FILOSOFIE

E.M.Cioran – centenarul nașterii – o perspectivă europeană

Posted on 16/05/2012. Filed under: Emil Cioran - o perspectivă europeană | Etichete:, , , , , , , , , , , , , , , , |


 


E.M.Cioran în anul centenarului – o perspectivă europeană

„Cioran şi sufletul pierdut al României”: aşa am fost tentat, într-o primă fază, să intitulez textul de faţă, ca o contrabalansare a celuilalt titlu posibil, ce ar putea să pară mult mai firesc, date fiind opţiunile cunoscute ale eseistului: „România, sufletul pierdut al lui Cioran”. Am renunţat, conştientizând că nu aş putea insista suficient de mult asupra acestei teme într-un material ce-şi propune, de fapt, o sumară anamneză a modului în care este receptat, E.M.Cioran, la 100 de ani de la naşterea sa, în spaţiul european, cu precădere în acela italo-francez.
Ca punct de plecare, în acest nu tocmai simplu periplu, voi adopta observaţia ce poate fi citită la finalul articolului intitulat „Cioran în <Bibliothèque de la Pléiade>”, de pe blogul studenţilor de la Facultatea de Filosofie a Univ. „Al.I.Cuza” din Iaşi: „Nu ne aducem aminte ca în România centenarul să fi dat naştere unor evocări, analize sau reeditări”. Într-adevăr, percepţia generală, pe durata întregului an 2011, a fost şi a rămas aceea a unei tăceri extrem de suspecte asupra unui autor român de maximă importanţă, la nivelul culturii contemporane universale. La nivelul presei româneşti nu putem semnala, ca fiind cu adevărat notabil, decât articolul lui Matei Vişniec, publicat în „Jurnalul Naţional” din 4 decembrie 2011, care insistă asupra semnificaţiei cu totul deosebite a reeditării, într-un singur volum al prestigioasei colecţii Pléiade a Editurii Gallimard, a operelor scrise în limba franceză de către E.M.Cioran, radiografiind totodată succint câteva coordonate ale operei sale. Din păcate, în stilul caracteristic presei româneşti a ultimilor ani, ideile articolului au fost mixate cu altele preluate din presa franceză (mă refer aici îndeosebi la textul “L’honneur dû à Cioran”, publicat în data de 18 noiembrie 2011 în suplimentul literar al ziarului Liberation de criticul francez Marc Semo), rezultând în felul acesta articole ce plagiază cu neruşinare, scrise fiind de autori lipsiţi de imperativul precizării surselor primare de inspiraţie, imperativ care ar trebui să fie fundamental pentru un ziarist (excepţie face aici Daniel Nicolaescu, care, în articolul “O altă piatră funerară, mai rea decât Nobelul“, apărut în Ziarul de duminică din 25 noiembrie 2011, îl citează masiv pe criticul francez). Acest mod de a proceda nu poate sugera decât inexistenţa unui proces real de asimilare, din partea sufletului românesc, a celui mai important eseist pe care poporul român l-a dat culturii universale în secolul XX: E.M.Cioran. Cu alte cuvinte, Cioran este încă un străin, pentru români, aşa cum a fost, în mare măsură, înainte de 1989. Matei Vişniec însuşi, în articolul semnalat, admite că nu a cunoscut, efectiv, opera lui Cioran, decât după 1987, anul emigrării în Franţa. Nici nu e de mirare, câtă vreme primul volum conţinând o antologie selectivă din textele scrise în limba franceză de E.M.Cioran a apărut, la noi, abia în 1988, la Editura Cartea Românească, sub titlul „Eseuri”, în traducerea excelentă a lui Modest Morariu. Proiectul asumat, după 1989, de Editura Humanitas, acela al traducerii complete, în limba română, a operelor franceze ale lui E.M.Cioran, nu a produs încă, se pare, roadele scontate: auto-exilul autorului continuă, la nivelul mentalului românesc. Nu doar francezii, aşadar, au dificultăţi în a-l asimila pe Emil Cioran; şi noi, românii, trebuie să le admitem pe ale noastre, deşi motivele diferă, de fiecare parte. Dacă francezilor nu le este deloc comod să accepte că E.M.Cioran, unul dintre cei mai iscusiţi mânuitori ai limbii franceze în genul eseistic, nu aparţine, prin originile, formarea şi începuturile operei sale, culturii franceze, românilor le vine dificil să înţeleagă în ce măsură E.M.Cioran poate fi asimilat culturii române, după o absenţă atât de lungă într-o perioadă – epoca comunistă – în care cultura română a avut atât de mult de suferit. Despre Constantin Brâncuşi francezii pot afirma cu mult mai multă uşurinţă că este un artist francez (etichetă întâlnită pe multe site-uri internaţionale, de altfel), deoarece opera sa nu necesită traducere, ci numai interpretatre, beneficiind de limbajul universal, transfrontalier, al artei plastice şi, nu în ultimă instanţă pentru că, cu cinci ani înainte de moarte, a solicitat şi dobândit cetăţenia franceză (fără a renunţa la cea românească), pentru a-şi putea redacta şi înregistra testamentul în condiţii legale. Emil Cioran, însă, dincolo de faptul că volumul operei sale în limba română depăşeşte, aproape, volumul operei sale în limba franceză (după cum observă Răzvan Voncu în nr. 6/2012 al „României literare” – „Un eveniment cultural: Cioran inedit”, aprecind drept crucială publicarea de către Editura Humanitas, la finalul anului 2011, a două manuscrise inedite scrise de Cioran în limba română după plecarea sa definitivă în Franţa), a rămas, în plus, toată viaţa un apatrid, refuzând înrolările şi aderările la orice fel de abstractizare colectivă, fie ea naţiune, partid, uniune, asociaţie… sau simplă grupare ad-hoc. Şi totuşi…
