi titlul volumului, există, în cel de-al doilea catren, formula „nici nu ştiu / dacă mă mai iubeşte raţiunea”, care, încercând să asocieze doi termeni contrari, iubirea (un sentiment) şi raţiunea (discursivitate pură), nu izbuteşte să o facă astfel încât efectul dobândit să fie în mod definitoriu liric, poemul nefiind defel sărăcit dacă întreaga secvenţă ar fi eliminată (eventual înlocuită cu o alta, astfel încât forma pentru care poetul optează – cele trei catrene – să nu aibă de suferit). Acelaşi lucru poate fi spus şi despre „Al treilea ochi”, în care al doilea catren nu aduce un plus de vibraţie, de tensiune, de lirism, de profunzime, faţă de celelalte, nesituându-se, măcar, la înălţimea lor: „Am şlefuit o noapte retinele / să nu-ţi voalez imaginea / căci doream să mă uit la tine / de foarte aproape / cu ochiul stâng / ţi-am privit tâmpla şi buzele / iar cu dreptul / umerii şi pleoapele / însă m-am retras / plin de ruşine / pentru că-mi mai trebuia un ochi / să te pot vedea în întregime”. Bineînţeles, aceste remarci, care privesc activitatea de laborator a creaţiei lirice, specifice, de obicei, atelierelor de lucru din cadrul cenaclurilor, poartă, inevitabil, pecetea unei anumite subiectivităţi perceptive. Dar, în măsura în care aceasta din urmă reprezintă expresia nu a banalei subiectivităţi, ci a simţului poetic şi critic suficient exersat, ochiul liric riguros, sever faţă de sine, nu are cum să-i ignore verdictul, în măsura în care pretinde, de la sine, ascensiunea, adică exact ceea ce poetul a surprins, cu inspirată măiestrie şi ingeniozitate, în poemul „Păsările cerului”: „Păsările cerului / n-ar citi calendarele noastre / pentru că în văzduh / se pot lipsi de litere şi silabe / în văzduh / se pot lipsi şi de pravili / de aur argint diamante / nu doar de litere şi silabe / ceea ce contează / sunt numai cele două aripi / şi paote visul / că şi-au mutat cuibul în cer”.

Nu ne mai rămâne decât să sperăm, în urma acestei incursiuni în lirica celui de-al treilea volum al lui Victor Teişanu, că am izbutit a ne apropia, prin mijlocirea cuvintelor sale chibzuit ticluite, de universu-i lăuntric deschis către al nostru, exact precum el însuşi a profeţit: „să citeşti cu atenţie / şirul de litere rotunde / şi vei simţi dintr-odată / cum mâna mea te atinge” („Ţi-am scris”), şi să ne descoperim, în urma acestei întâlniri, considerabil îmbogăţiţi, regăsiţi în mrejele altui spirit înfrăţit cu al nostru, conştienţi că avem de-a face cu una dintre cărţile importante ale poeziei botoşănene din debutul mileniului trei creştin. Căci dacă mai stă în putere cuvântului, astăzi, să apropie spiritele, faptul e posibil exact în măsura în care şi noi încercăm a ne apropia de făptura lui plăpândă. Cu respectul şi cutezanţa cuvenite, bineînţeles.

Citește articolul întreg | Make a Comment ( None so far )

Despre CUM NU SE SCRIE un volum de poezie !!!

Posted on 22/04/2010. Filed under: Dumitru Petraş | Etichete:, , , , , , , , , , |


Spre marea mea surprindere, răsfoind, on line, primul număr al revistei botoşănene de cultură „Absolut Cultural” (http://www.absolutcultural.ro/AC/), editată şi fondată de către Augustin Eden, număr a cărui lansare va avea loc mâine, 23 aprilie 2010, la Ipoteşti, am descoperit, la pagina 216, un grupaj de poeme din volumul „Lăsaţi-mă să vin”, al lui Dumitru Petraş, apărut sau, poate, încă în curs de apariţie la Editura Laocoon din Botoşani. Iată fotocopia acestei pagini (daţi click pe ea pentru a o vizualiza în detaliu):


