cu Mihai Nistor


Ciprian VOLOC


Filosofia în epoca comunistă.

PLAGIEREA ca practică comună: cazul MIHAI NISTOR


Filosofia nu a scăpat denaturărilor impuse de regimul comunist totalitar, asemeni tuturor ştiinţelor sociale. În 2003, Gheorghe Vlăduţescu, cunoscutul şi respectatul profesor de la Facultatea de Filosofie din Bucureşti, a publicat o carte de referinţă, pe această temă, intitulată “Filosofie şi politică, 1957-1962”, Editura Paideia, Bucureşti, îmbinând izbutit cercetarea riguroasă cu propriile amintiri din anii studenţiei. Într-o epocă în care dacă nu erai marxist-leninist nu erai agreat, în care, dacă nu afirmai, “valoarea“ materialismului dialectic, nu ţi se publicau cărţile, în care compendiile de economie politică şi de gândire socialistă sufocau, librăriile, învăluindu-le într-o limbă de lemn, au existat oameni care au disociat valoarea de ideologic şi au avut puterea de a se autoeduca, într-un spirit liber şi sănătos.

Imobilismul politico-ideologic a dispărut, la nivel oficial, după 1989, însă sechelele s-au lăsat simţite şi după acest an, inclusiv prin prezenţa unor fosile vii care, de la catedră, încercau să ne explice ce a fost, cu acele vremuri şi ce va fi. Cum nu mai puteau afirma, valorile fostului regim, încercau să salveze ce se mai putea salva: îmi vin în minte cuvintele unui profesor pe care l-am prins, până la absolvirea în anul 1998, la Facultatea de Filosofie din Iaşi, M. Bulimar, care ne-a spus, la un moment dat, că, dacă eliminăm, din cărţile, studiile din perioada comunismului, semnate de el şi de alţi colegi de breaslă, pasajele dedicate fostei ideologii, conţinutul rămâne valabil!!! Ei bine, cum s-ar putea întâmpla aşa ceva cu nişte cărţi precum “Libertatea şi responsabilitatea morală în condiţiile socialismului” (Editura Politică, Bucureşti, 1973) sau “Principii de etică socialistă” (Editura Ştiinţifică, Bucuresti, 1974), semnate de profesorul universitar Grigoraş Ioan, care, în 1995, m-a examinat şi pe mine, după ce vreme de un semestru îşi predase cursul de etică!? Dar nici celelate cărţi ale sale, care abordează chestiuni mult mai nevinovate, nu au scăpat fixaţiilor sale ideologice; astfel, în “Personalitatea morală” (Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982) putem citi cum „Spiritul etic revoluţionar este intrinsec spiritului revoluţionar în întregul său şi este inteligibil prin caracterul multilateral al personalităţii comunistului şi al societăţii noi. Atât societatea cât şi omul presupun, pentru a se edifica pe baza principiilor noi, asimilarea activă a exigenţelor morale ale dezvoltării socialiste şi comuniste, transformarea acestora în elemente dinamice, ale ordinii morale şi ale comportamentului moral al fiecărui om. Eticul este, deci, o componentă a spiritului revoluţionar, şi nu se suprapune celorlalte componente, ale acestuia (…) prin însuşirea sistemului de valori şi norme permite omului integrarea sa socială liberă şi responsabilă, practiciparea sa la edificarea raporturilor de etică şi echitate socialistă între oameni (…). Această funcţie socială a valorilor şi normelor morale socialiste este sintetizată, în cod (Codul eticii şi echităţii, n.m.), într-o datorie fundamentală a comuniştilor – aceea de a servi cauza poporului şi a partidului, de a pune tot ce au mai bun, întreaga lor energie şi capacitate de muncă, în slujba înfăptuirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi a comunismului, în România” (pag. 236-237). Tot în această carte, în cadrul subcapitolului “Personalitate şi valori ale vieţii colective”, el face apologia colectivismului bolşevic, pe care nu-l consideră a fi impus sau anti-umanist, ci de-a dreptul “democratic”: “aceeaşi realitate istorică, care a generat raporturile colectiviste dintre oameni dar şi limitarea şi denaturarea lor, aceeaşi realitate care, în virtutea contradicţiilor interioare ce o caracterizau, a generat egoismul şi individualismul, a fost critic analizată de catre Marx si Engels, proiectând, pentru depăşirea şi instaurarea ordinii comuniste, un tip superior de colectivism (…) Unitatea armonioasă dintre personalitate şi colectiv nu numai că nu este anihilată, dar este susţinută, conştient, prin valorile morale ale principiilor colectivismului (…). În sensul nou pe care l-am subliniat, colectivismul este rezultatul participării efective la edificarea revoluţionară a noilor raporturi morale de către oameni. Acest efort este condiţionat de conştiinţa socialistă care trebuie să caracterizeze personalitatea fiecărui membru al colectivului“ (pag. 246-251).

Totuşi, aceasta încă nu e nimic, acelaşi Ioan Grigoraş îşi dă cu totul în petec, în cartea sa din 1971, ”Binele şi răul”, editată de Junimea Iaşi, din care putem citi: ”Morala socialistă reprezintă cea mai înaltă treaptă a progresului moral cunoscut până în prezent şi ea însăşi îndeplineşte funcţia progresului accelerat al societăţii socialiste (…). Grija pe care partidul marxist-leninist o acordă formării şi dezvoltării conştiinţei oamenilor muncii urmăreşte să ajute pe fiecare om al muncii să întruchipeze, practic, în activitatea sa, principiul <celui mai bun>, să creeze cele mai necesare şi corespunzătoare, sub aspectul calităţii, valori materiale şi spirituale. Conştiinţa etică socialistă reprezintă condiţia subiectivă a respectării principiului (…) Conştiinţa etică socialistă este instrumentul spiritual prin care omul discerne între multiplele valori ale binelui moral şi-l determină să opteze pentru binele cu valoare <supremă >” (pag.123; 128-129). Stau şi mă întreb: cine l-a obligat pe acest profesor unversitar, reprezentant, pe atunci, al cremei “elitiste“ a neamului, să introducă, aceste rânduri, în finalul unei cărţi în care tratează despre cele două valori antinomice ale moralei: binele şi răul? Mai grav este că denatureză semnificaţia tuturor teoriilor filosofice pe care le prezintă, chinuindu-se să demonstreze că ele au avut, drept finalitate necesară, morala socialismului comunist… Bineînţeles, după 1990, reuşind să supraveiţuiască epurării paşnice a “dinozaurilor“ fostei generaţii de profesori–militanţi de la unversitatea ieşeană, şi-a schimbat, radical, discursul, după cum au făcut mai mulţi intelectuali care apucaseră să-şi ia “angajamente solemne” faţă de ideologia de partid, continuându-şi, activitatea, aproape un deceniu.