Evocările româneşti, în România, ale operei şi personalităţii lui Emil Cioran, în anul centenarului naşterii sale, au fost extrem de rarefiate şi de o consistenţă subţire. Putem aminti, aici, Simpozionul Național ”Emil Cioran – sensuri metafizice, etice și estetice ale operei”, organizat de Facultatea de Filosofie de la București în colaborare cu Societatea Română de Filosofie și Institutul de Filosofie C. Rădulescu-Motru al Academiei Române (20 mai 2011), turneul de la finalul anului 2011, al lui Gabriel Liiceanu, prin mai multe oraşe ale ţării, prin care a încercat să semnaleze faptul că anul 2011 este sau ar trebui să fie, totuşi, anul Cioran, context în care a fost invitat, în seara zilei de 24 noiembrie 2011, şi la Telejurnalul TVR, în cadrul unei discuţii despre centenarul Cioran. De asemeni, poate fi amintită expoziţia „Despre neajunsul de a te fi născut – o explorare fotografică a gândirii lui Emil Cioran”, constituită din lucrările a cinci artişti fotografi români, vernisată în 8 decembrie 2011 la sediul Institutului Cultural Român din Bucureşti, după ce poposise în prealabil la sediul ICR din Paris, la Festivalul de poezie şi muzică de cameră de la Bistriţa şi la Muzeul Casei Mureşenilor din Braşov.
Prin contrast, dacă ar fi să enumăr, aici, numai adresele de pe internet ale manifestărilor şi articolelor dedicate lui E.M.Cioran în afara graniţelor României, în anul 2011, lungimea listei ar depăşi-o substanţial pe aceea a textului de faţă. Pentru început, e de ajuns să menţionez faptul că, în această privinţă, iniţiativele instituţiilor române sau ale iubitorilor români de cultură, în diaspora, le depăşesc, numeric, pe cele ale entităţilor corespondente din ţară. Sunt de amintit, aici: iniţiativele ICR, precum proiecţia, la Universitatea Liberă din Bruxelles, a filmului documentar „Apocalipsa după Cioran” (9 decembrie 2011) sau expoziţia de corespondenţă şi fotografii inedite „Cioran epistolier”, în cadrul căreia a rulat şi filmul documentar „Cioran: 1911-1995” de Bernard Jourdain (6 decembrie 2011); „Conferinţa de studii dedicată gânditorului din Sibiu” (10 noiembrie 2011) organizată la Roma de Accademia di Romania în colaborare cu FIRI (Forumul Intelectualilor Români din Italia) şi Facultatea de Filosofie a Universităţii „Tor Vergata” din Roma; conferinţa intitulată „Emil Cioran, 100 ani de la naştere” (7 decembrie 2011), organizată de Parohia românească de la Strasbourg, având-o ca invitată pe Gina Puică, lector de română la Universitatea din aceeaşi localitate; comunicarea „Radicalism, istorie şi utopie la Emil Cioran”, a lui Vladimir Tismăneanu, prezentată la conferinţa dedicată furtunilor ideologice ale modernităţii şi ispitei totalitare, organizată la sediul Ambasadei României de la Washington cu sprijinul ICR (în colaborare cu universităţile Maryland şi Georgetown); expoziţia „Desenându-l pe Cioran”, vernisată în data de 10 noiembrie 2011 la Galeriile Michel Rein, a artistului român Dan Perjovski, cuprinzând 71 de desene inspirate de opera lui Cioran, organizată de Ambasada Franţei în România şi de Institutul Francez din Bucureşti, în cadrul căreia a fost prezentată şi cartea „Cioran dans la rue”, de Dan Perjovski, adunând la un loc fotografii ale aceloraşi desene expuse în diverse locuri din Bucureşti, imagini însoţite de texte semnate de Gabriel Liiceanu şi Horia-Roman Patapievici. În plus, ecoul acestor acţiuni a fost de o mai mare amploare decât ale celor desfăşurate în ţară. Faptele sugerează că E.M.Cioran este mai curând un autor european decât unul aparţinând spaţiului cultural românesc, realitate pe care, de altfel, şi-a dorit-o şi a pregătit-o. Curios este nu acest aspect, ci faptul că noi, românii, prin slaba asimilare a operei sale, prin lipsa realului interes în direcţia receptării mesajului ei profund, ne dovedim proasta poziţionare faţă de cultura europeană.
E realmente dificilă încercarea de a realiza un slalom printre zecile de ştiri şi articole dedicate, în spaşiul european, centenarului şi operei lui E.M.Cioran. Până şi limitarea la sursele accesibile on-line îl aşează, pe cercetător, în faţa unui noian de informaţii, unele extrem de bine documentate, altele oarecum hazardate. Şi totuşi, surpriza cea mai frumoasă este că, în afara câtorva excepţii, opera şi viaţa lui E.M.Cioran sunt temeinic cunoscute. Înainte de toate, puţini sunt cei care contestă sau ignoră românitatea lui E.M.Cioran. Însuşi faptul că el a ales să publice, în limba franceză, folosind doar iniţialele prenumelor sale (E.M.), arată că nu a dorit să i se franţuzească numele (în loc de Emil ar fi devenit Émile, în loc de Mihai ar fi devenit Michel), cu toate că nu a spus-o niciodată în mod