Ei bine, până aici, nimic nefiresc ! Însă, încă de la prima ochire, mi-am adus aminte unde şi când mai citisem aceste poeme… Este vorba de o stranie coincidenţă ! Directorul editurii menţionate, cunoscutul jurnalist botoşănean Marian Moroşan, mă rugase, în toamna anului 2009, să scriu o prefaţă la un volum de poeme, trimiţându-mi manuscrisul, pe Yahoo Messenger, dar fără a-mi furniza şi numele autorului. Redau, cu acest prilej, convorbirea purtată ulterior, pe e-mail, cu Marian Moroşan (tot un print-screen, daţi click pe fotocopie pentru vizualizare):

Într-un final, mi-am făcut timp pentru a lectura manuscrisul… Mare dezamăgire, însă ! Cu fiece poem lecturat, începuse să-mi pară din ce în ce mai rău pentru că mă angajasem să scriu despre o carte atât de slabă… (iar acest apelativ, vă asigur, este unul binevoitor). În cele din urmă, luându-mi inima în dinţi (trebuia să mă ţin de cuvânt…), am redactat o scurtă, dar percutantă prezentare, trimiţându-i lui Marian Moroşan următorul mesaj (click pentru mărire):


Ce să vă mai spun… A fost ultima oară când Marian Moroşan mi s-a adresat… pe viu sau on-line ! Se vede bine, a fi sincer nu reprezintă, totdeauna, şi fundamentul aprecierii ce vine din partea celorlalţi… Un lucru am învăţat, din această păţanie: să nu apuci niciodată să promiţi, cuiva, că scrii, despre o carte, înainte de a fi lecturat respectiva carte !!!

În orice caz, dacă tot v-am dezvăluit, până în acest punct, cele petrecute, nu strică să vă aduc la cunoştinţă şi prefaţa pe care am schiţat-o atunci (habar nu am dacă a ajuns vreodată la cunoştinţa autorului…). Cu precizarea că apariţia poemelor acestui autor în primul număr al revistei”Absolut Cultural” nu schimbă cu nimic aprecierile mele. De altfel, autorul a mai apărut şi în Jurnalul Literar din Botoşani (http://www.jurnalulliterar.ro/articole/Poezie/Dumitru-Petras-a-80-un-poet-ajuns-la-vrsta-semicentenara/367/17). În orice caz, nu ştiu dacă veţi fi atraşi de lectura poemelor, dar poate vă va interesa modul meu de a le vedea… Bineînţeles, judecata mea nu este una arbitrară, în sprijinul ei aducând suficiente, zic eu, argumente, respectiv exemple. Să nu mai pierdem vremea, aşadar…

_________________________________________________________

REDAU   MAI   JOS   TEXTUL    SCRIS    DE    MINE    ÎN    NOIEMBRIE    2009

(cu precizarea că am încercat, pe cât posibil, să mă port „cu mănuşi”…):

_________________________________________________________

DESPRE   CUM   NU   SE   SCRIE   POEZIA …

Volumul „Lăsaţi-mă să vin” adună, laolaltă, versuri nostalgice, romanţioase, gravitând în jurul unei teme dominante: viaţa, aşa cum este ea surprinsă în amintirile autorului. Nu este deloc simplu să aşterni, chiar şi câteva cuvinte, despre un volum care nu se armonizează deloc cu tiparele lirice ale prezentului, ci, dimpotrivă, care forţează, atât la nivelul mentalului creatorului, cât şi la nivelul formei exterioare a plăsmuirilor sale, întoarcerea către mijlocul veacului XIX. Folosirea obstinentă a catrenelor, ritmul dominant, preferat de către autor, sistemul dominant de rime (1 cu 3, 2 cu 4) fac ca totul să pară nu doar anacronic, ci chiar anost. Fără îndoială, stilul acesta nu poate fi decât al unui inadaptat al lumii noastre, al unei persoane care refuză contemporaneitatea, cu tot ce înseamnă ea, refugiindu-se într-un univers dominat de vagi amintiri, de vagi percepţii, cărora li se abandonează cu totul. Problema este că, refuzând contemporaneitatea, nu te lipseşti numai de lacunele, ci şi de calităţile sale. Una dintre aceste calităţi este chiar accentul pe care îl pune pe cultura literară. Nu mai poţi fi creator valoros, în orice domeniu (nu doar în cel literar), de multe decenii, fără a avea o cultură de specialitate, tehnică şi critică, deopotrivă, cel puţin de un nivel mediu! Or, această condiţie, obligatorie, nu pare a fi luată în serios, de autorului volumului „Lăsaţi-mă să vin”. Ceea ce ni se oferă, în acest context, este un pariu solitar, purtând marca sfidării timpurilor postmoderne, dar fără a propune, prin aceasta, şi o alternativă viabilă. Bineînţeles, în acest context, nu vom putea vorbi despre poezie, în paginile cărţii de faţă. De la simpla versificaţie, până la autentica poezie, este un drum foarte lung. Autorul acestor înşiruiri de catrene nu poate fi situat, aşadar, decât în rândul plăsmuitorilor de versuri a căror ascensiune, către chipul poeziei, se lasă, încă, aşteptată.

