Opinii pe teme social-politice

Unde e Băsescu cel plângăcios ?

Posted on 02/02/2012. Filed under: Opinii pe teme social-politice | Etichete:, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , |


Cu toții ne mai amintim, cred, puseurile de „sensibilitate” ale lui Traian Băsescu de dinaintea și din primii săi ani de mandat prezidențial. Se poate spune chiar că prima sa izbucnire de acest tip, prilejuită de retragerea lui Stolojan din cursa electorală, în 2004, l-a și propulsat, de altfel, în functia pe care o deține de 8 ani. Românii nu mai văzuseră un potențial președinte cu față “umană”. Ulterior, Băsescu a mai apelat la ”stratagema Stolojan”, peste patru ani, când acesta din urmă, aruncat în mod pragmatic în cursa electorală, după ce izbutește să adune suficient capital politic pentru PDL, este scos din scenă (conform unui scenariu aproape identic) pe ușa din dos, pe motiv de… ”cancer”! De data aceasta, Băsescu nu a mai plâns… Nici nu avea de ce, Stolojan trăiește și astăzi, bine-mersi! Dar, să nu uităm cine l-a substituit atunci pe Stolojan în cursa pentru funcția de viitor prim-ministru al țării: Emil Boc…

Evenimentul din 2004 a marcat, din păcate, doar începutul unui șir lung de manifestări atipice unui președinte de țară, întrucât pe Băsescu l-a mai umflat borșul de multe ori, în public. Ba la Muzeul Holocaustului din Washington, ba în Parlamentul de la Buxelles chiar înainte de acceptarea României în UE, ba la sosirea în țară a corpului neînsuflețit al vreunui nefericit soldat român căzut la datorie pe pâmânt străin, ba cu prilejul inaugurării Casei României în China, ba în vreo emisiune de televiziune etc. De fiecare dată, departe, foarte departe de protocolul diplomatului, al oficialului de stat, Băsescu plânge ca o domniță oarecare, postându-și disponibilitatea de a ”rezona” în raport cu intensitatea momentului – de mai mică sau de mai mare amploare – căreia îi este martor. De fiecare dată, însă, fără un impact calitativ semnificativ asupra calității guvernării ori asupra nivelului de trai al poporului român, dar cu certe repercursiuni asupra imaginii sale, edificată de la bun început în manieră populistă tocmai prin asemenea mijloace. O foarte slabă ”rezonanță” a dovedit, însă, când a fost vorba despre tăierile abominabile și abuzive de salarii, despre injuriile aduse absolut tuturor categoriilor sociale din România, de la elevi la pensionari, despre privilegierea continuă și obraznică a clicii sub-mediocre de care s-a înconjurat, încurajând slugărnicia și șfichiuind năprastic până și cea mai firavă chibițcăială critică publică în interiorul partidului de guvernământ. Nu, în toate aceste situații, și în multe altele, Băsescu nu găsește motiv de a vărsa… măcar o lacrimă.

Că această strategie a funcționat, o perioadă, este în afara oricărei îndoieli. În primii săi ani asemenea scăpări muieratice i-au adus și consolidat popularitatea. Unde mai pui la socoteală faptul că ”providențialul” președintele mai trăgea și câte o chermeză, în public, ba pe litoral, ba în munți, în restaurante oacheșe arătând că ”știe să se coboare”, chipurile, la nivelul omului simplu? Așadar, când plângăcios, când petrecăreț. Acestea au fost coordonatele centrale ale percepției populare a românilor asupra președintelui lor – adică asupra omului ales să îi reprezinte – încă din primii ani ai mandatului acestuia. În ultimul timp, însă, aceste tipare ale comportamentului băsescian sunt prezențe tot mai rare. Îl înțeleg perfect: dacă ar apărea plângând, nu l-ar mai crede nimeni; dacă ar poza chermezuind, ar stârni mânia populației înfometate și nefericite. I-a mai rămas doar rânjetul: perfid, încruntat, revendicativ, arogant, de natură să se transforme fulgerător în grimasă amenințătoare ori în acces isteric de râs fals și solitar. Dar rânjetul, cu toate conotațiile sale, este cel care acoperă, să recunoaștem, aproape întreaga noastră istorie post-comunistă. Un deceniu (1990-1996, 2000-2004) ne-a fost dat să suportăm odiosul rânjet al lui Ion Iliescu; ei bine, încă un deceniu (2004-2014) România este nevoită să suporte un rânjet la fel de grotesc – cel al lui Traian Băsescu. Dar, dacă Iliescu, în afara rânjetului (care își are rădăcinile în chiar zilele Revoluției, din motive cunoscute acum de toată lumea), nu ne-a mai oferit ceva notabil original (căci rolul de ”guru atotștiutor” l-a moștenit de la Ceaușescu, ca și actualul președinte, de altfel), Băsescu a etalat și etalează un adevărat arsenal spectacular! Nimic însă din conduita firească, așteptată, a unui președinte de stat. Nimic din discursul rațional, axat strict pe problemele importante ale României, ale celui desemnat să se comporte în chip exemplar și responsabil cu resursele umane și non-umane ale țării. Nimic din atitudinea gravă, profundă a celui care ar trebui să-și asume destinul național ca pe propriul destin, eșecurile țării ca pe propriile sale eșecuri, dovedind că înțelege cât de serioase sunt problemele ce zdruncină din temelii fundamentele României de astăzi. Or, o știm cu toții, nu prin manifestări lacrimogene, nu prin crize de veselie inconștientă, nu prin vociferări amenințătoare sau prin intimidări abuzive se guvernează un popor! Pentru nici una dintre aceste exteriorizări comportamentale românii nu l-au votat președinte. Și nici pentru a le ruina ultima speranță în posibilitatea unei autentice democrații, după 1989: căci cel care părea capabil să salveze, România, de perspectiva dictaturii lui Adrian Năstase și a PSD-ului, nu a făcut decât să o substituie cu dictatura sa personală și a PDL-ului. O șansă istorică, ratată; un rău teribil, adâncit în propria-i tumoră; realități care ne-au adus într-o situație fără de ieșire, pentru care nu poate fi iertat! Nu te poți înfățișa națiunii, după 8 ani de mandat prezidențial, spunând că nu s-a putut face mai mult.  Nu e moral. Nu e nici normal. Cu toții știm că o națiune îți poate reveni chiar și într-un timp mult mai scurt: cu condiția să taie răul de la rădăcină. Iar dacă un președinte nu poate face asta, atunci… să demisioneze. Nu ne poate încălzi cu nimic ceea ce ne tot repetă din 2004 încoace, aume că ”politicienii sunt de vină”… Bine, dar cine este primul politician al țării…?