răspicat, lăsând a se înţelege că decizia aceasta nu ar fi decât o manie oarecare, după cum sugerează, într-o scrisoare, prietenului şi traducătorului său în limba italiană, Mario Andrea Rignoni: “am renunţat la numele meu de botez şi în locul său pun întotdeauna iniţialele E.M.; fiecare are propriile sale manii“. De altfel, cartea intitulată “Mon cher ami, lettere a Mario Andrea Rignoni, 1977-1990“ reprezintă o extraordinară sursă de cunoaştere despre Emil Mihai Cioran, pe care cercetătorii italieni şi europeni o exploatează în manieră fructoasă în întreprinderile lor şi care îşi aşteaptă, încă, prima versiune în limba română (cel puţin la fel de importantă în această privinţă fiind cartea “În compania lui Cioran“, adunând la un loc studii dedicate eseistului român de către acelaşi Mario Andrea Rignoni). Revenind la românitatea individului Cioran, mă voi limita a preciza că pentru francezul Marc Semo el este un “scriitor de origine română“ (articolul citat); pentru francezul Michaël de Saint-Cheron este un “naţionalist român (…) devenit unul dintre marii scriitori de limbă franceză“ (“Cioran entre dans la Pléiade“, pe site-ul “La règle du jeu“, 2 decembrie 2011 ); pentru franţuzoaica Isabell Bunisset el este un “filosof şi scriitor român“ (“Cioran, la mort et moi“, în Sud Ouest, 27 noiembrie 2011, text reprezentând o recenzie la cartea Élisei Brune “La Mort dans l’âme, tango avec Cioran“); pentru italianul Santino Cundari el este un “scriitor de aforisme român“ (“Emil Cioran, quando l’insonnia è vita“, în publicaţia http://www.Rubric.it, 19 februarie 2011); pentru enciclopedia italiană Traccani.it el este un “scriitor român naturalizat francez“ (“Cioran, tra aforismi e nichilismo“, 4 aprilie 2011); pentru italianul Gianfranco Ravasi, cardinal al bisericii catolice, el este un “scriitor şi filosof român“ (“Emil Cioran, l’ateo-credente“, http://www.zenit.org, 16 februarie 2011); pentru italianul Antonio De Lauri el este un “gânditor şi filosof român“ (“Emil Cioran. L’anti-profeta che abiura tutte le Verità“, în L’Occidentale, 16 octombrie 2011); pentru italianul Salvatore De Salvo el este “român prin naştere, francez prin alegere“ (“Due passi in Cioran“, în Helios Magazine); pentru italianul Pierpaolo Trillini, traducător al cărţii “Per nulla al mondo. Un amore di Cioran“, el este un “gânditor român“ (în interviul “Tradurre Friedgard Thoma, quasi più difficile che tradurre Cioran“ apărut în “Orizzonti culturali italo-romeni“, nr. 1 din ianarie 2012); pentru italianul Piero Pisarra el este un “filosof român“ (“Cioran l’eretico“, viediscampo.com); pentru italianul Emilio Sanfilippo este este un “scriitor român“ (“La caduta secondo Cioran. Tormenti meditati su La caduta in tempo“, pe blogul autorului); pentru italianul Fabrizio Caramagna el este un “scriitor franco-român“ (pe blogul Aforisticamente.com, în postarea “Le vie parallele di Cioran e Leopardi, intervista a Mario Andrea Rigoni di Antonio Castronuovo“, 20 ianuarie 2011); pentru publicaţia olandeză NRC Handelsblad (www.nrc.nl) el este un “scriitor româno-francez“ (“Nederlaag van het bezige denken“, 2 decembrie 2011); pentru Shawell Peña, de la cotidianul El Nacional din Republica Dominicană, el este un “filosof francez“ (“Realizan coloquio sobre Emil Cioran“, 21 noiembrie 2011), în vreme ce publicaţia 7dias.com.do din aceeaşi ţară îl prezintă ca pe un “gânditor şi eseist româno-francez“ (11 noiembrie 2011). Interesant este că noi, românii, ne dovedim a fi, încă o dată, mai catolici decât papa, dovadă comunicatul Agentiei Nationale de Presa Agerpres din 18 noiembrie 2011: “În Franţa a apărut prima colecţie a operelor scrise în franceză de scriitorul de origine română Emil Cioran“, care vădeşte o evidentă ambiguitate.
Trimiterile de acest gen ar putea continua, dar cele asupra cărora m-am oprit sunt suficiente, cred, pentru a ilustra faptul că E.M.Cioran este receptat şi apreciat în calitatea sa de român, în pofida faptului că scrierile care l-au făcut cunoscut, lumii, au fost redactate în limba franceză. Nu pot să trec cu vederea faptul că autorii care l-au cunoscut mai îndeaproape, fiindu-i chiar prieteni apropiaţi, nu-l numesc nici român, nici francez, respectându-i opţiunea căreia i-a dat glas de nenumărate ori, aceea de a fi considerat un apatrid; amintesc aici pe Andrea Mario Rignoni (“E.M.Cioran, la rivincita dell’anti-Sartre“, în Corriere della Sera din 28 februarie 2011) şi pe Pietro Citati (“Emile Cioran. Pasticcio e rose, le cene felici del grande apocalittico“, în La Repubblica din 24 martie 2011). De altfel, într-o scrisoare către Rignoni, care pregătea textul de prezentare a autorului cu prilejul unei noi traduceri a textelor sale în limba italiană, Cioran îl roagă pe bunul său prieten să elimine cuvântul “mare“ din expresia “marele scriitor româno-parizian“, fără a obiecta, se vede, în privinţa modului în care fusese etichetat, dar nici arătându-se deranjat despre faptul că i s-a spus româno-parizian, şi nu româno-francez. Cioran nu s-a considerat niciodată francez, mărturie fiind, în acest sens, numeroase pasaje din însemnările sale intime, mai timpurii sau mai târzii (a se vedea îndeosebi “Îndreptar pătimaş“, “Caiete 1957-1972“). Nu de puţine ori, când vorbea despre sine, o făcea în chip deloc măgulitor, autointitulându-se “barbarul din Carpaţi“.