Ce ne oferă, în consecinţă, volumul de faţă, astfel încât să merite efortul de a-l parcurge? Aş spune că lectura nu poate fi decât variată, ghidată fiind în primul rând de aşteptările receptorului. Or, pentru un lector exigent, bun cunoscător al istoriei şi criticii literare, familiarizat cu exigenţele poetice ale prezentului, volumul nu are mai nimic de oferit, în afara câtorva învăţăminte despre cum nu trebuie să se scrie, poezie, la începutul mileniului trei creştin. Dimpotrivă, pentru un lector puţin sau foarte puţin exigent, volumul ar putea constitui o lectură menită să delecteze, dar, iarăşi, îndrăznesc să afirm că nu la o lectură sistematică, a sa. Motivul este simplu: fiecare plăsmuire lasă impresia (neplăcută, inevitabil) că nu reprezintă altceva decât o altă variaţie asupra aceleiaşi tematici, cu reluarea obsesivă a aceloraşi motive, idei. Pentru a-mi argumenta observaţia, este suficient să enumăr sintagmele în care unul şi acelaşi genitiv revine într-un ritm scăpat, parcă, de sub control, trădând una dintre preocupările fundamentale ale autorului, aceea de a combina, un număr limitat de cuvinte, în cât mai multe feluri: „noaptea vieţii”, „cezariana vieţii” („Zbor deschis”), „mecanismul vieţii” („Însetat”), „steaua vieţii”, „amurgul vieţii” („Glas de stele”), „timpul vieţii” („N-aţi ştiut”), „drumul vieţii” (Apă crudă”), „drumul vieţii” („Drumul mers”), „amurgul vieţii” („Am visat”), „visul vieţii” („Prispa verde”), „timpul vieţii” („Altarul sufletului meu”), „visul vieţii” („Să te găsesc”), „amprenta vieţii” („Amprente”), „noaptea vieţii” („Sunt”), „izvorul vieţii” („La toţi”), „drumul vieţii” („Port zarea”), „distanţa vieţii”; „ceasul vieţii”, „timpul vieţii” (Către casă”), „trecutul vieţii”, „drumul vieţii” („Drumuri lungi”), „ziua vieţii”, „paşii vieţii”, „rugăciunea vieţii” („Rugăciunea vieţii”), „amurgul vieţii”, „veacul vieţii” („Mi-ai spus”), „visul vieţii”, „glasul vieţii” (Dar unde…”), „steaua vieţii” („O să revin”), „rădăcina vieţii” („Apa vântului”), „fructul vieţii”, „vântul vieţii” („Vântul vieţii”), „poarta vieţii” („O rază”), „drumul vieţii”, „ziua vieţii”; „ceasul vieţii”, „trupul vieţii” („Privire”), „veacul vieţii” („Porţi de dor”), „drumul vieţii” (Drumul vieţii”), „visul vieţii” („Rugăciune”), „timpul vieţii” („Aaproape”), „timpul vieţii”, „glasul vieţii” (Trupul vieţii)”, „viaţa vieţii” („Scriu”), „datoria vieţii”, „cardul vieţii” („Timpul dator”), „visul vieţii” („Galaxii de dor”), „iubirea vieţii”, „secunda vieţii” („Mai am de mers”), „vioara vieţii” („Cunosc”), „timpul vieţii” („Tu eşti”), „focul vieţii” („Focul vieţii”), „crucea vieţii” („Vas de sărutări”), „speranţa vieţii” („Pruncul iubirii”), „apa vieţii”, „trupul vieţii”, „visul vieţii” („Visul vieţii”), „speranţa vieţii”, „gazda vieţii” („Licitaţie”), „mireasa vieţii” („Cer”), „steaua vieţii”, „trupul vieţii” („Veniţi”), „coul vieţii”, „iubirea vieţii” („Aş vinde”), „rugăciunea vieţii” („Împreună”), „copacul vieţii”, „gândul vieţii” („De mă lăsaţi”), „circuitul vieţii”, „mărul vieţii”, „firunl vieţii”, „coroana vieţii”, „durerea vieţii” („Visul”), „clipe vieţii” („Aproape”), „secunda vieţii”, „ecoul vieţii” („Lăsaţi-mă să vin”), „izvorul vieţii”, „umbra vieţii” („Iubirea mătăsoasă”), „setea vieţii” („aştept”), „crucea vieţii” („Departe vin, departe sunt”), „toamna vieţii”, „gara vieţii” („Opresc privirea”), „timpul vieţii”, „puterea vieţii” („De merg”), „durerea vieţii”, „forţa vieţii” („Rugăminte”).