Băsescu nu este doar un băiețel plângăcios. Băsescu nu este numai un bețiv dănțuind demonic. Băsescu nu este nici numai căpitanul tiranoid și diabolic al ambarcațiunii tot mai dezbinate a PDL-ului, partid de a cărui activitate se declara întru totul mulțumit în urmă cu doar opt luni de zile, în mai 2011, dar în sânul căruia astăzi, constatându-i deficitul enorm de imagine, caută țapi ispășitori, într-un elan disperat de a mai încetini căderea drastică din sondaje. Nu! Băsescu este cel care, atunci când se exprimă în public, o face pentru 22 de milioane de români. Or, tot ceea ce-i pretind, laolaltă cu opinia publică, este să o facă cu demnitate! Și, mai ales, să o facă cu respect: dacă nu pentru noi, cei aflați în viață încă (căci pariul cu viața a devenit, în România, asemeni mersului pe sârmă), măcar pentru istoria grea a țării și pentru numărul aproape necuantificabil al sacrificaților ei fără de vină! Un președinte care să poarte, în spate, povara istoriei, cu relele și bunele ei – asta ar trebui să fie Băsescu. Și care să încerce să o scoată la liman. În mod onest. În mod responsabil. Adunând în jurul său forțele pozitive și constructive ale neamului, fără udreisme, bocisme, videanisme, predisme, fluturisme și celelalte întruchipări tipice ale politicii românești postcomuniste, în jurul cărora se coalizează, de fiecare dată cu același efect dezastruos, găști administrativ-parazitare de nulități și grupuri cvasi-mafiote de interese macro-economice, care ajung să înăbușe bunul mers al instituțiilor publice și, în final, conform unui tipar încontinuu înbununătățit, din 1990 încoace, să li se substituie cu succes. Succes pentru ele, dezastru pentru țară…

Unde e, așadar, Băsescu cel plângăcios? Sau cel dănsăreț? Să nu vă imaginați că, dacă evenimentele agitate ale începutului de an 2012 au făcut ca aceste ”slăbiciuni” ale președintelui să devină ridicole, ele nu mai există! Dimpotrivă, recenta lor dispariție (sau glisare în plan secund) ne arată că Băsescu își poate controla, pe deplin, aceste ”ieșiri”. Ele reprezintă un scenariu bine jucat, care și-a propus și a reușit, într-o substanțială măsură, să valorifice o anume labilitate psihică a președintelui. Căci de asta este vorba, în fond: de instabilitate psiho-emoțională în contextul ceremoniilor oficiale, publice. Nu avem de-a face, în cazurile citate, cu o emoționalitate intimă, consumată în fața televizorului, prilejuită, de pildă, de un show lacrimogen, de un film artistic sau de relatarea în direct a unei tragedii tocmai petrecute. Nu, avem în față comportamentul penibil al unui președinte european, făcut public, în repetate rânduri, parcă dinadins în chip sfidător, tratând disprețuitor, în stilul binecunoscut al bășcăliei mahalalelor noastre decăzute, obositoarele standarde ale diplomației internaționale! Un comportament în sânul căruia ”plângăcismul” reprezintă numai una dintre ”hachițe”. Un simptom al unei găuri negre care, pe măsură ce se căptușește de exemplarele mizerabile (și tot mai numeroase, se pare) ale business-ului oportunisto-politicianist al spațiului românesc, se umflă, ca o molimă, peste țară, consumând până și oxigenul plăpândelor pete de lumină care – te miri prin ce minune – se mai încăpățânează să subziste, așa, uitate și apatride, de capul lor. O ”hachiță”, așadar: aparent – dar numai aparent – umană (și câți intelectuali nu au căzut în capcana acestui joc scenic!) care îl singularizează negativ, pe Băsescu, în raport cu toți ceilalți actuali președinți de stat ai Uniunii Europene. Și care constituie simptomul unei tumori ce se încăpățânează să reziste – în pofida voinței de curățire a sângelui vechi, istoric – pe obrazul României.

 

 

 

 

 

Anunțuri
Citește articolul întreg | Make a Comment ( 8 so far )

Liked it here?
Why not try sites on the blogroll...