Nu puţin discutată, analizată şi interpretată este românitatea operei lui E.M.Cioran. Pentru Marc Semo, unul din aspectele importante ale reeditării textelor franceze ale lui Cioran într-un singur volum este tocmai faptul că astfel este mult mai lesne de sesizat “importanţa în opera sa a unei culturi române impregnate de antice tradiţii trace – în care se plângea naşterea şi se sărbătorea moartea“ (articolul citat). Nu poate fi omis faptul că exegeţii nu scapă nici un detaliu despre opţiunile social-politice din tinereţea lui Cioran, după publicarea în 2002, de către Alexandra Laignel-Lavastine, a lucrării “Cioran, Eliade, Ionesco. L’oubli du fascisme“ (Presses Universitaires de France, Paris). Că această carte este nedreaptă şi că abundă de exagerări, este un fapt unanim recunoscut, atât în mediul academic francez, cât şi în cel italian. Semnificativ rămâne însă faptul că, în urma acestei apariţii, discursul despre Cioran nu a mai fost similar celor de dinainte. În plus, puţinii autori care, poate, ar fi dorit să şteargă cu buretele amintirea operei în limba română a lui Cioran, se izbesc acum de un zid cu neputinţă de cosmetizat. Cartea Alexandrei Lavastine a izbutit să sublinieze, în mod paradoxal, apartenenţa esenţială, a lui E.M.Cioran, la cultura română. Iar paginile pe care autoarea le înfierează fără milă, sugerând chiar că ar trebui arse, precum sunt cele referitoare la evrei din “Schimbarea la faţă a României“, unui alt exeget francez (Michaël de Saint-Cheron, în articolul citat) îi par a fi “cele mai fascinante“, mascându-şi în felul acesta regretul vizavi de eliminarea lor, de către Cioran însuşi, din ediţia din 1990 a cărţii.
De aici, nu a mai fost decât un pas pentru ca autorii să se interogheze şi asupra altor origini decât cele social-politice ale operei lui Cioran. Incapacitatea de a vedea, în opera eseistului român, doar o încercare de a uita, de a măslui erorile tinereţii (în mod exagerat înfierate de vocile ce adoptă „moda Lavastine” prin uzul unor termeni precum ultranaţionalism, militantism, profascism, fără a se ţine seama de rezonanţa lor cu totul diferită astăzi, faţă de contextul epocii interbelice), i-a determinat pe exegeţi să investigheze şi celelalte posibile origini ale universului cioranian: românitatea (limba, locurile natale, atmosfera culturală a Bucureştiului interbelic etc.), psihologia (depresia, insomnia şi rolul lor creativ, tentaţia şi apologia sinuciderii), metafizica (revalorizarea originală a interogaţiei şi a dialogului cu Dumnezeu, într-o epocă în care dicteul sistematic şi steril, cultivat după model sartrian, făcea legea), religia (influenţele buddhiste, gnostice şi mistice asupra viziunii cioraniene, procesul intentat creştinismului etc.), viaţa intimă (sunt analizate, pe larg, scrisorile de dragoste adresate de către Cioran nemţoaicei Friedgard Thoma în 1981, când el avea 70 de ani iar ea 35). Bineînţeles, după toate observaţiile şi analizele (în marea lor parte extrem de bine documentate), nici judecăţile de valoare, particulare sau de ansamblu, asupra operei, nu puteau să lipsească.
Dar, şi aici, opiniile sunt împărţite. Pentru Marc Semo, “Cioran francezul este, în mod cert, singurul care a atins universalul“ (extras din articolul citat), în vreme ce însuşi Cioran, într-un interviu din 1970 declara că partea cea mai bună a doctrinei sale se găseşte în limba română: “o carte care a văzut lumina zilei la Bucureşti în 1933: Pe culmile disperării. În ea se găseşte, deja, tot ceea ce va surveni după. E cea mai filosofică dintre cărţile mele“ (preluat din “Cioran, tra aforismi e nichilismo“, http://www.treccani.it).
Extrem de interesant este modul în care gândirea lui Cioran este aşezată în linia unei întregi tradiţii de gândire europene, anume aceea a anti-academicilor, alături de Petr Kropotkin, Georges Sorel, Miguel de Unamuno, Giuseppe Rensi, Adriano Tilgher, Albert Camus, Lev Şestov, Gabriel Marcel, Carlo Michelstaedter (genealogia îi aparţine lui Pier Paolo Ottonello), cu toţii “fii predilecţi ai lui Friedrich Nietzsche“, după cum remarcă Marco Iacona, care-i mai adaugă pe Samuel Beckett, Eugene Ionesco, Charles Bukowski şi Woody Allen (“Io e Cioran…“, http://www.ariannaeditrice.it, publicat în 4 aprilie 2011). Faptul este cu atât mai merituos cu cât, în opinia lui Frédéric Schiffer, care l-a cunoscut pe român în persoană, “Cioran nu fu nici un intelectual, nici un filosof“ (“Cioran: un nihiliste au Panthéon“, în Marianne2, 26 noiembrie 2011), ci un gânditor original al cărui mare dar, după cum subliniază un alt exeget, era tocmai acela de a face ca ideile sale să fie savurate chiar şi de către persoanele care nu puteau fi de