Nu este însă singurul exemplu de profesor diletant care a supravieţuit, “peste epoci“, în cadrul universităţii ieşene: unii mai pot fi întâlniti şi astăzi, cum este cazul profesorului Mihai Nistor de la Facultatea de Filosofie, de al cărui curs principal, “Istoria şi filosofia religiei“, se izbesc studenţii anului II. Problema este că, spre deosebire de foştii săi colegi de “muncă“, ieşiţi acum la pensie, dovedeşte nu doar cameleonism politic şi profesional, ci, aş zice, un grad incredibil de ticăloşie şi impostură. Acest profesor, care mimează de la catedră “înalte“ standarde morale, care pozează în prieten apropiat al studenţilor şi care colaboreză şi cu Facultatea de Teologie din Iaşi, unde ţine un curs, n-a găsit o sursă mai potrivită de “inspiraţie”, pentru cartea pe care a publicat-o în 1999, ”Fenomenologia sacrului“ (Ed. Cantes, Iaşi), decât un fost volum bolşevic, celebru la vremea lui, redactat de o comisie de “savanţi” din Moscova, tradus şi publicat şi la noi, în 1961, la Ed. Politică: ”Călăuza ateistului” (eu voi folosi ediţia din 1962, apărută tot la Editura Politică, Bucureşti)). Inspiraţia dovedită de profesorul Mihai Nistor este însă de cea mai proastă calitate, întrucât – şi mărturisesc, nu l-aş fi crezut în stare de aşa ceva, deşi îi cunosc firea ticaloasă – nu cu mult timp în urmă, un coleg de breaslă, proaspăt absolvent al Facultăţii de Filosofie din Iaşi, care a preferat să nu-i folosesc numele, mi-a semnalat un fapt ieşit din comun, pe care-l descoperise singur, absolut întâmplător: plagiatul grosolan, al profesorului, după această carte care-şi propunea, în deceniul şapte al secolului XX, să desăvârşească îndoctrinarea maselor forţat comunizate! Pentru ilustrare, voi cita din “Călăuza ateistului”, punând între paranteze pătrate acele pasaje pe care “istoricul“ şi “filosoful” ieşean al religiilor, pătruns, până la ultima sa fibră, de zelul înflăcărat al redactării, le-a sărit, şi subliniind acele cuvinte pe care, în cartea sa, a ales să le înlocuiască cu expresii echivalente sau sinonime (precizându-le, şi pe acestea, între paranteze rotunde); cea mai consistentă şi mai compactă înşiruire de text este aceea din secţiunea dedicată quakerilor: Secta quakerilor (Quakerii), bazată pe erezia anabaptistă şi pe alte erezii, a apărut în timpul revoluţiei burgheze din Anglia în rândurile sărăcimii (păturilor sărace) de la oraşe. [Ea s-a ivit în urma dezamăgirii pricinuite de revoluţie, care nu a dat nimic poporului]. Întemeietorul (Fondatorul) acestei secte, George Fox (1624-1691), a ajuns la concluzia că (consideră că) adevărul (adevărurile divine) nu există în cărţile sfinte, ci in inima oamenilor, că trebuie căutat în <lumina lăuntrică> de care e pătruns omul. [Această] lumină e dovada prezenţei lui Hristos în inima credinciosului. Învăţătura (teza) care pune <lumina lăuntrică> [mai persus de scriptură şi de biserică] reprezintă punctul principal (exprimă esenţa) al doctrinei (crezului religios al) quakerilor. [Termenul <quaker> înseamnă <tremurător>; denumirea a fost dată în derâdere din cauza mişcărilor convulsive şi dezordonate pe care le făceau quakerii în timpul rugăciunilor în prima perioadă a existenţei lor.] Quakerii (Ei) neagă orice serviciu divin organizat, tainele, riturile, clerul (ierarhia ecleziastică). Întrunirile qnakerilor au loc în odăi goale; cu capul acoperit, ei stau în tăcere( şi în tăcere totală), aşteptând [să le vină lumina de sus], până când unul dintre membrii comunităţii (ei) se simte pătruns de lumină şi începe să predice. La întrunirile quakerilor pentru rugăciuni (în timpul rugăciunilor) nu sunt admise nici cântatul, nici muzica instrumentală. Căsătoriile dintre quakeri se săvârşesc prin simpla făgăduială (promisiune) de credinţă, dată în prezenţa conducătorilor comunităţii. Înhumarea se face fără nici un fel de ceremonie [Caracteristică pentru quakeri este interzicerea luxului; în prima perioadă ei nu admiteau teatrul, dansul, sportul.] Quakerii preţuiesc foarte mult (acordă o mare însemnătate) independenţa (libertatea) exterioară a omului; [de aceea] ei nu descoperă capul în faţa nimănui, nu recunosc titlurile; se adresează tuturor cu <tu> şi nu îngenunchează. [Quakerii afirmă că trebuie să contezi pe schimbarea oamenilor aflaţi la cârma statului; o îmbunătăţire nu poate veni numai de la spirit.] Ei (Adepţii acestei secte) sunt împotriva violenţei, războiului şi prestării de jurăminte şi propovăduiesc <neîmpotrivirea prin violenţă la rău >. Ei vorbesc despre (militează pentru) frăţie universală între oameni, practică la scară largă filantropia, dau dovadă de toleranţă religioasă. [Morala reacţionară a quakerilor este sterilă, deoarece substituie revoluţii sociale evoluţia morală.] Fiecare comunitate (Unitatea confesională de bază o formează comunitatea) se întruneşte o dată pe lună [pentru o judecată, morală], pentru a da ajutor prin sfaturi (acordarea diferitelor ajutoare) şi a soluţiona (soluţionarea problemelor de morală) [eventualele] litigii, între membri. Instanţa supremă este adunarea anuală a quakerilor din ţara respectivă; [o instanţă inferioară sunt adunările trimestriale ale câtorva congregaţii]. La început (În sec. al XVII-lea) quakerii au fost crunt prigoniţi. [În perioada 1656-1658, de pildă, au fost întemniţaţi în Anglia 9000 de qnakeri.] Legea din 1689 cu privire la toleranţa religioasă a pus capăt prigonirii quakerilor (acestor persecuţii) în Anglia. În 1682 quakerul Penn a cumpărat (achiziţionează) de la guvernul englez un teritoriu situat de-a lungul fluviului Delaware din America de Nord şi a întemeiat Pennsylvania, o colonie a quakerilor (o colonie cu numele de Pennsylvania), [dar în alte colonii din America de Nord persecutarea quakerilor a început abia în
1724. Quakerii se pronunţau pentru libertatea negrilor; unii dintre ei au participat la războiul Nordului împotriva Sudului.] În 1957 (Astăzi, în lume) existau 180.000 (există aproape 200.000) quakeri, dintre care 120.000 în S.U.A (sunt stabiliţi în), [22.000 în Anglia şi 20.000 în Africa orientală. Quakerii se pronunţă pentru coexistenţa paşnică]” (C. A., pag. 185-186, respectiv F. S., pag. 379-380).

Este un subcapitol întreg, plagiat în proporţie de 98%!!! În afara puţinelor eliminări, o singură modificare aduce profesorul Mihai Nistor textului original, adevaratei “călăuze“ a ateistului riguros; el schimbă ultima frază, de la pagina 186, din “Călăuza ateistului“ (C.A.), formulând-o într-un mod care – probabil aşa spera el – să nu-i dea de gol carenţa cronică de informaţii: ”Astăzi, în lume există aproape 200.000 de quakeri, dintre care 120.000 sunt stabiliţi în S.U.A.” – a se vedea “Fenomenologia sacrului” (F.S.), pag. 381. Evident, este o informaţie eronată, deoarece, dacă în 1957 existau 120.000 de quakeri în S.U.A., este greu de crezut că astăzi, după aproape 50 de ani, numărul lor nu s-a schimbat! Se vede, obosind să tot facă trimiteri, să selecteze pasaje, constrâns în plus de faptul că nu putea să citeze, dat fiind că este vorba de o carte comunistă, iar el pozează într-un om religios, în viaţa de zi cu zi (doar vorbeşte studenţilor de la filosofie şi teologie despre misterele şi tainele religiilor, nu?), a ales, pur şi simplu, să copieze întreg subcapitolul, gândindu-se că prea e o sursă de mâna a treia pentru a fi descoperit! De altfel, nici nu şi-a oferit cartea librăriilor, preferând să o vândă cu forţa (bineînţeles, nu brută), studenţilor, în schimbul unui preţ exorbitant (200.000 de lei în anul universitar 2003-2004), prezentându-se la primul curs cu o geantă plină de preţioasele exemplare şi condiţionând promovarea examenului, după o listă întocmită meticulos, de achiziţionarea lor! Şi mai oribil este faptul că, în “efortul” său, el nu s-a sinchisit, măcar, să elimine ghilimelele, din textul original, păstrând intacte formulări precum “lumina lăuntrică” (care apare de două ori ), acel “tu”, folosit în adresare, şi cunoscutul principiu, numit “neîmpotrivirea prin violenţă la rău”!