Acest exemplu nu este deloc singular (deşi, chiar şi dacă ar fi singular, tot ar reprezenta o catastrofă, pentru volum, prin amploarea sa…). Există enorm de multe sintagme similare, care se repetă, de la un poem la altul, astfel încât impresia generală, care domină percepţia cititorului, la finalul volumului, este aceea că a lecturat… unul şi acelaşi poem, sau, mai precis, câteva zeci de variaţii ale… unuia şi aceluiaşi poem. De aici şi sentimentul general de monotonie, care te apasă, cu cât înaintezi, mai mult, către finalul cărţii.

Există, bineînţeles, şi versuri reuşite, în volum, însă ele, puţine, sunt eclipsate de numărul mare al celor neizbutite (aceasta făcând abstracţie de prezenţa sufocantă a tertipurilor). Per ansamblu, rima îl domină pe autor, şi nu invers! Impresia generală este aceea că cuvintele sunt potrivite doar de dragul rimei, fără ca autorul să aibă, neapărat, ceva de spus, sieşi sau celorlalţi, în afara celor câteva figuri, motive, teme obsedante, care-i revin, în permanenţă, în minte…

Versificaţia aceasta pare a se potrivi romanţelor, gen muzical ai cărui adepţi sunt, fără îndoială, minoritari, astăzi. Şi, bineînţeles, am putea vorbi, astfel, de o posibilă grilă de lectură a volumului, cu putinţă de adoptat de către fanii genului. Ceilalţi, însă, să ia aminte! Nu întotdeauna universul lăuntric, al unui autor, are ceva de spus şi celorlalţi.



Citește articolul întreg | Make a Comment ( None so far )

Cele 33 de trepte ale Golgotei

Posted on 25/09/2009. Filed under: Lucian Alecsa | Etichete:, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , |



Lucian Alecsa şi cele 33 de trepte ale Golgotei

coperta Lucian Alecsa

Volumul „Iluzionista Babette”, apărut în 2008 la editura Vinea din Bucureşti, marchează o semnificativă cotitură în creaţia poetică a lui Lucian Alecsa. Experienţa bolii şi iminenţa morţii au schimbat, în mod dramatic şi radical, registrul tematic al poetului botoşănean, astfel că, fără ca stilul poetic să fie cu totul altul, cartea aceasta nu poate decât să-l surprindă, pe cititorul familiarizat cu plăsmuirile sale literare anterioare. Lucian Alecsa rămâne, prin acest volum, acelaşi autor provocator, sfidător de prejudecăţi, experimentând registre lirice oarecum incomode simţului poetic comun (e suficient să ne amintim, pentru aceasta, de „Ţinutul Klarei”, precedentul său volum de poezie), dar dobândind, în plus, o gravitate aproape metafizică, o disperare atent temperată, o reflexivitate dintre cele mai profunde şi mai productive.