acord cu el, un eseist care a apreciat totdeauna autorii care au putut să scrie fără a lăsa să se întrevadă, în opera lor, apartenenţa la o epocă anume, ancoraţi fiind direct în eternitatea gândului şi a problematicii sale universale. Nu trebuie să ne uimească, în acest context, faptul că până şi o faţă bisericească, cardinalul Gianfranco Ravasi, preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Cultură, a evidenţiat virtuţile pozitive ale non-conformismului gândirii cioraniene, insistând asupra faptului că “în timpul disperării, de fapt, anumite blasfemii – declara Cioran pe urmele lui Giobbe – sunt rugăciuni negative, a căror virulenţă este primită de Dumnezeu mai mult decât cumpătata slăvire teologică (ideea era deja formulată de către Luther)“, judecată de valoare de o importanţă colosală făcută publică în Aula Magna a Universităţii din Bologna în data de 12 februarie 2011, în cadrul discursului inaugural al primei întâlniri a celebrei structuri de dialog între credincioşi şi necredincioşi a Vaticanului – “Il Cortile dei Gentili“. Acelaşi cardinal admite că Cioran a anticipat şi aprofundat una dintre temele mult dezbătute ale prezentului: “Cioran acuză Occidentul de un delict extrem, acela de a fi extenuat şi secătuit potenţa generatoare a Evangheliei: consumat până la os, creştinismul a încetat de a fi o sursă de stupoare şi de scandal, a încetat de a dezlănţui vicii şi de a fecunda inteligenţe şi iubiri“.
Nu aş putea încheia înainte de a sublinia că, dincolo de a fi numai un autor cu adevărat contemporan, viu în conştiinţa culturală europeană şi mondială, E.M.Cioran este şi un inspirator, primele semne ale naşterii unei tradiţii, plecând de la scrierile sale, fiind deja vizibile: dincolo de numeroasele lucrări de doctorat pe care le inspiră lucrările sale, în România şi în lume (chiar recenta ediţie din colecţia Pléiade se datorează unui specialist în Cioran, Nicolas Cavaillès, autor al unei teze de doctorat asupra operei lui Cioran), nu putem trece cu vederea pe Élisa Brune, care în “Cioran, la mort et moi“, ne mărturiseşte: “Cioran era pentru mine această voce interioară care se aprindea la intervale regulate făcând bucăţi aparenţele. El era fundalul propriului meu sine“, sau pe Fernando Savater, cunoscutul eseist spaniol care recunoaşte în mod deschis că gândirea lui Emil Cioran l-a influenţat în chip decisiv.
În final, o relatare a unui blogger italian pe care Cioran ar fi considerat-o, cu siguranţă, pertinentă şi relevantă, dar care nouă ne poate stârni interogaţii deloc de neglijat: “Când am străbătut România pe jos, cu doi ani în urmă, am fost fascinat mult de Transilvania şi de micile sate agricole, cu porci care traversau strada surâzători, pe care riscai chiar să-i striveşti cu Fiatul Bravo şi cu cai care trăgeau carele în care şedeau ţărani fără dinţi ce te salutau vioi. Îmi amintesc că de la un castel vampiresc priveam unul dintre aceste sate, un conglomerat de barăci, cabane cu grădini de legume, coteţuri şi curţi străbătute de doamne îmbrăcate în negru, cu părul acoperit de baticuri şi cu copii graşi, graşi precum ramurile de arţar, priveam totul în jur (era un pic de ceaţă) şi mă întrebam: să fie cu putinţă ca dintr-un astfel de loc, atât de uitat de Dumnezeu şi de oameni, să poată ieşi vreodată un om mare, o oarecare personalitate a istoriei, a politicii, a artei, a culturii? Poate, un loc atât de înapoiat, să dea naştere unui oarecare mare talent?… Ieri am luat în mână, întâmplător, Caiete 1957-1972, de Emil Cioran, o capodoperă absolută pe care nu o citisem, cred, de circa douăzeci de ani, astfel încât uitasem că Emil Cioran era român. Am citit satul de unde provenea: se numeşte Răşinari şi este în Transilvania, aproape de Sibiu, exact în zona din care eu priveam, din castelul vampiresc, aglomeraţia de case de dimprejur, întrebându-mă: dar ar putea, un loc ca acesta, să dea naştere unui geniu? Aveam, doi ani după aceea, răspunsul. Şi în sfârşit înţelegeam, în plus, de ce Cioran era atât de obsesionat de ideea sinuciderii“ (Alessandro Dal Cin, “Il vampiro Emil Cioran“, http://www.scritturaselvaggia.it). Dincolo de clişeul arhicunoscut al lui Dracula, înţelegem că “neantul valah“, pe care Cioran l-a înţeles atât de bine, repudiindu-l şi transfigurându-l în operă de valoare mondială, are un substrat real. Cât despre legătura dintre mitul lui Dracula şi România, ea persistă numai la nivel profan: “A fi corecţi cu România înseamnă a nu o asocia îngustului mit al lui Dracula. România a dat naştere unor personalităţi precum Tristan Tzara, Eugène Ionesco, Mircea Eliade, Emil Cioran, Paul Celan“ (“Cioran, la psicoanalisi, la Romania“, articol de excepţie scris de Giovanni Rotiroti, specialist în limba şi cultura română, cercetător şi profesor al Universităţii “L’Orientale“ din Napoli).
O concluzie se impune, de la sine: la un secol de la naştere Emil Cioran este viu, chiar cu mult mai viu şi mai prezent, în conştiinţa culturală europeană, decât în timpul vieţii sale trupeşti.