Surmenat de atâta studiu individual, distinsul nostru profesor pesemne că s-a plictisit, în continuare, să mai copieze, în întregime, celelalte subcapitole din secţiunea dedicată creştinismului, mulţumindu-se să preia în special frazele de început şi cele de încheiere, pe care găsesc de cuviinţă să le redau folosind aceeaşi procedură: ”Metodismul este o sectă religioasă care a apărut în sânul bisericii anglicane în [prima jumătate a] sec. al XVIII-lea [şi s-a separat definitiv de anglicalism în 1891]. Secta a fost (fiind) întemeiată de doi fraţi (fraţii), studenţi la Oxford, John Wesley (1703-1791) şi Charles Wesley (1707-1788). În 1729 câţiva tineri au întemeiat (ei organizează) [la Oxford] <clubul sfant> [membrii lui s-au numit <metodiţi>], ai căror membri au hotărat (pentru) să aplice (a traduce) metodic normele creştine de comportare. John Wesley (…) în total a rostit 40.000 de predici, care au produs o puternică (o teribilă) impresie asupra ascultătorilor. [Mulţi dintre aceştia, înspăimântaţi de imaginea judecaţii de apoi, erau cuprinşi de convulsiuni.] Valul de bigotism religios stârnit de metodişti (stârnind un puternic val de bigotism) [a înăbuşit nemulţumirea maselor, provocată de revoluţia industrială. (…) Nucleul de bază al organizaţiei este] comunitatea, împărţită în clase de câte 12 persoane, una dintre acestea stând în fruntea clasei (fiind conducătorul ei); deasupra comunităţii se află (organul suprem al sectei metodiştilor este) [districtul, condus de un superintendent, şi] conferinţa, care se întruneşte anual. Noii convertiţi (Prozeliţii) sunt primiţi (supuşi) pentru o perioadă de încercare (unor probe de verificare) de 6 luni. [În afara] predicatorilor (predicatorul) de profesie, [metodismul] cunoaşte (este ajutat) şi (de) predicatori mireni printre care şi femei. Crezul (Dogmatica metodistă) e alcătuit din <articolele de credinţă>, în număr de 25, prelucrate (rezultate din prelucrarea) de John Wesley din cele (celor) 39 de articole ale anglicanismului. În prezent există (fiind reprezentată de) 30.000.000 de metodişti (adepţi), dintre care 12.000.000 în S.U.A. (numărul cel mai mare de metodişti se află în Statele Unite ale Americii – 13 milioane) (C.A., pag. 186-187, respectiv F.S., pag. 381-382);

”[Având în vedere că s-a despărţit de Roma şi] şi-a însuşit (întemeiată pe) principiile fundamentale ale protestantismului, biserica [reformată] anglicană [este socotită drept protestantă, dar ea are particularităţi care] o apropie (se apropie) cel mai mult de catolicism. De aceea este [uneori] privită drept o variantă aparte (ca o direcţie) a creştinismului, alături de catolicism, ortodoxism şi protestantism. [Reforma engleză a rupt de Roma nu numai Anglia, ci ulterior şi întregul imperiu colonial englez.] În timp ce (Dacă) în sec. al XVI-lea Reforma se transformase (s-a impus) în Europa într-o impunătoare (puternică) mişcare socială, în Anglia ea [nu] a fost [la început] decât (doar) opera exclusivă a puterii regale (…). Ruptura totală de Roma [s-a produs] în 1534, când, prin <Actul de supremaţie >, parlamentul englez, [la cererea lui Henric al VIII-lea], l-a proclamat pe rege (Henric al VIII-lea) şef al bisericii anglicane. Treptat au fost interzise (a urmat interzicerea) contribuţiile în favoarea (în contul) vistieriei papale, a fost abrogată jurisdicţia [supremă] a papei asupra clerului englez, iar dreptul de numire a episcopilor [şi arhiepicopilor] a trecut asupra regelui. Mânăstirile (circa 700) au fost desfiinţate, iar pământurile (averile) lor confiscate în favoarea coroanei şi a nobilimii; serviciul divin a început să fie oficiat (trebuia făcut numai) în limba engleză (…). Anglicanismul a triumfat definitiv (a cunoscut un triumf definitiv) sub regina Elisabeta, care, printr-un (datorită unui) act parlamentar din 1563, a proclamat <Cele 39 articole> [ale bisericii anglicane drept crez englez]. Aceste articole (prin 39 de articole ale actului elisabetan) [sunt pătrunse de spirit protestant, dar] ocolesc (au fost eludate) în mod deliberat (cu multă iscusinţă) problemele care-i dezbinau pe protestanţi (diferite orientări protestante) (…). Sub raportul administraţiei bisericeşti (Din punct de vedere administrativ), Anglia (Biserica anglicană) este împărţită în două provincii: Canterbury şi York, în fruntea cărora se află câte un arhiepiscop; arhiepiscopul de Canterbury poartă denumirea de (este considerat) primat al întregii Anglii. [Activitatea bisericii anglicane nu se limitează însă la hotarele Angliei; ramuri de sine stătătoare ale ei există în diferite părţi ale lumii]. În afara bisericii din Anglia (de Marea Britanie), mai există 14 biserici anglicane independente: [biserica din] Wales, [biserica din] Irlanda, [biserica episcopală din] S.U.A., [bisericile din] Scoţia, Australia [şi Tasmania, Noua Zeelandă], Africa de Sud, Mexic, Brazilia, [Coreea], Japonia, biserica din India, Pakistan, [Birmania şi Ceilon, biserica din Africa Occidentală] (C.A, pag. 178-180, respectiv F.S., pag. 376-378);

”Anabaptiştii cereau ca botezul să se facă atunci când omul ajunge la maturitate, deoarece copiii nu sunt în stare să-şi ia (ca să fie conştient de) răspunderea pe care o implică taina botezului (…). În 1533 anabaptiştii au cucerit puterea (puterea politică) la Műnster, oraş [situat în apropierea Ţărilor de Jos]. Timp de 14 luni (peste un an) ei şi-au apărat comunitatea, [în care se făcuseră primii paşi spre realizarea egalităţii sociale. Comuniatea a fost distrusă, iar conducatorii ei executaţi, după ce fuseseră mai întâi supuşi unor torturi sălbatice]. Ulterior, anabaptiştii au început să propovăduiască (a propovăduit) o răsturnare [paşnică] şi neîmpotrivirea prin violenţă la rău” (C.A., pag. 176-177, respectiv F.S., pag. 375);

“Abia în 1870, [când puterea laică a papilor îşi trăia ultimele zile], un conciliu care se ţinea la Vatican a proclamat, [sub presiunea iezuiţilor], dogma <infailibilităţii> papilor. Conform acestei dogme, atunci când papa vorbeşte (cuvintele rostite) de pe amvon [ca parinte duhovnicesc al tuturor creştinilor], el este <infailibil> în chestiunile de credinţă şi de morală. [Interpretând însă această teză în sens literal, corect, orice cuvântare a papei trebuie considerată <infailibilă >], deoarece atunci când vorbeşte în public el ia întotodeauna cuvântul în calitate de cap al bisericii, de <pastor al tuturor creştinilor > (şi deci se impun, cu valoare de adevăr absolut, tuturor credincioşilor catolici) (C.A., pag. 154, respectiv F.S., pag 349).

