INTERVIURI

Memorabilele întâlniri cu Aurel Brumă

Posted on 02/08/2009. Filed under: cu Ciprian Voloc | Etichete:, , , , , , , , , |


Aurel Brumă reprezintă, de câteva decenii, o instituţie a radioului, scriiturii şi reportajului românesc. Realizator notabil de emisiuni, descoperitor de valori, el a promovat şi promovează, într-o modalitate originală, spirite dintre cele mai variate, din punctul de vedere al categoriei lor socio-profesionale, dar care dispun, toate, de o serie de date comune: prospeţimea sentimentului vieţii, autenticitatea trăirii, puterea de renaştere, vocaţia altruismului, venerarea tradiţiei etc.

Nu este deloc întâmplător, aşadar, popasul în ţinutul Dorohoiului, al lui Aurel Brumă, reiterat periodic, în ultimii ani. Faptul constituie un prilej ideal, pentru experimentatul reporter-scriitor, de a se întâlni şi reîntâlni cu persoane dragi sufletului său, cu oameni simpli, ai locului, dar în opera cărora el are darul de a sesiza extraordinarul, miraculosul, chiar. Cu câţiva dintre aceşti oameni neobişnuiţi, ai locului, Aurel Brumă s-a întâlnit şi primăvara lui 2008: Aurelian Antal, Gică Manole etc. Tot în acea perioadă, mi-a luat, şi mie, primul interviu, despre trilogia „Exorcismul tăcerii”, scrisă în colaborare cu Gică Manole, pe care îl şi reproduc, în cele ce urmează.

De atunci şi până acum, am mai avut privilegiul de a vorbi de două ori, în faţa reportofonului, cu distinsul reporter, ultima discuţie fiind purtată în iulie 2009, despre ultima mea carte publicată: „Şoaptele Gândului – poeseme”, discuţie pe care o reproduc, de asemeni, mai jos.

Aurel Brumă este un spirit mobil, vivace, capabil de inedit şi provocând ineditul. Într-un spaţiu în care alţii nu ar găsi nimic demn de o relatare radiofonică, el descoperă căi către noi înşine, cu un talent rar întâlnit. Stilul său de a formula întrebările, limba românească, cu rezonanţă poetică, pe care o vorbeşte, te aruncă, instantaneu, la un alt nivel al percepţiei propriului sine şi a celuilalt. Intensitatea dialogului purtat cu Aurel Brumă este dintre acelea care au darul de a trece timpul. Iar harul iniţiatorului unui dialog, dincolo de regulile cu valoare de canon ale acestuia, pe care le respectă cu sfinţenie, constă şi în capacitatea de a-l face pe interlocutor să nască cuvinte demne de sufletul care le poartă.

Îţi mulţumim, Aurel Brumă !

Anunțuri
Citește articolul întreg | Make a Comment ( None so far )

Despre destinul filosofiei şi al filosofilor

Posted on 02/08/2009. Filed under: cu Constantin Marin | Etichete:, , , , , , , , |


Un interviu cu prof.univ.dr. Constantin Marin

de la Facultatea de Filosofie a Univ. “Al. I. Cuza” Iaşi

( realizator: Ciprian Voloc )

(Iaşi, mai, 2007)

Constantin Marin

NOTĂ: Interviul cu prof.univ.dr.Constantin Marin, de la Facultatea de Filosofie a Univ. “AL I Cuza”, îşi propune să readucă în atenţia celor interesaţi experienţa de viaţă a cunoscutului profesor, destinul secţiei de filosofie, în epoca comunistă, relaţiile dintre profesori, dintre studenţi şi profesori, în aceeaşi perioadă, raportul dintre ideologie şi cunoaşterea autentică, precum şi câteva coordonate ale viziunii despre viaţă a titularului Catedrei de Istorie a Filosofiei Antice din Iaşi, vreme de peste 3 decenii. Interviul, constând într-un set de 25 de întrebări, constituie un unicat, dar fiind că profesorul Constantin Marin nu obişnuieşte să iasă prea des în agora. Pagină de mare interes pentru iubitorii de filosofie, pentru absolvenţii Facultăţii ieşene  de Filosofie, pentru cei care îl cunosc şi nu numai.


Domnule profesor, când aţi conştientizat, pentru prima oară, în viaţă, că aveţi o predilecţie pentru gândirea de tip filosofic?

R: Nici în momentul de faţă nu sunt sigur că am o gândire de tip filosofic. Este sigur însă că în anii de liceu înclinam în mod sistematic spre disciplinele umaniste. La un moment dat, o profesoară de limba română, pare-mi-se doamna Lupu, mi-a pus în mână “Etica” lui Spinoza; posibilitatea de a mă înscrie la filosofie era ca şi reală. Altfel, poate aş fi mers la Politehnică, la Facultatea de Electrotehnică. În ce priveşte formarea (nu predilecţia) gândirii de tip filosofic, avatarurile acesteia sper să reiasă din răspunsurile la întrebările pe care veţi binevoi a mi le adresa, în continuare.