______________________________

Articol publicat în nr. 4-5-6/2012 (anul 30, nr. 216-217-218) al revistei de cultură HYPERION, editată sub egida Uniunii Scriitorilor din România. . 

Anunțuri
Citește articolul întreg | Make a Comment ( None so far )

Această alergare, perpetuă alergare…

Posted on 27/02/2012. Filed under: Alergarea în și pentru sine | Etichete:, , , , , , , , , , , , , , , , , |


 

 

                                                                Autocritica conştiinţei alergării

 

Ar trebui să închinăm un monument alergării. Cu cât clipele ni se împuținează, cu cât înțelegem mai puțin ce anume ar trebui să facem în viață, cu atât ne îndârjim să alergăm din ce în ce mai repede. Dar, întrebându-ne dacă regăsim, în însuși faptul de a alerga, propria noastră esență, nu îndrăznim să răspundem afirmativ. Avem, așadar, o problemă.

Mai rar sau mai des, ne regăsim deprimați. Lipsiți de cheful de a trăi, de a respira, fără acea capacitate a copilului de a se bucura până și de cele mai mărunte lucruri. Fără a ne da seama că depresia e, în fond, o formă de expresie a egoismului. Numai cel preocupat de bunăstarea propriei persoane poate cădea în depresie. Numai cel care nu se mai poate bucura de actul de a dărui, de a se dărui celorlalți. Bucuria neruinătoare este bucuria binelui făcut celuilalt, este bucuria care se hrănește din bucuria generată celuilalt. Or, e imposibil, practic, ca o persoană să nu mai aibă nimic de dăruit, alteia. Leacul depresiei ar trebui să fie conștientizarea absurdității bucuriei axate doar pe propriul ego. A faptului că îngrijirea excesivă a propriului ego conduce, inevitabil, la depresie. Depresia este numai simptomul unui anume fel de a fi. Originile ei sunt metafizice, nu psihologice. Dacă nu conștientizăm faptul, e numai din pricina superficialității noastre și a timpurilor pe care le trăim.

Superficialitatea ne pândește la fiecare pas al spiritului în hățișul cotidian. Până la o vârstă, îi ignorăm puterea. După o vârstă, nu mai dispunem de puterea de a o contracara. A devenit, deja, parte din ființa noastră lăuntrică. O perioadă, mai dispunem de forța de a ne opune nouă înșine – dar confruntarea devine din ce în ce mai aprigă, din ce în ce mai inutilă, mai obositoare. Rezultatul nu e un progres la nivel profund, ci o bătălie superficială cu fantasmele generate de propriul eu, despre propriul eu. Ajungem să fim prinși, pentru toate zilele care ne-au rămas, în plasa propriilor fantasme, noi înșine numai o fantasmă… Cine, ce, cum ne-ar mai putea salva? Oare iubirea?

Iubirea… este, și ea, împărțită, fragmentată. E simplu a susține că ne putem salva prin iubire, numai că iubirea care este pentru toți și pentru toate scade din intensitate până într-acolo încât aproape nu o mai recunoaștem, în vreme ce iubirea pentru un singur lucru sau pentru o singură persoană dispune de atâta putere încât devine tot mai posesivă și mai fierbinte, ajungând să se mistuie de una singură, adică descoperindu-se la fel de instabilă ca și opusul ei absolut, ura. Ar trebui să fim dumnezei pentru a unifica, într-o singură trăire, cele două forme. Dar, după cum obişnuiau să spună vechii greci, noi, oamenii, putem fi cel mult înțelepți…

Este incredibil cât de mult s-au războit, oamenii, încă de la începuturile lor pe pământ. E de mirare că au mai găsit timp pentru un concept cum este cel de înțelepciune. Cândva, în epoca pe care o numim ”antică”, câteva minți, mai luminate decât media timpului lor, considerau că înțelepciunea reprezintă ținta ultimă a omului, pe pământ, adică tocmai ceea ce merită, mai presus de toate, a fi dobândit. Astăzi, după cum se constată la o simplă privire aruncată împrejur, acest ideal este mai îndepărtat ca oricând în raport cu sfera preocupărilor omului modern. Dar, în absența înțelepciunii, omul nu va ști cum să echilibreze, în sufletul său, cei doi vectori ai iubirii, astfel că nici posibilitatea salvării prin sine însuși nu poate deveni realitate. Or, dacă nu se poate salva, prin sine, omului îi mai rămâne să se distrugă – prin sine și de la sine.