Simpla constatare că volumul cuprinde un număr de 33 de poeme poate fi grăitoare, pentru exegetul care are curiozitatea şi răbdarea să le numere, fiind, totodată, aproape imposibil să nu asocieze, faptul, cu cei 33 de ani ai lui Iisus, pe pământ, printre oameni, ani care reprezintă, totodată, câte o treaptă a Golgotei pe care şi-a asumat-o în chip exemplar. Analogia nu va mai părea deloc forţată după ce vom constata, parcurgând fiecare poem al volumului, că urcăm, şi noi, împreună cu poetul moldav, treptele Golgotei sale, aşa cum a înţeles să o imortalizeze în litera pătrunsă de duhul poeziei. Purtaţi de valurile stilului liric alecsian, pătrundem, astfel, din ce în ce mai adânc, în culisele încrâncenatei lupte cu moartea, cu boala, cu timpul, într-o împotrivire eroică faţă de degradarea universală căreia omul nu are cum să i se sustragă, degradare simultan carnală şi spirituală. Încleştarea la care suntem făcuţi, peste timp, martori, este dintre cele mai dramatice, trucurile ieftine, ale poeticii postmoderne, sunt abandonate din start, talentul autentic al poetului fiind singurul care ne transpune într-o ipostază limită a umanului: luarea lucidă la cunoştinţă de propria sa finitudine, în contextul iminenţei marii treceri.

Vă invit, aşadar, să parcurgem împreună, treaptă cu treaptă, Golgota lui Lucian Alecsa, pentru a surprinde, dinlăuntru, pulsul periplului său liric inedit, tinzând către ceea ce îndeobşte se numeşte, în critica şi în hermeneutica literară, viziunea comprehensivă asupra operei.

1

În deschiderea volumului, îl descoperim pe poet transfigurat de viziunea morţii, a infernului, în calitatea lor de realităţi palpabile ce caracterizează chiar interioritatea lumii şi a sufletului său. Nu e limpede, încă, ce anume generează această viziune, cert e numai că lucrurile stau aşa, încă de la începuturi, în pofida orbirii de sine a sufletului. „Alfabetul Braille”, sintagmă care conferă, de altfel, titlul poemului (totodată instrument ce serveşte, de obicei, nevăzătorilor, spre a putea citi – cu degetele, nu cu ochii – deci pentru a putea transforma lumea într-un text (logos) lesne de parcurs), rămâne, în acest prim stadiu, doar un deziderat: „dar poate e mai bine aşa / absenţa e cel mai nevinovat culcuş / tăcerea are gură de aur / şi alfabetul braille încă nu este cunoscut”. Avem de-a face, putem conchide, cu un soi de precunoaştere, în care poetului îi este dată numai intuiţia existenţei adevărului, nu şi  posibilitatea de a-l citi. Starea de orbire, ce defineşte, în general, încă de la naştere, omul, suportabilă, pentru cel viguros, devine un coşmar, pentru muribund.

2

O primă încercare de autolimpezire, urmând acestui amar început, marchează cea de-a doua treaptă a Golgotei prin care trece, şi în planul real, şi în cel liric (ele se suprapun fără a se distinge), Lucian Alecsa: scrutându-şi viitorul, în tentativa sa de a-şi citi destinul, poetul apelează la substitutele creştinismului (acesta, pesemne, fiind cu totul deconstruit, dezvrăjit, în timpurile noastre). Şi, la cine altcineva ar putea apela, decât la „Vrăjitoarea Amanda” ?! Aceasta ni se arată ca fiind o făptură halucinantă, „cu glasul spart”, „cu părul răvăşit”, „cu sfârcurile obraznice”, care nu se sfieşte a-i pune, poetului, diagnosticul cel mai necruţător: îi arată, întru totul, CINE este… Răsplata nu conteneşte să survină: „Am pus mâna pe ea, pe ţiganca Amanda / am îmbăiat-o şi parfumat-o / am îmbrăcat-o în haine de sărbătoare / şi-am răstignit-o pe un lemn de stejar / azi o port ca medalion / aducător de noroc / mâine o pot vinde ca pe o boarfă”.