De remarcat că profesorul Mihai Nistor s-a căznit să mai schimbe, din când în când, ordinea cuvintelor, rezumând, alteori, şi reducând, construcţii mai simple, la enunţuri de şi mai mică întindere; continuă însă să ofere aceleaşi cifre eronate, cum ar fi acelea despre numărul metodiştilor existenţi astăzi în lume, care nu poate fi identic cu cel din 1961, sau cu privire la numărul luteranilor, pe care-l aproximează la 80.000.000 (F.S., pag. 372) provenind din 60 de ţări, întocmai ca în urmă cu jumătate de veac! Oricum, acest efort al său – de a mai schimba unele din cuvintele textului plagiat, pe lângă inutilitatea sa (dovadă că sursa de inspiraţie utilizată a fost lesne recunoscută), scoate în evidenţă, cu maximă claritate, faptul că autorul a conştientizat caracterul vicios al actului său, încercând, în consecinţă, să-l mai camufleze!!! Mai mult decât atât, în ipocrizia sa, el întrece orice măsură, atunci când, cu toate că copiază cu atâta neruşinare dintr-o carte ce apără teza ateismului, el vrea să ne facă să credem – în “Fenomenologia sacrului”, la pag. 139 – că nu agrează ateismul: ”În lumina unei analize serioase se dezvaluie că ateismul, întemeiat pe negare, nu are nici un conţinut metafizic propriu, nici o filosofie constructivă. De aceea nu se poate vorbi despre un sistem de judecăţi coerente şi necontradictorii, în cadrul ateismului. Iar profesat în mod explicit el se întâlneşte foarte rar, deoarece forma lui dominantă, şi răspândită democratic, este ateismul de facto, nevertebrat dar practic”; se vede, este o poziţie diametral opusă aceleia pentru care militează sursa sa de ”inspiraţie”! Am putea presupune că s-a exprimat astfel, probabil, tocmai în virtutea groazei sale de a nu fi demascat, deşi mă îndoiesc că l-ar afecta prea mult blamarea celorlalţi (ea există, oricum), în afara cazului în care şi-ar pierde fotoliul universitar. Este totuşi o ipoteză care îmi permite să-mi explic, conjugând-o cu starea de fapt a statutului său social (acela de profesor al religiilor, deci al istoriilor credinţei în Dumnezeu, opuse ateismului), o întâmplare narată mie de un actual student al Facultăţii de Filosofie din Iaşi – Paul Gorban – care, cerându-i, spre finalul anului 2003, câteva sugestii şi surse documentare, în vederea redactării unui studiu legat de problema ateismului, a primit un răspuns ce l-a contrariat: ”nu posed astfel de cărţi în biblioteca mea, du-te şi caută în fişierele BCU…”!!! Cu siguranţă, profesorul nu a fost intimidat de faptul că i s-au cerut informaţii despre nişte studii ateiste, ci de faptul că acel student a îndrăznit să creadă că el vorbise serios, când afirmase, în faţa întregului său an, plin de pathos, că este gata, pentru a-şi dovedi apropierea şi deschiderea faţă de ei, să le împrumute cărţile de care au nevoie, din chiar propria sa bibliotecă! Ce fel de bibliotecă trebuie să aibă, şi în ce fel înţelege să o folosească, putem constata şi singuri.

Cu toate acestea, să nu vă închipuiţi că prin demascarea acestui sinistru plagiat am epuizat problema; partea cea mai interesantă abia acum urmează, deoarece ea nu poate să nu stârnească hohote nestăvilite de râs: este vorba de urmatoarele “Consideraţii finale”, aparţinând celui care a scris prefaţa cărţii, conferenţiarul universitar Nicu Gavriluţă, ce împarte aceleaşi preocupări cu generosul domn Mihai Nistor: ”Profesorul Mihai Nistor a imortalizat scriptic, în <Fenomenologia sacrului>, cam toate gândurile şi reflecţiile sale legate de sacru şi de fenomenul religios. A muncit ani îndelungi la această carte. Este suficient să o răsfoieşti ca să înţelegi acest adevăr, dar este absolut necesar s-o citeşti pentru a te convinge singur.(…)N-aş încheia mai înainte de a sublinia un fapt cu totul aparte. Autorul foloseşte o bibliografie exclusiv academică, consacrată şi recunoscută de specialişti. Textele unor neprofesionalişti şi diletanţi nu sunt de găsit în această ultimă carte a profesorului Nistor.(…)Convingerea noastră este că profesorul Mihai Nistor a învăţat foarte bine ceva din lecţia metodologică a lui Mircea Eliade, un fapt, de altfel, apreciabil. Este şi acesta motivul pentru care ne simţim îndreptăţiţi să recomandăm Fenomenologia sacrului oricărui cititor dornic să se iniţieze în ştiinţa religiilor” (F.S., pag. 34-35). Ce-aş mai putea adăuga?! În afara jignirilor aduse academicienilor şi lui Mircea Eliade, m-a mirat mărturisirea anilor îndelungi, de muncă asiduă, la această carte (cu siguranţă sinceră, dată fiind apropierea zilnică a celor doi), de unde reiese că, pentru nivelul spiritual atins de venerabilul profesor, până şi a plagia reprezintă o muncă istovitoare!!! Din nefericire, atât cartea în sine, cât şi prefaţa ei, îmi dovedesc încă o dată superficialitatea care caracterizează învăţământul românesc chiar şi în eşaloanele sale superioare, ca şi modalitatea în care sunt selectaţi, pe criterii preponderent clientelare, universitarii noştri.

Este, de altfel, plagiatul, o modă veche, la noi, ce datează încă din zorii “modernităţii” mioritice, când Titu Maiorescu îşi exprima indignarea, în mod subtil, formulând perena teorie a formelor fără fond. Din nefericire, majoritatea universitarilor noştri pleacă cu burse peste hotare, pe banii statului român (şi acestea obţinute după îndelungi şi costisitoare, pentru buzunar şi caracter, cazne), pentru a face rezumate unor studii încă netraduse şi nepublicate la noi, pentru a le aduna, apoi, la întoarcerea în ţară, şi a le oferi, studenţilor, cursuri “actualizate”; probabil numai aşa ne putem ”alinia”, standardelor occidentale, şi respectiv “pătrunde” în Europa! La urma urmei, ce sa-i mai ceri unui banal universitar, când până şi miniştrii au ajuns să plagieze?! Mă gândesc la cazul fostului ministru al sănătăţii, Mircea Beuran, demascat în toamna lui 2003 pentru plagierea unui ghid medical şi demis din înalta funcţie în stat, din acest motiv. Nu este singurul, deşi ulterior i s-a oferit dreptul de a reveni la catedră…!

Există foarte multe cazuri similare, dar puţine sunt descoperite şi mult mai puţine demascate; din când în când, presa mai oferă publicului câte o informaţie de acest gen: de exemplu, nr. 4198 al ziarului “Libertatea”, din 16.01.2004, ne informează, în pagina a doua, despre decizia Senatului Universităţii “1 Decembrie 1918”, din Alba Iulia, de a-i retrage profesorului Cornel Filipescu (senator PSD) dreptul de a mai preda disciplinele sale din cadrul Facultăţii de Drept şi Ştiinţe Sociale, din cauză că i-a fost demascat plagiatul. Sunt curios, va lua cineva vreo decizie similară în cazul lui Mihai Nistor, date fiind vechimea la locul de muncă şi autoritatea sa indiscutabilă? Am puţine motive să sper asta, mai ales că prefaţatorul cărţii, Nicu Gavriluţă, a fost aproape de adevăr când a vorbit de însuşirea temeinică a unei importante “lecţii metodologice”, numai că aceasta nu a fost predată de Mircea Eliade, ci de controversatul Nae Ionescu, care, după cum se ştie, a fost implicat şi el în scandaluri similare.

Nu-mi rămâne decât sa-i înţeleg pe actualii studenţi, care, în marea lor majoritate, întocmindu-şi grăbit referatele şi lucrările de licenţă, recurg la aceeaşi metodologie, devenită între timp modă: doar este parte componentă a procesului de formare a viitoarei elite, nu-i aşa…?!