Totul, în lumea perceptibilă sau imperceptibilă în raport cu simțurile, dispune de un ”de la sine”. Cel mai evident sens al ”de la sine”-lui este cel creionat de vectorul morții. Murim de la sine, dar nu trăim de la sine. Murim de la sine, în cazul în care refuzăm efortul convieţuirii, exercitarea voinței de a trăi. Dar nu trăim de la sine, în condițiile simplului refuz al condiției noastre muritoare. Chiar și pentru adepții reîncarnării, ai vieților succesive, viața rămâne, în esenţa sa, sforţare.  Pentru a trăi e nevoie de suferință, de frământări, de o luptă oarbă pentru te miri ce – căci bucuriile sunt pasagere iar moartea, în final, acoperă totul cu mantia ei. Și totuși, numai în acest orizont al morții există devenirea noastră, fie ea evolutivă sau involutivă, în raport cu varii criterii către care optăm. Să existe și un ”de la sine” al acestei deveniri? Este, probabil, întrebarea cea mai importantă la care ar trebui să răspundem, dacă ne propunem să formulăm un răspuns altei întrebări notorii: ”ce ar trebui să facem, în timpul ce ne-a rămas?”. Ne putem împlini, destinul pământean, aflând ceea ce ne este dat să fim? Bine, dar cum, ținând cont că până și pentru a ne realiza natura avem nevoie de un minim efort, de chinul deliberat al devenirii? Vocea înțelepciunii ne spune că naturii proprii nu-i este proprie sforțarea și că, dimpotrivă, sforțarea este simptomul opoziției față de această natură. Și atunci, cum putem înțelege efortul creator? El nu ar trebui să existe?

Cu siguranță, societatea modernă complică, indefinit, însuși actul creației. El se regăsește înghesuit într-o schemă rigidă a istoriei culturale, cu un sens presupus evolutiv, cu o raportare – devenită canon – la un trecut în mod excesiv conceptualizat, schematizat, sublimat. În felul acesta, actul creației nu mai este individual, ci colectiv. El nu mai aparține individului decât în măsura în care aparține și colectivității. Faptul de a fi individual, cu manifestările naturale, intrinseci, firești, dominate de simpla tendință a esenţei de a se exprima, nu este considerat un act creator, deși el continuă, împlinește chiar, actul creator primordial, indiferent dacă acesta este considerat divin sau nu. Opoziția omului modern, față de natură, în general, devine evidentă, din această perspectivă. El nu se mai mulțumește cu ceea ce i-a fost dăruit. Se reconstruiește, pe sine însuși. Pentru omul modern, sensul creației este chiar autocreația. Drept consecință, conceptul de natură se diluează, treptat, până la a deveni o necunoscută, iar autocreația devine autoreferențială. Mai mult decât atât, ea dobândește un potențial tot mai distructiv. Autocreația omului devine, treptat, autodistrugerea omului. Cursa nebună, a omului față de sine însuși, se accelerează cu fiecare clipă consumată. Doar moartea pare a se mai desfășura ”de la sine”, cu toate că, aparent, omul începe să o programeze chiar și pe ea. De fapt, treptat şi aproape neobservat, omul devine agentul și programatorul propriei morți. Revoltat împotriva conceptului de natură, pe care se căznește să-l relativizeze, omul ajunge să smulgă, naturii, până și tutela asupra morții. Dar, în felul acesta, el rămâne singur. Singur, față în față cu propriile incertitudini. Oriunde ar privi, nu mai reușește să vadă nimic altceva în afara propriului sine: peste tot e omul, omul, și doar omul… A cărui esență pare a fi doar faptul de a alerga. Fără orizont, fără direcție, fără motivație. Departe de natură, departe de ceilalți, departe de sine. Și totuși, ce s-ar întâmpla dacă conștiința ar refuza să mai alerge? Să fie posibil, acest fapt? Dacă da, cum anume? Cum…?

 

 

Jurnal sicilian,

februarie 2012   

Citește articolul întreg | Make a Comment ( None so far )

De ce suntem provinciali !

Posted on 15/09/2011. Filed under: De ce suntem provinciali | Etichete:, , , , , , , , , , , , , , , |


             De ce suntem provinciali ?