3

Oricât de promiţător pare, însă, acest început, el se dovedeşte a fi o iluzie printre multe altele. Destinul nu se lasă citit nici măcar de către profesioniştii ce-l monopolizează, soluţiile invocate de aceştia se vădesc a fi banale iluzii. De altfel, poetul descoperă că însuşi timpul lumii e îngropat în iluzii, pe care chiar noi înşine le zămislim! Suntem victimele propriilor noastre iluzii, iar conştiinţa iluziei ca iluzie nu ne e de vreun folos! „Iluzionista Babette”, cea care ar trebui, conform statutului său, să limpezească totul şi să-i ofere, poetului, certitudinea destinului său viitor, se arată, în finalul poemului ce-i poartă numele, în nuditatea sa dezolantă: „iluzionista Babette îşi găsi ultima sută de ani / chiar în inima dresorului / pe când i-o arunca halcă cu halcă / câinilor de la porţile iadului”.

4


Unde altundeva ar putea găsi, poetul ajuns în ceasul ultimei lupte pământene, sprijin? Purtat de iluzii, el nu ajunge prea departe. Răspunsul nu se lasă mult aşteptat: în chiar rărunchii propriei sale memorii. Astfel se face că poetul, el însuşi aflându-se, pe sine, în faţa morţii, rememorează moartea bunicului; încearcă să se pregătească, de moarte, învăţând din celelalte morţi, familiare lui (nicidecum studind tratate…). Versurile sunt de o candoare ce nu are cum să nu ne trimită sensibilitatea către copilărie: „peripeţiile bunicului au mai continuat câteva ore / într-un sensibil inconfort îi erau mâinile / cu toate insistenţele nu reuşeau să se împreuneze pe piept / se căutau una pe alta / ca doi îndrăgostiţi despărţiţi de destin” („Bunicul”).

5

Această cale îl conduce, pe poet, la înfrăţirea cu moartea, o înfrăţire conştientă, nu tacită. Ultima este, oricum, intrinsecă omului, prin chiar natura sa acesta purtând pecetea păcatului originar, cel aducător de moarte. Dar a trăi cu conştiinţa morţii, clipă de clipă, a-i resimţi, în ceafă, răsuflarea, e cu totul altceva. Poetul extinde atât de mult, această conştiinţă, încât, la un moment dat, ajunge să se împreuneze cu moartea, într-o orgie halucinantă: „Norii se loveau într-un vast balamuc paranoic / inscripţionând expresia <te iubesc> / în alveolele morţii / fără să le pese c-o excită / Da, am trecut s-o iubesc în neştire / s-o iubesc cu toată fiinţa mea, ca un nebun / o simţeam ca pe-o gaură neagră / absorbindu-mă prin buric / (…) / eram înciotaţi / murea de plăcere, nebuna / (…) / nebuna îmi cânta, mă legăna / îmi dădu şi-o ţâţişoară să mă joc / mă simţeam, ce mai, ca-n uterul mamei !” („Ca-n uterul mamei”). Înfrăţirea cu moartea are darul de a-l azvârli, pe poet, în matca originară a lucrurilor, acolo unde existenţa este ceva incert; exact precum în uterul mamei… unde se dă bătălia pentru viaţă. Constatăm cum moartea creşte, ca prezenţă, în volum, cu fiece poem… Regresia ad uterum se realizează fără ca resorturile vieţii acesteia să fi încetat… într-o încleştare tragică, care ne apare drept inofensivă, pe plan afectiv (există, până acum, în condiţiile absenţei sensului ansamblului, posibilitatea receptării sale ca un spectacol iscusit regizat), tocmai datorită transfigurării sale lirice.

6

Încleştarea aceasta, cu moartea, este epuizantă. Poetul cade pradă reveriei, părţii celei mai vii a sufletului său, acum, când viaţa din trupul său vlăguit este pe sfârşite. Are revelaţia faptului că omul nu a fost creat să fie singur, că omul nu poate muri, în consecinţă, de unul singur, ci numai împreună cu celălalt… La modul autentic, se moare numai în doi… Cheia vieţii este chiar refacerea întregului originar (Adam şi Eva), care, după cădere, funcţionează defectuos. Salvarea poetului, se înţelege, poate veni, şi ea, în urma refacerii acestui întreg: căutarea jumătăţii sale nu mai suportă, în consecinţă, amânare. Versurile sunt cât se poate de sugestive, în acest sens: „fiecare ne-am văzut jumătatea celuilalt / eram cariaţi de întâmplările din viaţa trăită / cerşeam acum îndurare timpului / printr-o gestică disperată / şi prin câteva exerciţii de alunecare în adolescenţă / (…) / ne suspectam reciproc de risipire / şi când colo eram o singură celulă / în prag să se dividă / ca un mesager al speranţei” („Când mă pregăteam de culcare”).