Se vorbeşte mult, în România zilelor noastre, despre independenţa şi libertatea presei, avându-se în vedere ba numărul ziariştilor agresaţi (fizic şi nu numai), ba influenţa politicului asupra justiţiei, ba avertismentele guvernelor şi instituţiilor internaţionale, adresate înalţilor noştri oficiali, omiţându-se însă faptul că această libertate, şi aşa relativă, a presei, aparţine de fapt unei minorităţi: majoritatea aşa-zişilor cetăţeni ai ţării noastre (căci termenul implică, prin originile sale etimologice, o implicare activă în viaţa cetăţii), deşi citesc şi aprobă, în general, opiniile presei, nu au curajul, la rândul lor, să se exprime în mod public, nutrind, în această privinţă, o spaimă pe care o poartă cu ei de dinainte de 1989. Nu este vorba de o simplă reţinere, ci de o neputinţă generală, cu adânci şi vechi rădăcini, concretizată, printre altele, în teama faţă de asumarea minimei responsabilităţi sociale, consecinţă încă vie, din nefericire, a complexului proces de îndoctrinare a maselor, cultivat de regimul comunist, proces la care şi-a adus contribuţia şi prof. univ. dr. Mihai Nistor, de la Facultatea de Filozofie a Universităţii „Al. I. Cuza ” din Iaşi. Cazul său ilustrează, pe deplin, o dură realitate a acelor vremi: faptul că cei care erau interesaţi în a implementa şi perpetua starea de iresponsabilitate generală erau, ei înşişi, în mai multe privinţe, iresponsabili, acesta fiind, de altfel, şi unul din motivele pentru care erau atât de interesaţi să o conserve, ataşaţi fiind de nişte privilegii sociale pe care şi le închipuiau inalienabile. Este o constatare care îmi permite să înţeleg natura ascunsă şi miza reală a obiecţiilor pe care prof. Mihai Nistor le-a adus în „Lumea ieşeanului”, nr.199 din 28.02.2004, articolului publicat de mine în săptămânalul „Viaţa” din Botoşani, (nr. 172 din 5-7.02.2004), care a reprodus spusele mele de mai sus. Mă voi folosi, însă, de relativa libertate (încă existentă) a minoritarilor care posedă îndrăzneala de a-şi face publice opiniile, respectiv de a comenta faptele concitadinilor lor, pentru a aduce răspunsul cuvenit acestor obiecţii.

Înainte de toate, mă dezgustă faptul că d-l Mihai Nistor încearcă să se eschiveze, refuzând să-şi asume responsabilitatea singurului gest prin care şi-ar putea spăla, cât de cât, imaginea publică: recunoaşterea a ceea ce este de domeniul evidenţei şi al bunului simţ, anume plagiatul pe care l-a consfinţit prin propria sa iscălitură. Suprapunerea paragrafelor din „Fenomenologia sacrului”, cartea pe care a publicat-o în 1999, peste acelea din „Călăuza ateistului”, apărută în 1961, este aproape perfectă, astfel că tentativa sa extrem de stângace de a o dezminţi îşi dezvăluie caracterul ridicol. Sugerând că din articolul publicat în săptămânalul botoşănean „Viaţa” nu reiese că ar fi vorba de un plagiat, datorită faptului că textele respective, ale celor două cărţi, nu au fost reproduse în paralel, şi insinuând, în plus, că propoziţiile şi expresiile aşezate între paranteze i-ar fi fost atribuite tot lui, deşi eu am precizat destul de clar, înainte de a cita din „Călăuza ateistului”, că voi pune între paranteze fragmentele din text pe care nu le-a preluat în cartea sa, realizând astfel, în mod explicit, şi comparaţia dintre cele două texte, profesorul univ. Mihai Nistor speră, probabil, că va reuşi să inducă în eroare opinia publică, profitând de lipsa ei de experienţă şi exerciţiu în asumarea responsabilităţii, ca şi de insuficienta conştientizare a covârşitoarei importanţe (individuale şi sociale) a acestui act. Modul său de a justifica ceea ce consideră a nu fi un fapt la îndemână de constatat de către oricine, ci o simplă acuzaţie (lucru semnificativ pentru caracterul său, deoarece reprezintă o sfidare a întregii opinii publice), nu poate decât să stârnească rumoare: el afirmă că ar fi vorba doar de două pagini pe care le-a preluat dintr-un curs de istoria şi filosofia religiei, publicat tot de el la editura universităţii, în 1990! În primul rând, oricine poate constata, răsfoind „Fenomenologia sacrului”, că pasajele plagiate provin de pe şapte, opt pagini, în al doilea rând, în momentul de faţă, nu există, în fişierele B.C.U. şi ale Filialei sale din Iaşi, specializate pe domeniul ştiinţelor sociale, cursul invocat, alături de celelalte cărţi şi studii semnate de Mihai Nistor. Presupunând însă că domnia sa nu a furnizat, iarăşi, o informaţie eronată, nu pot să trag decât o singură concluzie, care deschide perspective noi şi cu totul neaşteptate asupra problemei: anume că avem de-a face nu cu un simplu plagiat, ci cu o reeditare a unui plagiat săvârşit în urmă cu 14 ani!!!

Dacă lucrurile stau într-adevăr, astfel (deşi ar fi trebuit să le precizeze, conform metodologiei, printr-o notă corespunzătoare, în „F.S.”) faptul este de o gravitate ieşită din comun; pe lângă faptul că ar constitui, după cunoştinţele mele, o premieră la nivel naţional, ba chiar mondial, el ar reprezenta o dovadă în plus ipotezei lansate de mine, conform căreia este greu de crezut că o asemenea modalitate de redactare reprezintă o excepţie, date fiind deprinderile pe care o activitate profesională ce depăşeşte trei decenii nu are cum să nu ţi le furnizeze şi de care este greu să te debarasezi. Probă vie a incapacităţii fundamentale a omului de a se mai schimba, după o anumită vârstă, aceste deprinderi sunt cele care îl demască, cu adevărat, pe d-l prof. Mihai Nistor, căci, plagiind în 1990, el nu s-a putut opri de la repetarea, aceluiaşi gest, şi în 1999!!! Probabil, când şi-a contestat propriu-i plagiat, s-a referit la faptul că este vorba „decât” de un plagiat mai vechi, fără a-şi da seama că, în felul acesta, aruncă (de fapt) gaz pe foc… Am avea de-a face, aşadar, cu o recidivă, care confirmă ceea ce am susţinut şi susţin în continuare: caracterul neîntâmplător al acestui incident. Întâmplătoare este doar descoperirea lui, după cum tot întâmplătoare (aparent) este şi facerea lui publică, ceea ce ne indică sorţi nefavorabili imaginii publice a profesorului Nistor, căci, la urma urmei, aceasta este implicată, persoana domniei sale având şanse destul de reduse de a mai suferi o schimbare pozitivă. O ilustrează întru totul credinţa sa că articolul publicat de mine în „Viaţa” ar fi constituit mai mult un atac la persoană decât o demascare a plagiatului său, atac pe care îl consideră nejustificat şi care, după spusele sale, îl va determina, în cazul în care va avea de suferit pe plan socio-profesional, să mă dea în judecată.

Se vede că d-l Nistor refuză a înţelege (cel puţin aşa lasă impresia) un fapt extrem de simplu: dacă va fi sancţionat, în vreun fel, de către organele conducătoare ale facultăţii sau universităţii, aceasta nu se va datora acuzaţiilor mele, ci propriilor sale fapte. De asemenea, dacă va suferi daune morale, lucrul se va întâmpla din aceeaşi pricină. Eu doar am semnalat faptele; ele incriminează persoana care le-a săvârşit, fiind de-a dreptul imposibil să vorbeşti despre fapte fără să faci vreo referire asupra persoanei căreia îi aparţin. Disjuncţia (mai ales exclusivă) dintre faptă şi persoană conduce tocmai la disoluţia responsabilităţii pe care am văzut că era interesat să o promoveze vechiul regim, deşi afirma, la nivel declarativ, exact contrariul. În mod similar, întrucât refuză să-şi asume responsabilitatea faptelor sale, prof. Mihai Nistor încearcă să califice drept nejustificate referirile mele la persoana sa, insinuând, în mod direct, că ele nu au nici o legătură cu persoana în sine. Dar persoana se defineşte tocmai prin faptele sale şi tot acestea ne spun lucruri semnificative despre caracterul ei; în consecinţă, nu doar persoana nu poate fi disociată de faptele sale, dar nici măcar faptele înseşi nu pot fi separate (sau analizate separat) unele de altele. Dintre acestea, actul de plagiere este pe primul loc, ca evidenţă şi importanţă, pentru simplul motiv că el nu are nevoie de nici un martor, întrucât toţi îi sunt martori!