Aţi putea sintetiza, succint, atmosfera existentă, în vremea studenţiei dumneavoastră, în cadrul Facultăţii de Filosofie?

R: Eu n-am absolvit nici o Facultate de Filosofie, nici eu, nici colegii din grupa 250, promoţia 1958-1963, ci secţia de Filosofie a Facultăţii de Filologie-Istorie-Filosofie (FIF). Cei 10 (zece) studenţi ai grupei mai sus menţionate îşi vedeau, în general, de treabă, asta însemnând cursuri şi seminarii obligatorii, sub sancţiunea exmatriculării, în caz de absenţe nemotivate; deci nu era vorba de baruri, restaurante, discoteci, cafele und vieles andere, precum este cazul astăzi, deoarece unii dintre noi, dacă nu chiar toţi, proveneau din familii sărace. Trebuie să fac, totuşi, o menţiune: cinci din cei zece erau bursieri, cu un contract făcut prin Sfatul Popular, având masa şi căminul asigurate, pe toţi cei cinci ani de studii; ceilalţi cinci nu se bucurau, de acest avantaj, dar nici nu erau obligaţi să meargă, după absolvire, acolo unde ar fi fost trimişi, de Sfatul Popular respectiv. Eu nu făceam parte din cei cinci din prima categorie. Să fi fost, cumva, cei din prima categorie, avantajaţi, chiar şi la examenul de admitere? Este o întrebare căreia nu-i găsesc, un răspuns mulţumitor, nici astăzi, dacă e să mă gândesc că, printre ei, erau câţiva foarte buni, la învăţătură. Cert este că examanul de admitere era foarte greu (cinci probe, două scrise şi trei orale) şi că, după reuşită, era o mândrie deosebită să fii student (o mândrie şi pentru studenţii de la alte facultăţi, nu doar pentru cei de la filosofie). Dacă mă veţi întreba care a fost media de la examenul de admitere am să vă răspund! Dacă nu, nu! Atunci nu m-am gândit că cei cinci ar fi avut vreo înlesnire.

Cum percepeaţi, în primii ani de studiu, discepanţa dintre idealul înţelepciunii şi practica cotidiană a celor ce se erijau în purtătorii ei de cuvânt? Aţi auzit, pe atunci, vreodată, de sintagma “înţelepciune comunistă”?

R: Astăzi înclin să cred că da, bineînţeles, unter űblichen Vorbehalten menţionată mai sus. De sintagma “înţelepciune comunistă” nu-mi amintesc să fi auzit, însă de alte formule, pe care unii le foloseau frecvent, crezându-le, probabil, omeotice, precum: ideologia marxist-leninistă, învăţătura marxist-leninistă, filosofia marxist-leninistă, teoria marxist-leninistă, da, acestea erau frecvent folosite şi deci şi auzite, folosite de şefii disciplinelor ideologice, de conducătorii respectivi de seminar, culegători de formule şi de lozinci consacrate. Nu chiar din primii ani, dar mai apoi, când începusem să mă autospecializez – căci atunci nu erau anii de specializare, ca acum – am început să-mi dau seama că, poate, întâmplarea aceea cu “Etica” lui Spinoza n-a fost chiar angelică. Şi poate că ar fi fost mai bine să fi optat pentru metafora “parabola electricianului”, precum Herbert Marcuse, şi să fi dat examen la politehnică…! O atare “minte de pe urmă a românului” mi-a venit din momentul în care am resimţit “ponderea” câtorva “discipline ideologice”, în primul rând socialismul ştiinţific; cursul acesta era în anul I, curs desfăşurat în comun cu toţi studenţii de la Filologie-Istorie-Filosofie, o mulţime ce nu încăpea, aproape, în amfiteatrul I/I, sus şi jos…

Ce trebuia să întreprindă, în acea vreme, un student al secţiei de filosofie, pentru a-şi menţine o gândire liberă… ori pentru a şi-o construi?

R: Eu ştiu ce am întreprins eu, anume, am băgat la cap spusele unor buni şi mari profesori pe care i-am avut, de latină, filosofie antică şi medievală, logică, literatură universală, estetică, chimie, biologie, matematică, fizică (aceste ultime patru discipline erau obligatorii, în planul de învăţământ al primilor doi ani), profesori precum Theofil Simenski (savant sanskritist şi indo-europenist, clasicist), Petre Botezatu, Ernest Stere, iar mai târziu am ucenicit pe lângă alţi profesori, de la limbile clasice, de la care am rămas cu îndemnul spre cunoaşterea valorilor antichităţii, valori filosofice, umaniste, fapt în urma căruia, mai târziu, la începutul carierei universitare, eram privit ca unul ce nu prezintă prea mult interes pentru actualitate şi, ca atare, marginalizat, în ceea ce priveşte promovarea în funcţii didactice superioare celei de lector. Pentru gândirea liberă nu trebuia decât ca studentul să citească ceea ce voia şi ceea ce găsea la fondul “S”, dar, pentru exprimare, se simţea o oarecare cenzură. (mai mult…)

Citește articolul întreg | Make a Comment ( 5 so far )

Liked it here?
Why not try sites on the blogroll...