7

Din nefericire (sau poate din fericire), starea de reverie nu poate dura prea mult. Poetul revine, imediat, la crunta realitate a luptei cotidiene, concrete, cu moartea. Iar moartea avansează, în trupul vlăguit al poetului, redută cu redută… Volumul se vădeşte a fi, aşadar, un poem-jurnal, o naraţiune episodică, cursivă, o destăinuire survenită într-o situaţie-limită. Lupta cu moartea este crâncenă, poetul se sforţează, din răsputeri, să nu cedeze: „drăguţa de animăluţă mă suge mai întâi de cuvinte / ce-s amestecate printre globule vechi şi tocite / îmi întinde o cursă / se dă drept stetoscop de ocazie / dorind să-mi acorde un consult total / miezul meu în plin clocot / o respinge la marginea lumii / (…) / iubita căpuşă mă înşfacă în cârcă / aşa fără trup şi cu sufletul gol / considerându-mă cel mai isteric desert” („Căpuşa mea de zile fierbinţi”). Doar refacerea întregului originar l-ar putea salva, pe individ, în ceasul morţii… Câtă vreme celălalt, jumătatea originară, pulsează, încă, de viaţă, nici perechea sa nu poate muri… Moartea nu este, deloc, o bătălie solitară… Totuşi, încet-încet, cealaltă jumătate devine chiar moartea… Moartea se insinuează, şiret, încă din această viaţă, în chiar întregul care ar trebui să ne salveze… (mai mult…)

Citește articolul întreg | Make a Comment ( 1 so far )

Rohia – Ierusalimul meu

Posted on 04/07/2009. Filed under: Salah Mahdi | Etichete:, , , , , , , , , , , , , , |


Miraculosul Salah Mahdi :

de la poezia convertirii la convertirea poeziei

foto Salah Mahdi

Poezia lui Salah Mahdi este un tărâm al sufletului despovărat, încă din această lume, de neajunsurile lumii acesteia. Împământenit, acestor meleaguri carpatice, încă de acum trei decenii, poetul româno-irakian a ajuns să le răsplătească nu numai cu nemuritoare versuri, de o frumuseţe aproape imaterială, ci şi prin dăruirea totală, definitivă, a ceea ce are mai profund, în fiinţa sa plăpândă: propriul suflet. Ultimul volum al poetului, Rohia – Ierusalimul meu (Editura Princeps Edit, Iaşi, 2009), ne face părtaşi acestui gest sublim, survenit în urmă cu 11 ani: convertirea sa, în calitate de nativ musulman, la religia creştină. Şi, precum afirmă, în cuvântul său înainte (Ismaeliteanul care a aflat Calea), preotul Nicolae Stoia – unul dintre preoţii care au săvârşit slujba convertirii – acea zi memorabilă a fost ziua în care Salah a murit. A murit pentru a lăsa să se nască Ioan, căci acesta a dorit să-i fie noul nume şi noua identitate. Nădăjduim ca de acum încolo, nou-născutul întru Hristos, fratele nostru Ioan să slujească Logosului sfânt după harul încredinţat de Bunul Dumnezeu. Iar harul lui Ioan Salah Mahdi este acela al poeziei magice, după cum ţine să precizeze, în a sa Precuvântare, şi Justinian, Episcopul Maramureşului şi Sătmarului: Poeziile lui Ioan Mahdi mi se par nişte suspine îngânate de prunci în somn când li se face dor de mama lor. Poeziile pe care fratele Ioan le-a oferit limbii române sunt darul de nuntă din ziua în care s-a logodit cu România.

coperta carte Salah Mahdi

(mai mult…)

Citește articolul întreg | Make a Comment ( None so far )

Există experiment literar?