A plagia înseamnă, conform Dicţionarului explicativ al limbii române, ”a însuşi, a copia total sau parţial ideile, operele etc., cuiva, prezentându-le drept creaţii personale; comiterea unui furt literar, artistic sau ştiinţific”. Din momentul în care recunoşti de unde şi-a preluat informaţiile un autor, fără a avea dubii, este deja vorba de plagiat; dacă mai corespunde şi ordinea ideilor, respectiv a cuvintelor, atunci plagiatul este incontestabil… Dacă mai posedăm, în plus, şi dovada faptului că autorul a cunoscut cartea pe care o plagiază (cum este cazul profesorului Nistor, care, în bibliografia pe care recunoaşte că a folosit-o în redactarea Dicţionarului de Religiologie, publicat de către domnia sa în 1982, sub egida Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, include, în pagina a treia a prefeţei, şi „Călăuza ateistului”, Ed. Politică, Buc.,1962) atunci orice comentarii cu caracter contestatar devin de prisos. Motivaţia folosirii acestei cărţi nu este, nici ea, greu de întrezărit, atâta vreme cât ea a reprezentat, înainte de 1989, o veritabilă biblie a ateismului ştiinţific, ale cărui teze şi idealuri profesorul Mihai Nistor a avut ocazia să le apere şi să le promoveze în cadrul cursului corespunzător pe care l-a ţinut în aceeaşi perioadă. Vorbele sale, din cuprinsul prefeţei Dicţionarului de regiologie mai sus amintit, sunt dovada cea mai grăitoare a acestui fapt: ”o informaţie cât mai completă şi la zi cu privirile la diferite aspecte ale religiozităţii sau dezalienării religioase constituie o cerinţă majoră a educaţiei şi propagandei ateiste. Lucrarea de faţă a izvorât din intenţia de a pune la îndemâna studenţilor secţiei de filozofie-istorie, viitori activişti pe tărâm ideologic, un instrument de lucru pentru cunoaşterea plenară a fenomenului religios (…) Religiologia formează unul din capitolele ateismului ştiinţific (…) Ne-am străduit să realizăm o lucrare pe care o considerăm accesibilă şi utilă atât studenţilor şi cadrelor didactice de la facultăţile umaniste, cât şi celor integraţi în sfera educaţiei şi propagandei ateiste (…) au fost inserate principalele noţiuni de teologie, liturgică şi eclesiologie, considerând că o cunoaştere oricât de sumară a acestor discipline poate oferi un spor de consistenţă în combaterea diferitelor manifestări ale credinţelor mistico-religioase” (op. cit., pag I-II din „Prefaţă”).

Cei care nu cunosc ce semnificaţii aveau, în acele timpuri, concepte acum „ateism” sau „ateism marxist”, le pot găsi căutând în paginile aceluiaşi dicţionar. Astfel, ateismul este cel care „supune ideologia religioasă unei analize argumentate ştiinţific, demonstrând caracterul ei fals şi iraţional (…) Documentele de partid şi de stat subliniază necesitatea educaţiei oamenilor muncii în spiritul ateismului ştiinţific, prin răspândirea concepţiei marxiste despre lume şi viaţă şi a cunoştinţelor ştiinţifice”; la rândul său, ateismul marxist este „forma cea mai înaltă şi consecventă de ateism (…) Dezvăluirea rădăcinilor sociale ale fenomenului religios constituie contribuţia centrală a concepţiei ateiste a lui Marx, Engels şi Lenin. De asemenea ateismul marxist se adresează maselor largi de oameni şi nu doar unor reprezentanţi ai elitei, fiind astfel un instrument al ideologiei clasei muncitoare prin care sunt combătute toate variantele fideismului şi ale înstrăinării religioase” (op. cit. pag. 27-29).

Menţionând că sublinierile îmi aparţin, vreau să precizez că la pagina 30 se poate citi că ateul este acea persoană care neagă pe Dumnezeu şi îmbrăţişează ateismul ştiinţific. Se vede, nu puteai fi ateu, în acea persoană, decât dacă îmbrăţişai această formă de ateism. Bineînţeles, expunerea acestor puncte de vedere se impunea ca o obligaţie, într-o lucrare cu un asemenea profil, după cum erau obligatorii şi referirile la cuvântările sau cărţile tovarăşului Nicolae Ceauşescu, însă d-l prof. Mihai Nistor face dovada unui real exces de zel în această privinţă, deoarece citează, la începutul bibliografiei „Dicţionarului de religiologie” publicat în 1982, patru lucrări aparţinând lui Nicolae Ceauşescu, urmate în ordine cronologică de programul P. C. R. şi de două scrieri intitulate „Despre religie”, prima semnată de Marx şi Engels, a doua de Vl. I. Lenin, abia apoi urmând acea parte „nezeificată” a bibliografiei, expusă în ordine alfabetică…

Este greu de crezut că acestea sunt semne ale unei adeziuni preponderent formale la ideologia oficială a timpului. În primul rând, profesorul de ateism ştiinţific nu era, în epocă, un simplu profesor, ci un adevărat propagandist, după cum reiese din spusele sale; în al doilea rând, când repeţi, ani la rând, cam aceleaşi teze, este dificil să nu te ataşezi, de ele, mai ales în condiţiile în care nu le puteai nega, în public, din cauza cenzurii, şi nici în particular, din pricina fricii faţă de informatorii strecuraţi pretutindeni, mai ales în cadrul facultăţilor de istorie şi ştiinţe sociale; în al treilea rând, convingerile lăuntrice se întrezăresc mult mai clar din lucrările care nu abordează realităţile şi concepţiile timpului în care au fost scrise, ci diverse aspecte ale trecutului „mort”. Este o situaţie care poate şi constatată şi în cazul d-lui prof. Mihai Nistor, care, în studiul intitulat „Ateismul lui Vasile Conta”, publicat în Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Al. C. Cuza” Iaşi, tomul XXVIII, în 1982, afirmă, în pag. 23-24: „Fără îndoială, o istorie ştiinţifică, aşa cum a conceput-o Vasile Conta, zdruncină din temelii nu numai dogmele şi fantasmele propovăduite de Biserică, ci scoate în relief lipsa de perspectivă a metafizicii religioase, dispariţia ei iminentă (…) Cucerirea cea mai mare a creaţiei contiene a fost filosofia ateistă, care a jucat un rol hotărâtor în combaterea ideologiei retrograde din România secolului trecut”.

Problema este că toate aceste exprimări ale sale intră în flagrantă contradicţie cu acelea pe care le-a făcut după 1989, inclusiv în cartea „Fenomenologia sacrului”, publicată la Editura Cantes, din Iaşi, în 1999: ”Este adevărat că în secolul nostru rolul şi locul bisericii a fost simţitor diminuat. Însă acestea reflectă o criză generală a societăţii actuale” (pag. 44); „cu declinul religiilor instituţionalizate şi înlocuirea lor cu diferite surogate sau improvizaţii, experienţa sacrului rămâne o dimensiune inalienabilă a fiinţei umane” (pag. 142); ”experienţa sacrului dă naştere stării de religiozitate, dă naştere religiei – unica şansă de salvare, de mântuire, a fiinţei umane” (pag 163-164); „demersul cel mai înălţător şi temerar al fiinţei umane din toate timpurile a fost acela de a se apropia de calea meditaţiei sau relevaţiei de înţelegerea Fiinţe Supreme” (pag 154); „în adevăr, dintre toate conceptele lucrurilor posibile, conceptul unei fiinţe ca realitate supremă se potriveşte cel mai bine mersului firesc al raţiunii omeneşti, chiar dacă nu o satisface pe deplin” (pag.156); ”existenţa profană devine în realitate o lume profană, întrucât ea este privată de dimensiunea transcendentă (pag.134); „stupiditatea flagrantă a conştiinţei sale constă în pretenţia că Dumnezeu este în chip evident imposibil” (pag.137); ”astăzi toate variantele ateismului, inclusiv cel scientist, adică pretinsul ateism din oficiu, al savanţilor, este desuet. Spiritul cu adevărat ştiinţific va recunoaşte şi va păstra un profund respect în faţa tainei pe care o raţiune înţeleaptă şi onestă nu v-a încerca s-o înţeleagă”(pag.140).