  1. Suntem provinciali pentru că nutrim obsesia universalităţii. Întrebări precum ”Sunt, exponenţii de seamă ai culturii române, universali?”, „Cum poate accede, cultura română, la universalitate?” etc., definesc o preocupare fundamentală culturii româneşti din ultimul secol. Or, nu poţi fi preocupat, de o astfel de problemă, decât dacă te simţi exclus din orizontul universalităţii, decât dacă simţi că vieţuieşti în exil, pe undeva pe la periferia fenomenului cultural mondial.
  2. Suntem provinciali pentru că nutrim obsesia părerii pe care străinii o au despre noi. Această părere devine chiar, prea ades, un barometru al universalităţii sau neuniversalităţii noastre. Or, cum această părere este, în cea mai mare parte – şi pe bună dreptate – una proastă, concluzia pe care o îmbrăţişăm este că ne situăm departe de idealul de universalitate la care aspirăm. Şi totuşi, acest mod de a raţiona este eronat, nu pentru că această concluzie nu ar (putea) fi adevărată, ci pentru că premisele sale sunt nefondate: ce ne face să credem să străinul, cel care ne judecă şi ne situează în subsolul unei oarecare scări valorice, se bucură, deja, de accesul la universalitate?
  3. Suntem provinciali pentru că nutrim, cu naivitate, obsesia universalităţii, într-o lume în care acest concept este considerat, de suficientă vreme, unul perimat. Suntem anacronici, iar realitatea existenţei unei lumi globale (nu universale) nu ne spune, încă, nimic.
  4. Suntem provinciali pentru că, chiar şi după ce stabilim contacte cu alte culturi, cunoscându-le nu de aici, de la noi, ci la ele acasă, în urma călătoriilor, experienţelor de muncă sau a altor categorii de interferenţe, noi rămânem, cu foarte rare excepţii, aceiaşi. Prea puţine experienţe au puterea să ne schimbe în esenţă, în profunzime, astfel încât ajungi să te întrebi dacă nu cumva provincialismul este natura fundamentală a românului (românismului) tipic.
  5. Suntem provinciali pentru că, oriunde am pleca, în lumea civilizată, ni se amplifică dezgustul faţă de lumea noastră până-ntr-acolo încât ne dorim, la un moment dat, să uităm de faptul că suntem români. Dacă s-ar putea, am prefera să ne teleportăm, în timp, pentru a ne schimba locul de naştere şi a ne schimba natura. Dar care este, totuşi, această natură, cine suntem, de fapt? Problema rămâne neelucidată. Semnificativ este faptul că nu poţi tinde către universalitate câtă vreme îţi lepezi datul originar. Universalitate vidă nu există.
  6. Suntem provinciali pentru că valorizăm negativ nu numai propriul fel de a fi, dar şi pe celelalte, occidentale şi nu numai, în condiţiile în care universalitatea, fiind o universalitate a valorii, presupune existenţa cel puţin a unui pol (centru) valoric, către care poţi tinde. Ne încăpăţânăm în a sublinia aspectele negative, în cadrul demersurilor noastre şi ale celorlalţi, minimalizând reuşitele şi performanţele. Nu acceptăm, nici în ruptul capului, adevărul că unii de-ai noştri au depăşit sau pot depăşi graniţele provincialismului. Ori ne emancipăm cu toţii, în bloc, ori nu se emancipează nimeni! Excepţiile de la regulă vor fi, se înţelege, aspru înfierate. În lipsa unor reuşite unanim acceptate, nu ne rămâne decât provincialismul de duzină: cel care trăieşte în sau în proximitatea centrelor urbane, culturale, spirituale etc. se crede mai emancipat decât cel care vieţuieşte, spaţialmente vorbind, la periferia lor…
  7. Suntem provinciali pentru că, în spatele bagatelizării şi relativizării valorice a ceea ce e străin lumii noastre se ascunde, de fapt, o dublă problemă: mai întâi, tendinţa de a răspunde cu aceeaşi monedă, celorlalţi (cu alte cuvinte, dacă ei ne marginalizează sau ne condamnă, să procedăm, şi noi, în acelaşi mod!); apoi, credinţa că, în străfundurile noastre, suntem nu numai buni, ci… cei mai buni! Doar nişte vitregii ale istoriei au determinat şi determină, în continuare, ca sâmburele nostru profund, autentic, nobil, să nu se manifeste! Dăm glas, în rarele momente în care o facem, unui patriotism retardat, infect, incult. Mai grav e că cei care o fac, prea deseori, sunt exponenţi ai tradiţionalismuluni ortodox românesc, figuri cu un impact apreciabil asupra unei largi pături a populaţiei din interiorul graniţelor ţării.
  8. Suntem provinciali pentru că, trăind într-un atare univers mental himeric, ne imaginăm, prea ades, că dispunem de soluţii revoluţionare la anumite probleme pe care le considerăm a fi vitale, în planul cunoaşterii şi evoluţiei umane, dar care nu izbutesc să strânească curiozitatea nimănui, devenind uitate, în cele din urmă, inclusiv de către noi înşine.
  9. Suntem provinciali pentru că omitem un fapt fundamental: nu tinzând către un anume gen de universalitate ajungi să fii recunoscut şi apreciat de către ceilalţi, ci luându-ţi viaţa în serios, privindu-te şi privindu-i pe ceilalţi cât mai obiectiv cu putinţă, dovedind că eşti capabil de minima luciditate necesară cunoaşterii veritabile, necosmetizate, evitând să tot amâi pasul cel mai semnificativ al conştiinţei – luarea în posesie de sine, în chip responsabil, în vederea realizării unui destin propriu (nu împrumutat, nu cosmetizat, nu transfigurat). Când oare ne vom considera singurii cu adevărat responsabili pentru trecutul, prezentul şi viitorul nostru, fără a mai căuta şi fără a mai descoperi (căci, din nefericire, mereu descoperim) culpe ale altora?
  10. Suntem provinciali pentru că, gândind şi comportându-ne astfel, adică dispunând de o mentalitate caracterizată de coordonatele mai sus numite, ne autocondamnăm să fim, mereu, provinciali…  

           Jurnal sicilan,  

 13-14 septembrie 2011 

Citește articolul întreg | Make a Comment ( None so far )

Liked it here?
Why not try sites on the blogroll...