Posted on 17/05/2009. Filed under: Există experiment literar? | Etichete:, , , , , |


Cum şi ce ar trebui să fie EXPERIMENTUL LITERAR

books

Este deja un loc comun, îndeosebi în domenile de investigare şi analiză a limbajului, faptul că limba este vorbită exact pe măsură uitării ei, de către vorbitor. Însuşirea limbii, în copilărie, se face inconştinent, iar vorbirea limbii, în mare măsură, se realizează tot printr-un proces inconştient. Dacă ar fi să conştientizăm, pe deplin, sensurile şi semnificaţiile cuvintelor pe care le folosim, dacă ar trebui, de fiecare dată când nu suntem siguri asupra sensului unui termen, să consultăm dicţionarul, nu am mai ajunge să comunicăm. Tocmai datorită acestei stări de lucruri destui gânditori au sugerat, de-a lungul timpului, că, de fapt, limba ne vorbeşte pe noi, şi nu invers… Uitarea limbii, de către noi înşine, constituie, totuşi, o exprimare puţin forţată, dat fiind că nu poţi uita decât ceea ce ai cunoscut, cândva… Partea cea mai interesantă este că limba dispune, totdeauna, de raţiuni care o scutesc de intruziunea arbitrarului, în constituirea sa ca organism coerent şi funcţional, şi, deşi această constituire nu se realizează decât prin noi, indivizii, ea nu ne aparţine decât într-o măsură pe care nu o putem aproxima satisfăcător. Ca multe alte lucruri, limba este un fenomen care fiinţează în noi înşine, prin noi înşine, devenind noi înşine. Acest proces misterios, care ajunge să dea seama de chiar identitatea noastră, ne rămâne, în multe privinţe, străin. De aici şi contrarierea spiritului, când, încercând să-l desluşească, are parte de neaşteptate surprize…

Nu este lipsit de un real folos, în acest context, demersul contemporan (dar cu rădăcini vechi, în istoria reflexivă a omenirii) de a investiga locurile comune ale gândirii şi ale limbii… în speranţa că, astfel, s-ar putea contura noi sensuri ale evoluţiei spirituale viitoare, dincolo de limpezirile de moment. Un astfel de loc comun este, în opinia mea, şi acela desemnat prin noţiunea de experiment literar. Ce este, ce ar trebui să fie un experiment literar? (mai mult…)

Citește articolul întreg | Make a Comment ( None so far )

Apocalipsa de fiecare zi

Posted on 01/05/2009. Filed under: Daniel Corbu | Etichete:, , , , |


apocalipsa-de-fiecare-zi

             Daniel Corbu este un spirit prin excelenţă reflexiv, care îşi exprimă trăirile, gândurile şi concluziile, cu aceeaşi uşurinţă, în registrul creaţiei şi criticii literare, deopotrivă. În ultimul său volum de poezie, Apocalipsa de fiecare zi (Editura Princeps Edit, Iaşi, 2009), autorul ieşean exploatează această veleitate a sa în manieră lirică, eul său, laolaltă cu lumea din care face parte, constituind, deopotrivă, subiect şi obiect al actului reflexiv.

            Volumul, apărut la 25 de ani de la debut, poartă pecetea unei maturităţi creatoare de necontestat. Gândul curge fără poticniri, cuvintele se înşiruie firesc, fără a da, măcar o clipă, impresia că fluxul lor ar fi forţat (de vreo rimă încăpăţânat urmărită de autor, de exemplu, sau de vreun artificiu introdus capricios, cum se întâmplă, de regulă, la autorii tineri, îndeosebi, şi nu numai). Ba chiar se poate vorbi de oroarea de jonglerii stilistice, a lui Daniel Corbu, atenţia lui îndreptându-se cu precădere asupra efortului dezvăluitor de adevăruri profunde, greu perceptibile şi mult mai greu exprimabile „în cuvinte potrivite” (parafrazându-l pe Arghezi) de către poet. Astfel se face că metafora, atunci când survine în poem, se dăruieşte, spiritului, aproape fără a fi sesizată, în consistenţa şi menirea ei. Este, aceasta, dimensiunea reflexivităţii poetice ajunsă la apogeul ei. (mai mult…)

Citește articolul întreg | Make a Comment ( None so far )

« Intrări anterioare

Liked it here?
Why not try sites on the blogroll...