De fapt, nu acest vizibil antagonism, între afirmaţiile de dinainte şi cele de după 1989 frapează, în cazul profesorului Mihai Nistor, ci constatarea că, în ciuda schimbării radicale a discursului său, el utilizează, printre altele, aceeaşi veche sursă de informare – „Călăuza ateistului” – pe care o şi plagiază! El este preocupat, în continuare, de fundamentarea religiologiei, numai că în întâia pagină a prefeţei „Dicţionarului de religiologie” din 1982 o consideră parte componentă a ateismului ştiinţific („Religiologia formează unul din capitolele ateismului ştiinţific şi cuprinde în sfera sa istoria religiilor,,psihologia religiei,sociologia religiei şi filosofia religiei”), în vreme ce în pag. 37 din „Fenomenologia sacrului” o apreciază drept o disciplină de sine stătătoare, aflată „în proces de constituire” („Prin religiologie înţelegem sistemul unor discipline ştiinţifice care studiază religia. Mai precis, religiologia reprezintă ştiinţa care include în domeniul său istoria religiilor, psihologia religiei, sociologia şi filosofia religiei”). Cu maximă probabilitate, dacă în 1989 regimul comunist din România nu ar fi fost doborât, această diferenţă, ca şi celelalte, din discursul d-lui Mihai Nistor, nu ar fi survenit. Iată că opiniile sale favorabile religiei şi chiar religiozitatea pe care şi-o revendică, din 1990 încoace, sunt mai degrabă de faţadă, fapt care reiese, indirect, din spusele sale, prin afirmarea relaţiei necesare existente între religiozitate şi morală: ”într-adevăr, lumea se desacralizează în chip dramatic, fără nici o rezistenţă din partea nimănui, devenind, pe zi ce trece, tot mai săracă şi mai urâtă, sub raportul demnităţii morale”. Este o urâţenie şi degradarea morală la care, din nefericire, îşi aduce contribuţia şi Mihai Nistor, şi care indică, conform propriilor sale spuse, o absenţă sau o alterare gravă a stării de religiozitate a sufletului său! Întrucât relaţia invocată există, realmente, aproape că nu mai are rost căutarea de argumente, prin alte părţi.

Nivelul de alterare a demnităţii morale, în cazul profesorului Mihai Nistor, este deosebit de grav, atâta vreme cât mai există oameni care nici măcar sub ameninţarea şantajului ori torturii nu şi-ar însuşi succesiuni de idei şi de cuvinte ce nu le aparţin, aşa cum, înainte de 1989, au existat oameni care au preferat să fie achitaţi de regim, în loc să renunţe la a mai contesta ideile pe care d-l Nistor le propovăduia cu seninătate! Faptul trădează, în plus, şi o comoditate inacceptabilă, pentru un profesor universitar, căruia nu-i este îngăduit să „obosească” în felul acesta, după numai trei decenii şi ceva de activitate, renunţând la a mai rezuma, reformula, o realitate, ci preluând-o întocmai, de la o altă persoană care a exprimat-o deja. De asemenea, este trist faptul că, într-o bibliotecă achiziţionată sau numai consultată, de-a lungul unei vieţi, şi care trebuie să conţină, în mod firesc, multe titluri apărute la noi înainte de 1989, inclusiv cărţi proateiste (lucru care, de altfel, nu este deloc condamnabil), pe care am văzut că le-a folosit, el a ales tocmai „Călăuza ateistului”, pentru a se informa, preferând, în plus, să o plagieze. La fel de trist este şi faptul că, în ciuda venitului său lunar suficient de consistent, el şi-a comercializat cartea în timpul orei de curs, şi asta nu doar la începutului acestui an universitar. Premeditând această activitate, depusă de el la primul său curs (este vorba de cursul „Istoria şi filosofia religiei”, susţinut în faţa studenţilor anului II, al doilea său curs fiind cel de „Estetică”, susţinut în faţa studenţilor de la secţia de filosofie a Facultăţii de filosofie), el a abuzat astfel de autoritatea sa, în calitate de profesor universitar care are, printre altele, sarcina de a decide asupra viitorului studenţilor săi, evaluându-i în cadrul examenelor şi hotărând, astfel, promovarea sau nepromovarea lor. Pe lângă faptul că transformarea catedrei din sala de curs în tarabă (în vederea iniţierii studenţilor în „tainele” comerţului, probabil) este total nepedagogică, ea este reprobabilă inclusiv din punct de vedere moral, profesorul însuşindu-şi competenţe pe care nu le posedă: pentru aceasta există librării, din aceasta trăiesc librarii, care şi deţin, de fapt, astfel de competenţe, alături de anticari. Ar fi putut proceda cum fac alţi profesori universitari, depunând cartea la biblioteca din cadrul clădirii Universităţii şi semnalând, studenţilor, acest lucru, pentru ca cei interesaţi să o achiziţioneze. Venind însă cu cărţile la unul din primele cursuri şi oferindu-le studenţilor spre vânzare, întocmind lista corespunzătoare, pentru a dispune de o evidenţă adecvată şi pentru a-i contabiliza pe cei care, neavând bani (în totalitate sau în parte) îi rămăseseră datori, a forţat, în mod subtil, mâna studenţilor, cu toate că nu a dat glas, în mod explicit, acestei intenţii. Indiferent dacă această carte le-a folosit, sau nu, nu doar la examen, ci şi ca posibil îndrumător spiritual, gestul său rămâne cu totul nedemn de statutul unui profesor universitar. Există suficienţi martori, în această privinţă, din rândul actualilor sau foştilor studenţi ai Facultăţii de Filosofie.

Dramatic este că nimeni nu a sesizat, până acum, acest comportament neadecvat, nici măcar prefaţatorul cărţii, conferenţiarul Nicu Gavriluţă, ce împarte zilnic acelaşi mediu universitar cu d-l Nistor. În plus, el aduce elogii exagerate unei cărţi care, chiar şi făcând abstracţie la frazele plagiate, rămâne una modestă, în comparaţie cu lucrările de referinţă ale genului. Indiferenţa aceasta a colegilor este dovedită, din păcate, şi de reticenţa lor în a-şi face publice opiniile, după demascarea plagiatului, cu toate că este imposibil să nu posede vreo opinie despre un asemenea eveniment, ce aruncă o lumină întunecată asupra imaginii publice a Facultăţii de Filosofie din Iaşi şi a colectivului ei de profesori. Este exact situaţia descrisă, în numărul din acea vreme al „Opiniei Studenţeşti”, de către decanul Facultăţii ieşene de Filosofie, Ştefan Afloroaei, care vorbea despre o susceptibilitate nemaiîntâlnită, în raporturile dintre profesorii facultăţii, despre o atmosferă aproape de nesuportat, care a condus la reducerea convorbirilor dintre colegi, şi-aşa rare, la banalele saluturi, situaţie de criză, generată de faptul că, demascării acestui prim plagiat, i-au urmat alte două, acuzaţii fiind, de asemeni, profesori ai aceleiaşi Facultăţi de Filosofie a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi!!!

Or, imaginea universitarului român trebuie să fie reală, nu contrafăcută, sinceră, nu făţarnică. Ea trebuie descrisă în termeni corespunzători, deşi unora s-ar putea să nu le convină aceştia. Este şi motivul pentru care profesorul Mihai Nistor lasă a se înţelege că termenii folosiţi de mine, la adresa persoanei sale, în articolul din săptămânalul ”Viaţa”, nu ar fi strict ştiinţifici; situaţia este firească, atâta vreme cât el nu îşi recunoaşte faptele. Dat fiind însă că acestea sunt cât se poate de reale, voi consulta Dicţionarul explicativ al limbii române, Ed. Academiei, Bucureşti, 1975, pentru a vedea dacă termenii folosiţi de mine, spre a-l caracteriza (ticălos, impostor, ipocrit) le contravin, în vreun fel.

Termenul „ticălos” are în vedere „acea persoană care comite fapte reprobabile”, or, plagiatul se încadrează, fără probleme, acestei categorii; ticăloşia este, în consecinţă o „stare de decădere morală”, care se regăseşte, după cum am văzut, în comportamentul d-lui Nistor. Termenul „impostor” vizează acea „persoană care caută să înşele, profitând de necunoştinţa sau de bună-credinţa oamenilor”, având sensul de „şarlatan, mincinos” şi fiind astfel apropiat aceluia de „ipocrit”, care se referă la persoana care se arată altfel de cum este, la „omul prefăcut, făţarnic”, ipocrizia constituind, aşadar, o stare de „prefăcătorie, făţărnicie, falsitate”. Dar aceste catalogări nu sunt simple insinuări subiective, după cum am argumentat deja, ele nu sunt expresia unor acuzaţii oarecare, nefondate. Nici măcar când am afirmat că profesorul Mihai Nistor a condiţionat promovarea examenului de achiziţionarea cărţii sale nu am exagerat în vreun fel, deoarece, conform aceluiaşi dicţionar, condiţionarea reprezintă „stabilirea unui raport de dependenţă”, ea derivând din verbul „a condiţiona”, care vizează actul de „a constitui condiţia de care depinde ceva”; în ce priveşte termenul „condiţie”, el are înţelesul de „fapt, împrejurare de care depinde apariţia unui fenomen sau care influenţează desfăşurarea unei acţiuni, putând-o frâna sau stimula” referindu-se deci la „împrejurările în care se petrece un fenomen”, respectiv la „situaţia socială a cuiva”, de care, după cum ştim, profesorul Nistor s-a folosit, când şi-a determinat studenţii să-i cumpere cartea.

Bineînţeles, utilizarea acestor termeni impune, de la sine, un ton corespunzător, concretizat într-un discurs de blamare, în situaţia în care a blama nu înseamnă nimic altceva decât „a exprima public dezaprobarea faţă de o atitudine, un act, un gest etc., considerate reprobabile”. Aşa cum ne exprimăm deschis aprobarea faţă de faptele pozitive ale semenilor noştri, tot astfel trebuie să ne exprimăm dezaprobarea faţă de faptele lor negative; altminteri, cum am mai putea vorbi de o libertate de exprimare? Nu putem aborda, în privinţa oricărui subiect, un ton neutru, ca şi cum faptele respective nu ne-ar privi, în nici un fel, ca şi cum vieţile noastre nu ar depinde în mod hotărâtor de acţiunile, comportamentul şi caracterul moral al celorlalţi oameni, ci doar de natură, destin ori Dumnezeu… Revolta interioară faţă de actele de ticăloşie trebuie liber exprimată, ironia trebuie pusă, şi ea, în slujba relevării adevărului, mai ales când este vorba de un act public, cum este însuşirea nejustificată a cuvintelor şi ideilor altcuiva, într-o carte care afişează, în pagina a doua, descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale. De altfel, paradoxal e faptul că însuşi profesorul Nistor încuviinţează, în cartea sa, folosirea acestor mijloace, când îşi exprimă acordul faşă de modul în care Marin Preda vorbeşte, în „Cel mai iubit dintre pământeni”, despre ticăloşi şi ticăloşia lor: ”Demn este faptul că, în ultimul său roman, Marin Preda a dat o expresie elocventă acestui deziderat major al zilelor noastre, revendicând imperios nevoia unei credinţe general şi profund umane, în condiţiile unui teribil şi implacabil fenomen de înstrăinare, secularizare şi ateizare. Pledoaria tulburătoare a prozatorului român, pentru păstrarea denmnităţii umane, este afirmarea unui vehement oprobiu faţă de cei care trăiesc cu convingerea că „totul este permis”, din moment ce „Got is tott”, după afirmaţia lui Fr. Nietzsche. Scriitorul român numeşte aceste timpuri „Era ticăloşiei”, fiindcă deşi nu au nimic sfânt, în ei, se cred totuşi stăpâni pe destinul lor şi sunt, din această pricină, de o trufie fără limite. Au creierul inflamat. Şi poate că, pentru întâia oară în istoria cantitativă a omenirii, eliberaţi de credinţa în Dumnezeu, de chinurile unei morale căreia i se supuneau fiindcă ştiinţa nu sfâşiase încă vălurile divine care le inspirau vina şi teama, ticăloşii se simţeau din ce în ce mai în largul lor şi domnia care li se aşternea înainte, care li se prepara sub ochii noştri, nu era însoţită de nici un fel de ameninţare şi formele de ticăloşenie începeau să apară, pe pământ, drept cele mai fascinante spectacole, expresia de jubilaţiune a ticăloşiei mai puternică, mai atractivă, mai curajoasă faţă de moarte (eterna tragedie!) decât cea a cunoştinţelor pure, tot mai rarefiate şi cărora li se rânjeşte: ei bine, aşa este, recunoaştem, suntem puri, aveţi revelaţiile voastre sublime, dar rezistă ele gândului că până la urmă o să muriţi într-un mod tot atât de scandalos ca şi noi şi lespedea mormântului va închide, odată cu trupurile şi idealurile care v-au animat, şi ideile generoase pentru care aţi luptat? Nu există dincolo un empireu în care să vă regăsiţi. Ha, ha, ha! Dincolo nu mai există nimic!” („Fenomenologia sacrului”, pag. 131-132)

Folosirea unui astfel de limbaj ar fi cu totul calomnioasă dacă ar viza un profesor universitar a cărui conduită şi ţinută sunt conforme statutului său socio-profesional, dar nu este cazul, în privinţa profesorului Nistor. Exprimarea indignării faţă de faptele sale este, la urma urmei, semnul sănătăţii sufleteşti a celui care îi dă glas, abia indiferenţa, în raport cu această realitate, constituind o probă a profundei pervertiri a caracterului şi atitudinii sociale! Este facil şi inutil, totodată, de găsit (sau de inventat) scuze, acestor fapte. Cazul profesorului Mihai Nistor stă ca o mărturie vie a modului concret în care s-a produs reconvertirea profesorilor, acolo unde a fost cazul, după 1989: treziţi pe neaşteptate într-o lume liberă (mai exact, într-o lume care se voia, poate, altfel), ei nu s-au eliberat şi de vechile automatisme comportamentale ori preferinţe bibliografice! A ne preface că nu sesizăm aceasta ar echivala cu o întoarcere la mentalitatea şi tabuurile epocii comuniste, în care cu toţii purtau în permanenţă preţioşii şi recunoscuţii ochelari de cal; am da astfel cu piciorul libertăţii pe care am dobândit-o cu preţul celor peste 1000 de martiri ai Revoluţiei din 1989: libertatea de exprimare, concretizată, în cea mai mare măsură, în libertatea presei. Merită, şi viii, şi morţii, care au reuşit să nu-şi pervertească încă sufletele, o lume mai curată, în care impostura şi ipocrizia să nu mai fie camuflate în dosul cuvintelor, titlurilor, funcţiilor sau epoleţilor, în care fundamentul ordinii sociale, morale şi profesionale, asumarea responsabilităţii proprii, să nu mai constituie doar un deziderat.

(extras din Exorcismul tăcerii. Responsabilitatea elitei: de la conştiinţă la destin, Ed. Geea, Botoşani, 2007)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Liked it here?
Why not try sites on the blogroll...

%d blogeri au apreciat asta: