cu Ştefan Başno


Neocomunismul de după 1989: replică lui Ştefan Başno



Falsificarea, deturnarea, nerespectarea adevarului istoric şi a valorilor trecutului sunt toate, în fond, dovezi ale unei mizerabile lasităţi colective, vina neaparţinând doar celor care au abuzat de putere, ci şi acelora care au suportat abuzurile, în tăcere, fără reacţii notabile, adică întregului popor. Bineînţeles, acesta este pierdut fără o elită care să-i insufle curaj, idealuri şi să-l scoata din bezna fricii şi amorţirii pe care abuzurile le produc, însă elita tot poporul trebuie să o propulseze, să o susţină şi să-i dea, la urma urmei, fiinţă! Am mai spus-o, a atribui vina, pentru actuala decădere, doar factorilor exteriori sau unor perioade mai nefericite, ale istoriei, nu echivalează cu a oferi explicaţii profunde, fenomenului, care să poată furniza şi soluţii, ci-mi pare, mai degrabă, un slogan, câtă vreme responsibilitatea proprie nu este asumată. La numai un deceniu, de la instaurarea comunismului, la noi existau, deja, organizaţii numeroase şi puternice de propagandişti, servicii de securitate şi de coerciţie bine puse la punct, ai căror membri nu fuseseră educaţi, formaţi, în comunism, ci tocmai în perioada interbelică! Dacă mai luăm în calcul şi faptul că rezistenţa anticomunistă, deşi printre cele mai lungi din Europa de Est, a fost extrem de restrânsă, ea venind îndeosebi din partea ţăranilor simpli, proprietari de pământ, care s-au opus colectivizării (cum s-a întâmplat la Nucşoara, unde opoziţia a fost suprimată abia în 1958), înţelegem că originile fenomenului, cauzele uniformităţii reacţiei generale trebuie căutate mult înapoi în timpul istoric, respectiv mult mai în profunzimea mentalului colectiv. Practic, dacă astăzi perioada interbelică este percepută ca o perioadă prolifică, solară, a istoriei neamului, aceasta se datorează, în mare masură, faptului că i-a urmat dictatura comunistă; cine are însă răbdarea de a răsfoi presa timpului se va îngrozi de scandalurile, nedreptăţile şi nivelul corupţiei şi va înţelege că Romania Mare a fost frumoasă îndeosebi prin potenţialităţile ei latente, dar deloc sănătoasă în ce priveşte realitatea socială, economică, politică, cotidiană.

Atunci când se află în stare de şoc, având de suportat sau nu dureri îngrozitoare, mecanis­mele defensive ale organismului uman comandă producerea, de către creier, a unei substanţe bazate pe opiu, care nu întârzie să-şi exercite efectul scontat: anestezia generală, concreti­zată în stări de leşin sau de cufundare calmă în profunzimile inconştientului. Este un fenomen care se produce inclusiv în mediatizatele cazuri de moarte clinică, cu consecinţa universală (dar care ia forme particulare) a reactivării amintirilor vechi şi plăcute, care calmează instan­taneu spiritul. Aşadar, în chiar miezul crizei, constând în proxi­mitatea ameţitoare a pragului extincţiei, se produce o stare generală de orbire, menită tocmai să-i ascundă individului realitatea.

Sunt, acestea, descoperiri relativ recente ale oamenilor de ştiinţă, dar ceea ce nu şi-au imaginat aceştia este că fenomenul se aplică inclusiv la cazurile de criză socială, în care se instalează, la marea majoritate a indivizilor, un sindrom anestezic general, dublat de o reactivare a amintitirilor plăcute, de altădată, concretizată în afişarea unei nostalgii ostentative, ce îmbracă chiar un caracter pronunţat revendicativ. Din nefericire, acest sindrom anestezic, orbitor, a ajuns astăzi să castreze inclusiv minţile unei mari părţi a intelectualilor de la noi – ale celor care se cred în­dreptăţiţi a poza în elita acestui neam – una dintre dovezile grăitoare ale acestui fapt fiind şi articolul publicat de dl. prof. Ştefan Başno în numerele 174­-175 ale săptămânalului botoşănean ,,Viaţa” (19 februarie – 3 martie 2004), sub titlul ,,Vechi metehne”. Intenţionând să-şi exprime opiniile în legătură cu fenomenul corupţiei, care paralizează aproape întreaga societate românească, dl Başno apreciază drept sinceră lansarea, de către preşedintele Ion lIiescu, a unei noi ofensive împotriva corupţiei (a ,,n’’-a, generată de accentuarea semnalelor negative venite dinspre U. E., în stare să peri­cliteze aderarea noastră la Europa, de această dată) şi îşi exprimă acordul faţă de ideea adoptată de acesta, conform căreia corupţia ar fi un fenomen extrem de vechi, pe aceste meleaguri.

Problema constă în aceea că dl. prof. Başno nuanţează, în articolul său, această ultimă idee, completând-o într-o manieră de care preşedintele lIiescu s-ar arăta extrem de mulţumit, deoarece se stră­duieşte să-şi convingă cititorii că perioada comunistă nu poate fi înfierată pentru amploarea pe care o cunoaşte corupţia în România timpurilor noastre, întrucât, deşi în regimul comunist a existat, chiar la nivelul relaţiilor mărunte dintre oameni, corupţie, totuşi ,,corupţii de atunci erau copii nevinovaţi pe lângă cei de acum dar şi faţă de acei din vremurile anterioare perioadei comuniste!’’ Mai exact, dl Başno nu acceptă faptul că epoca comunistă ar fi răspun­zătoare, în chip decisiv, pentru degradarea fără precedent a vieţii sociale de la noi, considerând că aceasta se dato­rează aproape exclusiv dispariţei fricii faţă de ,,braţul lung şi ferm al legii”, pe care regimul de dinainte de 1989 a avut grijă, cu prisosinţă, s-o cultive. Cum s-a ajuns, însă, la această slăbire a autorităţii legii, este un mister: probabil de vină este firea înnăscută a românului, înclinată spre perversităţi, dar pe care comunismul a stopat-o cu succes… Nu-mi pot “explica”, altfel, cum de se aseamănă atât de mult, epoca actuală, cu cea interbelică, sub aspectul corupţiei, după cum încearcă să ne convingă dl Başno, în vreme ce epoca comunistă ar fi constituită, prin comparaţie, o adevărată oază de moralitate, după cum lasă a se înţelege prin chiar propriile sale cuvinte: ,,Adică, vezi Doamne, în anii comunismului românii au învăţat ce e aceea corupţie, pentru că înainte de comunism am fi trăit într-o societate perfectă”. Nu ştiu dacă dl prof. Başno este adept al psihologiei abisale a lui C.G. Jung, dar altfel nu înţeleg cum poaţe el să explice continuitatea, după o pauză de aproape jumătate de secol, a aceleiaşi memorii ancestrale româneşti, concretizată, chipurile, şi într-o lipsă de scrupule a politicienilor noştri. Pe lângă aceasţa, el ignoră faptul că structura noastră profundă, umană şi socială, a fost radical schimbată de către regimul comunist, astfel încât doar cu mari greutăţi s-ar putea vorbi de o reînnodare a continuităţii în raport cu perioada interbelică; după prăbuşirea instanţelor care ar mai fi potolit, până în 1989, imoralitatea specifică a românilor, ţinând-o în frâu, aceasta din urmă s-a dezlănţuit, reactivând ,,raiul românesc interbelic”; aşa să fie, oare? Să aibă, comunismul, o vină minoră pentru marasmul grotesc, în care am ajuns să ne complacem şi prea puţin să ne zbatem, astăzi?!

Înainte de a răspunde, la această întrebare, vreau să-mi exprim punctul de vedere în legătură cu pretinsa sinceritate a preşedintelui Iliescu, invocată, în chiar preludiul articolului său, de dl. Başno, iar asta, nu în ultimul rând, pentru că este în mod direct legată de evoluţia societăţii româneşti în ultimii 14 ani. S-a tot vorbit, în această perioadă, despre responsabilitatea pe care viitorul preşedinte a avut-o, în timpul Revoluţiei, misterul nefiind încă pe deplin elucidat; în ultima vreme s-a pomenit chiar de implicaţiile unor agenţii secrete străine, precum CIA sau KGB, fără a se lămuri, iarăşi, cum de Ion lIiescu, un comunist pur-sânge, a preluat ulterior puterea, şi nu aceste agenţii care ar fi orches­trat totul! În ciuda ,,sincerităţii’’ sale, actualul preşedinte nu a reuşit, vreme de un deceniu, cât a fost „tăticul” nostru „cel iubit”, să identifice şi să inculpe măcar unul dintre ucigaşii profe­sionişti care au împuţinat poporul român cu mai bine de o mie de personae, în decembrie 1989, fără a-l ţinti, însă, şi pe el…

Prin urmare, care este ,,modelul pe care îl propune primul om în stat” şi care, dacă ar fi să-i dăm crezare d-lui Başno, ar trebui să-l urmăm, cu toţii?! Să-l considerăm, pe Ion Iliescu, mai puţin corrupt, doar pentru că nu avem cunoştinţă, ca în cazul celorlalţi politicieni, de vreun imperiu financiar care să-i aparţină? Bine, dar singurul imperiu pe care a vrut să-l obţină şi care nu-i poate fi tăgă­duit este acela al puterii pe care a fost preocupat să şi-o consolideze şi să şi-o orchestreze în aşa fel încât să-i fie garantată până la moarte; într-adevăr, Iliescu nu-şi poate permite să piardă puterea înainte de a muri, deoarece lipsa de prevedere, în acest sens, l-ar putea costa scump, odată cu ieşirea la lumină a adevărurilor despre Revoluţia Română şi actele criminale, la adresa poporului român, care i-au urmat. În fond, el este exponentul ambelor regimuri, de dinainte şi de după 1989, întrucât a deţinut puterea şi atunci, şi acum, iar „tăria” convingerilor sale ideologico­politice şi „verticalitatea” carac­terului său reies, că cu maximă claritate, din afirmaţiile pe care le-a făcut în cadrul primei sale apariţii televizate din timpul Revolţiei Române, când i-a înfierat aspru pe cei care ,,au întinat valorile comunismului’’, pentru ca, după numai câteva zile, să-şi exprime sprijinul faţă de renunţarea definitivă la acest comunism pe care-l slujea de o viaţă… S-a dovedit a fi, totuşi, o renunţare de faţadă, deoarece dl. lliescu, înainte de a fi un agent (al unei anume politici, ce se dorea a fi una „de tranziţie”), era un produs al acţiunii formatoare de cadre comunismului. De altfel, actualul tip de om, cetăţean al României anului 2004, este, într-o măsură covârşitoare, fabricaţia comunismului postbelic, nicidecum a capitalismului interbelic!

În procesul de “reclădire” a unei Românii noi, Ion lIiescu s-a înconjurat tocmai de acest tip de om, cuminte, docil, supus vechiului regim, fiind, de altfel, şi singurul cu care era obişnuit să aibă relaţii – mai exact, un anumit tip de relaţii. Singura diferenţă, faţă de vremurile de dinainte de 1989, este că el a fost lăsat să se comporte conform naturii sale reale, care însă nu a fost pervertită de moravurile interbelice, ci de însăşi esenţa practicilor comu­niste! Iată că am acum prilejul de a răspunde la întrebarea pe care am abandonat-o, tempo­rar, tocmai pentru a argumenta că răspunsul pe care-I voi aduce este intim legat de aşa­zisa ,,sinceritate” a preşedintelui­ lIiescu. Spre deosebire de dl. prof. Başno, nu pot fi suspectat, în elaborarea acestui răspuns, de a fi un nostalgic al epocii comuniste, pentru simplul motiv că vârsta îmi impune o conduită echilibrată, în această privinţă, câtă vreme jumătate din viaţă mi-am petrecut-o în regimul comunist, iar cealaltă jumătate în regimul pe care îndrăznesc să-l etichetez drept neoco­munist. Înainte de toate, este o crimă să etichetezi corupţia din regimul comunist drept ,,nevi­novată”, în raport cu aceea de dinainte şi de după, pentru simplul motiv că ea era măruntă, constând în· bacşişuri care nu se apropiau de sumele colosale de azi; da, dar ea era generalizată, a afectat întreaga societate, situaţie care trimite mai curând la zilele de astăzi, decât la perioada interbelică! În plus, această corupţie ,,mică” este cu mult mai gravă decât cea ,,mare”, după cum, la numai o săptămână de la apariţia articolului d-lui Başno, subliniau, în cadrul emisiunii lui Emil Hu­rezeanu, de la postul de radio Europa FM, atât moderatorul, cât şi invitatul său, C. T. Popescu. Într-adevăr, nu se naşte nimeni corupt, după cum e greu de crezut că un om cinstit, ajuns ca prin minune în primele eşaloane ale puterii ar deveni, peste noapte, corupt. Majoritatea politicienilor de astăzi sunt „micii” corupţi ai epocii comuniste, care au scăpat, după 1989, la peştele cel mare. Încă din 1990 a fost limpede, de altfel, că cei care se lansaseră deja în afaceri au fost tocmai cei care agoni­siseră averi fabuloase în epoca comunistă, strângându-le, însă, ,,la ciorap” şi ascunzându-le, până le-a sosit sorocul. Or, nu au fost puţini, acţiunile lor spec­taculoase pe terenul· timidei şi necoaptei economii de piaţă de la noi sfidând, prin sumele uriaşe implicate (asta în cazul în care nu au fost depuse, cuminte, prin bănci), egalitatea tuturor oamenilor muncii, pe care o transformase, în slogan, răposatul regim.

Este un lucru evident, aşadar, existenţa „marii” corupţii, de la nivel înalt, în regimul comunist, nu doar în cel capitalist, interbelic, după cum susţine dl Başno. Argu­mentul invocat de el, care readuce în memorie cazul demnitarilor ce au fost pe­depsiţi, prin anii ’70, din pricină ca îşi ridicaseră câteva ,,vilişoare de vacanţă’’, mi se pare de-a dreptul pueril: res­pectivii au fost sancţionaţi nu de dragul respectării legii sau a principiului egalităţii tuturor cetăţenilor patriei, invocat de „morala” comunistă, ci pentru simplul motiv că în epocă doar Ceauşescu şi apropiaţii săi aveau dreptul la vile personale de vacanţă, ceilalţi trebuind să se mulţumească cu acelea care aparţineau statului, în procesul utilizării lor beneficiind, în plus, de destule privilegii, în funcţie de rangul ocupat în ierarhia de partid. Pur şi simplu, atunci, ca şi acum, cel aflat în vârful acestei ierarhii avea dreptul şi puterea de a-i călca pe grumaz, după plac şi nevoi, pe toţi aceia de dedesubt, care se puteau folosi, şi ei, de aceleaşi prero­gative, în privinţa propriilor subordonaţi – situaţie care, în mod deloc surprinzător, pentru mine, se regăseşte întocmai în vremurile actuale. Marea corupţie nu a dispărut, aşadar, în epoca comunistă, pentru a renaşte după 1989, în mod subit, ci s-a desfăşurat în subteran, inclusiv prin acumulări, spectaculoase, dar tăinuite, de capital, după cum am văzut.

Totuşi, nu aceasta a constituit principala sursă a răului generat în ultimii 14 ani: rădăcina acestuia trebuie căutată mult mai în profunzime, în coruperea (corupţia) sufletească a oame­nilor, în comunism, prin privarea lor de dimensiunea de bază a libertăţii şi prin îndoctrinarea lor forţată, prin căpătuirea lor cu fructele otrăvite ale unei ideologii bolnave. E de ajuns să iau în calcul doar libertatea de exprimare, la care aveau acces doar capii cei mari, doar cei care puteau apăsa, după capriciul personal, bocancul, pe grumazul sclavului (am în vedere cuplul prezidenţial). După 1989, presiunea acestui bocanc a fost parţial slăbită, dar chiar dacă ea ar fi dispărut, întru totul, evoluţia social ­politică nu ar fi fost cu mult diferită, date fiind efectele îndoctrinării comuniste, de care s-a folosit din plin, pentru a-şi menţine şi consolida puterea, Iliescu şi clica sa. Astfel, aversiunea cultivată vreme de câteva decenii, faţă de „asupritorul capitalist”, a fost exploatată, în prima cam­panie electorală, pentru a înfrânge formaţiunile politice ale lui Ion Raţiu şi Radu Câmpeanu, care ar fi intenţio­nat să instituie la noi capitalis­mul, în locul democraţiei, iar cunoscutul slogan ,,moarte intelectualilor’’, care s-a făcut auzit în timpul mineriadelor, tot în scopuri politice, a exploatat, şi el, mentalitatea unei socie­tăţi dominate de ,,cultura proletară’’, care-şi extermina­se, în vremurile ei de început, elita culturală, inoculând mun­citorului ideea monstruoasă că el este elementul fundamental şi cel mai preţios al patriei, că numai el, şi nu intelectualul, poate s-o ducă pe aceasta ,,pe cele mai înalte culmi ale progresului şi civilizaţiei’’. Nu pot decât să mă întreb: oare unii dintre aşa-zişii intelectuali de astăzi regretă acele tim­puri, sau se consideră, mai degrabă, simpli muncitori, în sensul evocat?! Oare sunt nostalgici după atmosfera extrem de captivantă şi cons­tructivă, pentru ţară, a şedin­ţelor de partid, după vremurile în care elevii erau mânaţi, în sălile de clasă, precum turme­le, de către profesorii lor, spre a asculta epocalele Congrese ale PCR, sau după tinereţea apusă, consumată sub înrâurirea idealurilor maoiste?!

Acele timpuri n-au făcut altceva (nici nu-şi propuseseră) decât să transforme un întreg popor într-o masă enormă de sclavi, îndoctrinându-i prin opresiune şi minciună. Doctrina comunistă este utopică chiar şi ca pură teorie, deoarece se bazează pe supoziţia că omul este bun de la natură şi că poate vieţui în mod altruist, punând interesele comunităţii înaintea celor personale şi egoiste, însă încercarea de aplicare a ei în câmpul istoriei s-a dovedit a fi de-a dreptul monstruoasă, ilustrând faptul că omogenizarea în grad sporit a societăţii umane nu poate fi realizată, pe termen scurt, decât prin lipsirea membrilor ei de cele mai elementare drepturi! În fond, asta e şi principala problemă a societăţii româneşti postcomuniste: cum trans­formi un sclav într-un om liber? Doar acordându-i dreptul de a vota după cum voieşte?! Chiar intelectual fiind, poţi aparţine amorfei mase a sclavilor, a celor cu voinţa şi gândirea zdrobite, îndoctrinaţi din fragedă pruncie de o idelogie nemiloasă şi profund inumană (procesul este continuat şi astăzi, la un alt nivel şi cu un alt tip de discurs, dar în cadre mai restrânse, de către Biserica Ortodoxă, care, înru­dindu-se astfel cu comunis­mul, a şi colaborat, în conse­cinţă, cu el). Este vorba de urmările unui vast şi preme­ditat proces de întemniţare a oamenilor, care sfârşeşte printr-o autoîncarcerare a insului într-o lume ce-i devine autosuficientă dar ale cărei coordonate i-au fost trasate de altcineva. Oferindu-i, acestui tip de ins, libertatea de a vota, după 1989, s-a legiferat, în fond, sclavia, contrar tuturor aşteptărilor, locul democraţiei fiind luat de neocomunism! Nu e de mirare că neocomuniştii sunt şi aceia care au şi deţinut, puterea, vreme de un deceniu, în ultimii 14 ani postrevoluţio­nari. Democraţia nu se reduce la dreptul de a vota liber, deoarece această libertate nu trebuie să fie doar o formă, ea necesită şi un conţinut! Or, acesta nu există, la nivelul majorităţii, nici în ziua de azi, societatea civilă fiind mai anemică ca oricând. Insul de rând, înainte de 1989, trăia pe ascuns, îşi exprima gândurile pe ascuns, în vreme ce astăzi votează pe ascuns, adică în mod secret: iată în ce constă principalul progres înregistrat! Daţi-i, însă, unui om oarecare, de pe stradă, posibilitatea de a afirma, în mass-media, exact ceea ce gândeşte: cu maximă probabilitate, nu o va face, iar ­înainte de a-şi mărturisi, deciza, va ezita îndelung! Îi este frică să se exprime în mod public, cu sinceritate, dar nu îi este frică să voteze, probabil tot cu sinceritate, dar ştiind că celălalt nu îi cunoaşte opinia, opţiunea! Iată de ce afirm că trăim de fapt într-un soi de neocomunism, într-o pseudodemocraţie, adică într-o democraţie formală, nea­sumată.

Democraţia îţi oferă nişte drepturi, dar dacă nu uzezi de ele le pierzi, încetul cu încetul; oamenii în carne şi oase constituie democraţia, acţio­nând, exprimându-se, optând în mod liber şi în cunoştinţă de cauză, urmându-şi idealurile, nu invers! După 1989 s-a legiferat sclavia, acordându-li-se oame­nilor dreptul de a vota, însă acest lucru trebuia realizat oricum, adevăraţii responsabili pentru această stare de lucruri fiind aceia care i-au transformat pe oameni în sclavi: comuniştii, adică cei care, într-o proporţie covârşitoare, deţin şi astăzi puterea! Acest proces a de­butat sub forma alienării pro­prietăţii şi a continuat în forme tot mai hidoase: răul principal fusese, însă, săvârşit. Cât timp a avut o legătură personală cu pământul, ţăranul român a avut şi una cu neamul, cu morala sau cu divinitatea. Cum a fost lipsit de pământul său, în urma colectivizării de inspiraţie bolşevică, aceste legături s-au pierdut. În Evul Mediu, ca şi în perioada interbelică, proprie­tatea era bine definită: ea aparţinea cuiva care, eventual, poseda un număr de oameni, însărcinaţi să i-o lucreze; în comunism, proprietatea nu mai aparţinea nimănui, dar oamenii erau cu mult mai posedaţi! Dispariţia moralei s-a înregistrat, la scară macrosocială, tocmai în comunism, agentul ei fiind omul lipsit de proprietate, omul care s-a trezit că nu mai posedă aproape nimic, totul­ fiind în comun, în colectiv, adică colectivizat: acest om s-a trezit, astfel, că nu mai are nici pentru ce să mai fie responsabil! Nici măcar locuinţele care i-au fost acordate, mult regretate astăzi (de fapt, dreptul de a trăi într-un ghetou, numit ,,cartier”, probabil în amintirea adăposturilor im­provizate din vreme de război), nu-i aparţineau, cetăţeanul nefiind altceva decât un chiriaş al statului!

În plus, această distanţare, prin etajare, faţă de pământul străbunilor, asociată cu mizeria exterioară, a accentuat pierderea legăturilor menţionate. Singurele care i-au rămas, insului de rând, au fost propriile sale gânduri, însă nu avea voie să le facă cunoscute decât dacă se conformau doctrinei oficiale; în afară de asta, gândurile nu sunt cu adevărat importante, din punct de vedere existenţial, decât pentru o minoritate (pen­tru autenticii intelectuali), astfel că ele nu au reuşit să creeze un spaţiu al liberţăţii interioare, în care opoziţia faţă de regim să continue, decât pentru foarte puţini. Or, morala pleacă de la libertate, libertatea de la res­ponsabilitate, iar responsa­bilitatea de la proprietate… Iată că această cruntă dezrădăci­nare, sursă a răului pe care-l trăim astăzi (corupţia fiind una din variantele sale), a fost opera comunismului postbelic, nu a capitalismului interbelic! Mai mult, ea a afectat în chip iremediabil întreaga societate românească, nu doar elita ei politică şi înalta burghezie, după cum stăteau lucrurile între cele două războaie mondiale! Afirm aceasta deoarece nu cred că dl. prof. Başno ar avea ceva de reproşat ţărânului ori munci­torului român interbelic!

Şi totuşi, actualul ţăran, mai mereu în stare de ebrietate, de un primitivism înspăimântător, ca şi actualul muncitor care nu urmăreşte decât să tragă chiulul, după deviza ,,tot ce-i de stat, stă’’, ambele categorii sociale aşteptând, prin rotaţie, amăgitorul ajutor de şomaj, provin, aproape in totalitate, din rândurile ţărănimii interbelice, care însă a fost deproprietărită (după ce-şi obţinuse cu mari eforturi pământurile, în urma luptelor dintre 1916 – 1919), ajungând să nu mai semene deloc cu ţăranii descrişi de Sadoveanu, Rebreanu, Marin Preda şi alţii. La noi, desacra­lizarea nu a venit prin tehnică, întrucât în 1945 eram încă o ţară predominant agrară, ne­semnificativ industrializată, ci prin dezlipirea de pământ! S-a ­dovedit că, exact aşa cum mintea trece prin stomac, după cum potrivit zice vorba populară, Dumnezeu trece prin pământ! Ultimele manifestări de libertate şi de moralitate ale ţăranului român s-au petrecut în anii rezistenţei anticomuniste din munţi, înăbuşită abia la începutul deceniului şapte al sec. XX, astfel că nu trebuie să ne mire dacă urmaşii aceloraşi ţărani, ,,educaţi” de un regim ticălos şi ajunşi astăzi sau nu la putere, fac dovada unei imo­ralităţi pe care nu se sinchisesc măcar să o ascundă! În comunism s-a ajuns ca o minoritate, clica de la putere, sa nu mai controleze doar pământurile, precum în perioada interbelică sau în secolele ante­rioare, ci chiar sufletele oame­nilor! E firesc, în acest sens, că multi au văzut doctrina comunistă ca având sorginte religi­oasă, la adăpostul totalitaris­mului care i-a permis să ne subjuge, şi el, cam din acelaşi motiv (printre altele). Astfel se face că, eliberat, după ce nu mai rămăsese măcar un dram de libertate, în el, în stare să se exercite, românul nu a făcut decât prea puţine progrese: ţăranul român interbelic nu era ticălos… acum este! Muncitorul român interbelic, la fel, asemeni intelectualului, ofiţerului, etc. Doar cei care trăiau pe picior mare, deşi nu toţi, având posibilitatea de a „fenta” legea (burghezul, justiţiarul, politicia­nul) o şi făceau, în beneficiul propriu, fără ca, totuşi, flagelul corupţiei să fi inflamat toate păturile societăţii.

Generalizarea a făcut-o, după cum am argumentat deja, comunismul, care a izbutit ulterior să menţină, în cadre relativ funcţionale, boala can­ceroasă pe care el însuşi a produs-o, doar printr-o terapie de şoc, care a slăbit şi mai mult fundamentele organismului so­cial, prin purificarea ideologică a maselor şi prin apelul la forţa brută, la teroare. Nu e de mirare, aşadar, că o mare parte a populaţiei nu conştientizează nici astăzi amploarea crizei, după 14 ani de eforturi dispe­rate, din partea unora, de a o dezintoxica, râzând, în plus, de oboseala pe care aceştia o afişează. De fapt, după cum a precizat C.T. Popescu, în cadrul aceleeaşi emisiuni de la radio, nu este vorba de oboseală, ci mai curând de o resemnare activă, la care a ajuns după ani îndelungi de luptă frontală, prin folosirea unui verb plin de gravitate şi de tensiune, potrivit durelor realităţi descrise şi înfierate, nicidecum prin ironii superficiale şi subînţelesuri dubioase, introduse în text cu ajutorul unor expresii precum „oho” sau „ehe”, pe care dl. prof. Başno le uzitează într-un articol publicat în perioada 14-27 august 2003, întitulat ,,Libertate şi morală”, în care se arată scandalizat mai degrabă de manifestările postdecembriste ale sexualităţii decât de imoralitatea cronică a regimului comunist, al cărui apologet nu se consideră, dar ale cărui vederi de stânga şi le recunoaşte cu nonşalanţă: ,,Nu mi-am ascuns niciodată vederile de stânga! Mă laud chiar că nu am devenit din <roşu>, <verde>, cum au făcut atâţia alţii” (din articolul ,,Apologeţii’’, publicat în ,,Viaţa’’ nr. 140 din 12-18 iunie 2003). În acelaşi articol el recunoaşte că ar putea fi victima tendinţei de ,,a da o anumită interpretare unor fapte istorice în funcţie de convingerile politice’’, însă, cred eu, ar trebui să-şi precizeze mult mai clar poziţia de stânga, în cadrul fiecurui articol cu implicatii politico-istorice pe care îl scrie, pentru a nu mai induce în eroare cititorii ce nu posedă această informaţie. În finalul textului intitulat ,,Apologeţii” el consideră că fiecare orânduire socială îşi are propriile ,,valori autentice‘‘ şi propriile ,,bube’’, însă s-ar cuveni, cred, să evidenţieze care sunt acestea, în cadrul comunismului sau a politicii de stânga, în general!

Cu siguranţă, nu aş fi scris aceste rânduri dacă toate argumentele trecute în revistă de mine nu ar fi fost ignorate de dl. prof. Başno în articolul dedicat „vechilor noastre metehne”, şi care poate (nu ştiu dacă asta şi-a propus, cumva) să incite la nostalgii procomuniste. Acestea sunt, de regulă, cauzate de mai buna funcţionare, înainte de 1989, a mecanismelor economice, care, prin zonele lor profitabile compensau pe cele neprofitabile, însă disfuncţia de astăzi a aceloraşi mecanisme nu se datorează nicidecum democraţei ori capitalismului, ci tocmai corupţiei pe care dl. Başno a încercat s-a explice, împingându-i însă originea, în mod nejustificat, în altă parte decât unde-i este locul. Mai grav este că acele beneficii materiale care-i determină pe mulţi dintre românii de astăzi să aibă nostalgii, după epoca comunistă, şi care erau net inferioare celor ale ,,asupriţilor” capitalismului vestic, veneau pe un fundal represiv, la adresa convingelor intime, resimţit drept apăsător de către aceiaşi români, fapt care i-a şi determinat să aprobe schimbarea regimului şi s-o consfinţească, prin votul lor, prin prezenţa zdrobitoare la primele alegeri de după 1989. Mai mult, aceiaşi nostalgici nu conştienti­zează un fapt fundamental: anume că afirmarea publică, de către ei, a acestei nostalgii implică, prin conţinutul ei, chiar renunţarea la principiile (în­deosebi dreptul la libera exprimare) care o fac posibilă! În România anului 2004, un astfel de discurs, întreţinut de o astfel de nostalgie, nu ar putea decat să promoveze interesele PMR-ului, partid care se şi căzneşte de ceva vreme să-şi schimbe denumirea in PCR şi care posedă, drept simbol, secera şi ciocanul, reprezentate pe fundalul unui roşu intens, expresie, probabil, a sângelui vărsat, după criterii pe care le ştim prea bine, dar şi a căror uitare ar echivala cu o crimă… Şi-a avut, perioada interberlcă, propriile deficienţe, însă ele nu se compară, prin gravitatea urmărilor asupra menta­lului individual şi colectiv, cu acelea proprii epocii ,,de aur’’ În plus, dacă a fost idealizată, de unii, faptul s-a petrecut nu pentru că între cele două războaie mondiale lumea românească ar fi fost un paradis (deşi, din punct de vedere cultural, am putea vorbi de ceva asemănător), ci pentru că i-au urmat 45 de ani de comunism importat din afară, care a stâlcit în chip iremediabil, prin brutalitatea sa, fibra naţională românească! S-a ajuns astfel ca zicala ,,puterea corupe” să sufere, chiar şi ea, o mutaţie fundamentală, care dăinuie şi astăzi, în forma: ,,până şi cea mai mică putere corupe”; este vorba de ,,puterea” gestionarului, a paznicului, a şoferului de camion ori de autobuz care, manipulând în comunism mult râvnitele mărfuri, erau printre puţinii privilegiaţi care aproape nu duceau lipsă de nimic, fapt care a zdruncinat puternic încrederea maselor în funcţionabilitatea ierarhiei socio-profesionale, cu urmări pe care le vom mai resimţi multă vreme, de acum încolo.

Iată că nu este vorba de o pricepere misterioasă de ,,a conserva şi reabilita toate vechile metehne”, intrinsecă românului, ci tocmai de refuzul acestuia de a trage ,,învăţămin­tele de rigoare din experienţele trecutului’’, refuz pe care dl. prof. Başno îl invocă, în sprijinul superficialei sale argumentaţii, omiţând însă faptul că el este valabil chiar în cazul propriei sale persoane!!!

Ei bine, să nu-şi imagineze cineva că publicarea de căte mine a acestei intervenţii, în presa botoşăneană, a rămas fără ecou, atât în conştiinţele oamenilor de cultură ai locului, cât şi în aceea a celui criticat. Mult mai neaşteptat dar şi mai simptomatic a fost ceea ce a urmat, fapt care m-a determinat să mă întreb dacă mai există cenzura, în societatea românească postcomunistă. Ce forme îmbracă ea? Cum afectează pulsul societăţii civile şi destinul fiecăruia dintre noi? Este, cenzura, o agresare a conştiinţei civice, a cărei subminare conduce la ambiguitate morală şi la pasivism colectiv? Cenzura suprimă, întotdeauna, dialogul, iar în absenţa acestuia înseşi criteriile de evaluare a sănătăţii spiritului comunitar devin neclare. Oricine acceptă să iasă în agora se supune, în mod implicit, exigenţelor dialogului social. A încerca, însă, manipularea acestuia, din diferite motive, sau numai obstrucţionarea lui, reprezintă un gest antisocial şi cu totul în afara spiritului convieţuirii publice. De regulă, cenzura este, ca fenomen ideologic, un instrument politic. Numai că ea nu se limitează, în exercitarea ei, la fenomene ce ţin, la modul strict, de viaţa politică, ci afectează, cu precădere, acele manifestări ale spiritului care îi definesc libertatea de gândire. Astfel se face că o dispută de sorginte intelectuală sau culturală poate ajunge să incomodeze organul represiv, care va reacţiona, invariabil, suprimând dialogul. Iar organul represiv constituie de fapt o ierarhie de funcţii şi priorităţi ce reacţionează compact, solidară unor privilegii şi interese care parazitează corpusul social, începând de la factorul politic până la cel decizional, responsabil în mod direct de facerea publică a dialogului social şi cultural, în mass-media.

Publicarea rândurilor de mai jos a fost refuzată de două săptămânale botoşănene: Viaţa şi Atitudinea. Dacă ultimul nu a fost implicat, în mod direct, în promovarea dialogului ce face obiectul articolului, primul l-a suprimat într-o fază incipientă, după ce, iniţial, se angajase să-i fie gazdă. Grav este că, în felul acesta, a sistat, în mod abuziv şi neprofesional, dreptul la replică al unuia dintre protagonişti, lăsînd a se înţelege că nu ar mai fi avut nimic de spus şi că dialogul ar fi ajuns la vreun consens. Că lucrurile sunt departe de a sta astfel, se poate lămuri oricine, lecturând ceea ce urmează şi asumându-şi provocarea de a se interoga, pe cont propriu, în privinţa efectelor pe care cenzura le are asupra conştiinţei noastre morale, civice şi culturale. În cele din urmă, replica mea a fost publicată, tardiv, de revista botoşăneană de cultură Intertext, apărută în decembrie 2006, sub titlul „PERFIDIA OBSCURANTISMULUI”, subtitlul fiind „de ce nu e credibil dl. Ştefan Başno”. Îl voi reproduce, pentru o imagine mai cuprinzătoare a stării de fapt, nu înainte de a sublinia reacţia lui Traian Apetrei, directorul săptămânalului Viaţa, atunci când a constatat că, în sfârşit, după atâta timp, articolul a văzut, totuşi, lumina tiparului: nu a avut de subliniat decât că, în sfârşit, „m-am răcorit”, după o atât de lungă aşteptare, când, de fapt, eu am dat uitării, polemica, încă de la data susţinerii ei, abia dumneavoastră insistând, pe lângă Augustin Eden, redactorul-şef al Intertextului, să publice articolul „restant”… Iată, aşadar, articolul cu pricina.

Trebuie s-o recunosc: cu mare dificultate poate fi cineva lămurit, într-o anume privinţă, dacă nu-şi doreşte, în prealabil, aceasta. Dacă împlinirea faptului mai implică, pe deasupra, şi depăşirea unor cutume, prejudecăţi ori schematisme cognitive, afective şi comportamentale înrădăcinate de-a lungul unei vieţi, atunci lucrul devine aproape imposibil.

În momentul în care m-am decis să-mi exprim opiniile în legătură cu cele afirmate de d-l prof. Ştefan Başno în articolul “Vechi metehne” (“Viaţa”, nr. 174-175 din 19.02 -3.03. 2004), redactându-mi replica scrisă, intitulată „Vechi metehne?”, apărută în aceeaşi publicaţie în urmă cu trei săptămâni (nr.187 din 20.05.2004), încă eram tributar iluziei că persoana în cauză, obişnuind să-şi exercite spiritul critic într-o măsură mai mare decât cei mai mulţi oameni, inclusiv datorită constantei activităţi publicistice depuse în ultimii doi ani, apreciază efectiv valenţele constructive şi fondatoare ale criticii, nu doar la modul formal, pur verbal. Acum, însă, după ce am luat cunoştinţă de obiecţiile pe care mi le-a adus, în ultimul număr al săptămânalului ”Viaţa” (nr. 189 din 03.06.2004), în cadrul articolului ”Logica şi politica după ureche”, mă văd lecuit – spre binele meu, sper – şi de această iluzie.

Oricine poate constata, din lecturarea acestui articol, că d-l Ştefan Başno a fost extrem de deranjat de critica pe care i-am adus-o. Ce anume l-a iritat, însă, atât de tare, încât l-a făcut să rateze aproape în totalitate miza autentică şi latura pozitivă a provocării mele? Este o întrebare care recomandă, prin ea însăşi, trecerea în revistă a obiecţiilor pe care d-l prof. Ştefan Başno le-a formulat, oferindu-mi totodată posibilitatea de a le analiza motivaţia şi gradul de întemeiere, fapt relevant, într-o măsură considerabilă, pentru modalitatea specifică în care autorul lor înţelege să se raporteze critic la sine.

I. Înainte de toate, d-l Başno îmi reproşează că articolul “Vechi metehne?” ar constitui o intervenţie centrată pe persoana sa, şi nu pe subiectul avansat de el, în vederea dezbaterii. Altfel spus, scopul meu, în momentul redactării, ar fi fost ATACUL DIRECT ŞI EXPLICIT LA PERSOANĂ, fapt care ar reieşi din plin din tonul şi atitudinea adoptate, din limbajul folosit, din trimiterile evidente la datele sale biografice, personale, toate propunându-şi denigrarea, în faţa opiniei publice, a persoanei domniei sale, nicidecum antrenarea într-un dialog sincer şi constructiv, care să reprezinte un pas înainte către claritate şi adevăr. Sunt nişte întâmpinări care se impun examinate, rând pe rând.

1. În primul rând, surprinde afirmaţia sa, conform căreia articolul scris de mine nu ar fi scris doar de mine, şi asta pentru simplul motiv că, înainte de publicarea sa, o persoană pe care o numeşte “anonimul” i-a făcut, în cadrul unei întrevederi întâmplătoare, o parte din reproşurile pe care le-a regăsit în articol. Aluzia sa, consemnată între ghilimele, se referă la d-l Gică Manole, în colaborare cu care am publicat, în 2002, la edituraAxa din Botoşani, volumul ”Exorcismul tacerii. Convorbiri între doi anonimi. Într-adevăr, ambii protagonişti mi-au confirmat faptul că discuţia invocată a avut, într-adevăr, loc, însă de aici şi până la a trage concluzia pe care, spre uimirea mea, o face publică d-l Başno, este un drum extrem de lung şi aproape imposibil de justificat, câtă vreme nu este nimic surprinzător ca două persoane să posede puncte de vedere apropiate, mai ales în condiţiile în care d-l Başno ştia foarte bine că articolul invocat („Vechi metehne?”) a aşteptat două luni de zile, în redacţia săptămânalului ”Viaţa”, înainte de a fi publicat (din motive lesne de intuit), răstimp în care (iar la această variantă d-l Başno, se vede, nu s-a gândit) el a fost lecturat, în manuscris, de d-l prof.Gică Manole, acordul său faţă de cele exprimate de mine fiind deplin. Ceea ce şochează este netemeinicia de care dă dovadă d-l prof. Ştefan Başno, când îl acuză astfel, în mod implicit, de laşitate, pe d-l Gică Manole, deoarece “a preferat să se ascundă în spatele semnăturii altuia”; nu mă surprinde însă atitudinea pe care o adoptă faţă de persoana mea şi care corespunde, în general, dispreţului afişat de o bună parte a generaţiei mai în vârstă faţă de cei care încă nu au depăşit treizeci de ani, şi care ar fi, în marea lor majoritate, incapabili şi lipsiţi de experienţă. Nu vreau să deranjez, dar un lucru ar trebui să-l cunoască, d-l prof. Ştefan Başno: Gică Manole nu este laş, dovadă că i-a făcut reproşurile menţionate prin viu grai, după cum nici eu nu sunt, în condiţiile în care nu mă eschivez, precum domnia sa, de la o înfruntare directă, constructivă, argumentată!!! Este, gafa aceasta, monumentală, iar, dacă dispune de oarecare demnitate, autorul ei ar trebui să-şi ceară scuze, faţă de persoanele jignite, în mod public, mai cu seamă în condiţiile în care, în decursul ultimilor doi ani de colaborare constantă cu ”Viaţa”, a făcut-o aproape în permanenţă pe-a moralizatorul avizat şi autoritar.

2. În al doilea rând, este remarcabilă lipsa de instinct a d-l Başno, care contestă că tonul şi atitudinea articolului mi-ar aparţine, în condiţiile în care domnia sa mă cunoaşte prea puţin şi la modul superficial. Dacă îl interesează aceste aspecte, îl sfătuiesc să lectureze cartea amintită mai sus, sau, în cazul în care nu se va deranja să intre în posesia ei, îi recomand doar parcurgerea articolelor în care am demascat, în numerele 172 şi 177 din 5-11.02.2004 şi 11-17.03.2004 ale săptamânalului ”Viaţa”, plagiatul profesorului universitar ieşean Mihai Nistor, din cadrul Facultaţii de Filosofie a Univ. „Al.I.Cuza”.

3. În al treilea rând, d-l Başno se arată deranjat de limbajul pe care îl folosesc, care, spune el, ar fi exagerat de combativ şi ar face cinste oricărui propagandist din regimul trecut (deşi recunoaşte că el a fost un astfel de propagandist). Nu pot să spun decât că în privinţa persoanei domniei sale am folosit două expresii ceva mai dure: la începutul articolului am vorbit despre apartenenţa sa la clasa intelectualilor cărora ideologia comunistă le-a castrat, fară să-şi dea seama, mintea, iar în final am apreciat drept superficială întreaga sa argumentaţie. Sunt nişte afirmaţii pe care nu le găsesc cu nimic exagerate şi pe care le voi confirma, încă o dată, prin argumentaţia de faţă. În ce priveşte limbajul de factură marxist-leninistă pe care mi-l impută, nu pot decât să zâmbesc: remarca domniei sale este o aberaţie, câtă vreme specificul discursului acelor vremuri era cu totul altul (denigrarea claselor asupritoare, elogierea sacrificiului faţă de valorile socialismului, a eroismului şi puterii clasei muncitoare, afirmarea loialităţii faţă de partid, omagierea fondatorilor), iar expresiile folosite de mine nu amintesc de nici unul din sloganurile uzitate pe atunci.

4. În al patrulea rând, trimiterile la datele biografice ale persoanei sale, care ar face evidentă intenţia mea de a-l denigra, au fost şi sunt inevitabile: chiar domnia sa recunoaşte, în articolul de săptămâna trecută, că va face ”precizări care se vor referi mai putin la persoana propimentului”, subliniind apoi: ”despre persoana d-lui Voloc voi spune (…)”, ceea ce înseamnă că el însuşi recunoaşte că nu poţi înţelege ideile cuiva fără a avea minime informaţii despre persoana sa. Când faci referire la ideile cuiva eşti obligat să analizezi modul în care persoana respectivă se foloseşte de acele idei, măsura în care crede şi se indentifică cu ele, demers pe care l-a realizat şi d-l Başno, în încercarea sa nereuşită de a-mi diseca obiecţiile. Identificându-se cu ideile sale, e normal că, atacându-le, d-l Başno s-a simţit, el însuşi, atacat, însă nu e nimic condamnabil în aceasta, mai ales că profesorul botoşănean îşi atribuie detaşarea pe care astfel de dezbateri o presupun ca pe o condiţie obligatorie. Din reacţia sa, însă, nu prea se vede că ar poseda-o. El confundă, se pare, contestarea ideilor cu denigrarea persoanei care se identifică (fară a fi vina contestatarului) cu acele idei, şi omite că nu există confruntare a ideilor fără o confruntare a persoanelor, deoarece ideile trebuie afirmate de nişte persoane! Dacă aş fi făcut afirmaţii despre persoana d-lui Başno, fără vreo legătură cu ideile pe care le-a vehiculat, şi dacă i-aş fi adus injurii, făcând aprecieri gratuite, atunci nemulţumirea sa ar fi justificată, deşi nu cred că ar fi fost posibilă realizarea acestui lucru pe întinderea a două pagini de format A3, performanţă pe care până şi “Academia Caţavencu”, publicaţie aparent infantilă, ar atinge-o cu greu! Dimpotrivă, argumentele înşiruite de mine, pentru a dovedi că originea corupţiei societăţii româneşti actuale este alta decât cea invocată de d-l Başno, sunt suficient de numeroase, iar faptul că domnia sa nici nu le-a amintit, pe cele mai multe dintre ele, le face să rămână în picioare. În plus, el nici măcar nu a clarificat ceea ce exprimase extrem de ambiguu în articolul “Vechi metehme”, ca să nu mai vorbesc de replica constructivă în care a refuzat (invocând nişte motive derizorii şi artificiale) să se angajeze! El îşi simte nu ideile, ci propria persoană, atacată, ignorând faptul că prin contestarea paternităţii articolului meu a atacat el însuşi, în mod direct şi public,două persoane!!! În plus, în finalul intervenţiei sale, el se adresează unor enigmatici “băieţi”, care nu sunt nici simpatizanţii de partid, nici cititorii săi fideli, nici colegii de redacţie: a avut în vedere, oare, persoana mea şi a d-lui Gică Manole?! Chiar dacă nu ar fi aşa, modul de exprimare este deja arogant şi jignitor la adresa marelui public, pe care-l vrea “cu ochii larg deschişi”. E greu însă de crezut că va reuşi să deschidă cuiva ochii, adoptând o atitudine de acest gen, mult prea puţin gravă, banalizantă, fals ironică, relativistă, distrugătoare de valori, în condiţiile în care îşi impune, chipurile, tocmai să le promoveze! Înclin însă să cred că efectul real este tocmai tolerarea – e adevărat, în zeflemea – a răului, printr-o coabitare obişnuită, permanentă, dar extrem de nocivă,cu acesta.

II. Pe lângă intenţia explicită de a-i ataca persoana, d-l Başno îmi impută ceea ce el consideră a fi LIPSA DE INFORMARE şi condiţia mea de victimă a unei PERSPECTIVE DEFORMATE asupra realităţii istorice, care (iarăşi!) mi-ar fi indusă din afară. Cel puţin un lucru este neclar, de la bun îndeput: dacă nu am intenţionat decât să-i atac persoana, de ce am mai folosit informaţii auxiliare, care nu au neapărat legătură cu ea, şi care ar fi eronate, făcând ca discursul meu să fie dominat de ”imprecaţii, invective şi improvizaţii”? Că lucrurile nu stau aşa, nu-mi este greu să dovedesc, fiind suficientă amintirea doar a câtorva dintre problemele abordate în articolul incriminat de d-l Başno: simptomatologia crizei sociale actuale şi responsabilitatea preşedintelui Iliescu în provocarea ei, pervertirea sufletelor, în comunism, şi dificultăţile întâmpinate în efortul de dezintoxicare, alienarea proprietăţii şi alterarea ierarhiei socio-profesionale, în comunism, proces generator de corupţie, impactul convingerilor politice asupra interpretării faptelor istorice, etc. Întrucât argumentele şi exemplele înaintate de mine nu au constituit decât prea puţin obiectul reproşurilor formulate de d-l Başno, mă voi limita la clarificarea şi corectarea acelora pe care a găsit de cuviinţă să mi le facă cunoscute.

1. În primul rând, domnia sa îmi impută vârsta fragedă (paisprezece ani şi jumătate) pe care o aveam în momentul declanşării evenimentelor din decembrie 1989, sugerând că numai “un geniu precoce” ar fi putut să le recepteze ca atare, ca şi starea de lucruri din anii precedenţi, şi că, prin urmare, am preluat informaţiile pe care le-am folosit în mod necritic, din surse şi de la persoane străine. Altfel spus, d-l Başno mă consideră cu totul iresponsabil, în continuarea gestului prin care mi-a pus la îndoială iscălitura din dreptul articolului prin care i-am ieşit în întâmpinare. Trădează, această atitudine, o anumită lipsă de considerare a interlocutorilor săi, alături de credinţa sa intimă, conform căreia cunoşterea realităţii comuniste ar fi un mister greu de pătruns şi accesibil doar ”iniţiaţilor”, grupare din care d-l Başno ar face parte, iar eu, nu. În consecinţă, nu-mi conferă decât statutul de victimă, invocând faptul că nu sunt în stare să triez informaţiile despre prezentul şi trecutul istoric prin ”filtrul raţiunii sau al bunului simţ”; ei bine, reprezintă o mare nedumerire, pentru mine: cum ar putea bunul simţ să se constituie într-un criteriu de aprofundare a istoriei, câtă vreme aceasta este alcătuită din evenimentele care îl sfidează aproape în unanimitate?! Comuniştii, de pildă, recurgeau la îndoctrinarea ideologică încă din primii ani de şcoală, inoculând copiilor idei şi idealuri nepotrivite pentru vârsta lor, fapt care se constituia, adesea, în experienţe de-a dreptul traumatizante, cu consecinţe greu de depăşit, pe termen lung, de către cei mai mulţi. Astfel se face că în comunism copilăria era mult mai marcată de o percepţie activă a politicului, decât acum. D-l Başno ar fi, cu siguranţă, uimit dacă ar avea ocazia să constate cât de vii şi de numeroase îmi sunt amintirile despre acea perioadă. În afară de asta, după cum o spune chiar el, există suficiente studii serioase din care pot fi însuşite informaţiile necesare (deşi el nu citează vreunul) şi vin să infirme acuzaţia pe care tot el mi-o aduce. De altfel, nu este acesta decât un subterfugiu, la care a recurs tocmai pentru a deturna, pe nesimţite, centrul dezbaterii, schimbând subiectul: în consecinţă, el nu abordează perioadele actuală, comunistă şi interbelică, pentru a-şi ilustra, prin contrapondere cu criticile mele şi apelând la argumente suplimentare şi cu adevărat edificatoare, poziţia! Dimpotrivă, el invocă caracterul „contradictoriu” al experienţei comuniste, reproşându-mi că nu-i percep decât laturile negative, fără a sublinia că acestea sunt, dată fiind aprecierea de mai sus, cât se poate de reale! În fond, dacă tot susţine această părere, ar trebui să aşeze, pe două coloane, părţile pozitive şi cele negative ale comunismului, pentru a înţelege şi cititorii despre ce vorbeşte! Nu înseamnă totuşi, prin aceasta, că m-aş situa pe o poziţie partizană şi prea puţin neutră, ci că aş dispune, cel mult, de o privire unilaterală, dar deloc deformată, asupra faptelor, ceea ce ar explica şi de ce d-l Başno nu a selectat, pe rând, argumentele mele, pentru a le demonta, succesiv.

Exemplele sale sunt prea puţin relevante iar poziţionarea pe o extremă interpretativă i-ar putea fi imputată abia lui, dată fiind simpatia sa faţă de Partidul Muncitoresc Român. În fond, ce carenţe informaţionale îmi impută? Folosirea improprie a termenului „neocomunism” ar fi una dintre ele, pe motiv că sistemul comunist ar fi pus la baza societăţii proprietatea comună, nu cea privată; bine, dar am afirmat eu că neocomunismul este totuna cu comunismul? Am precizat destul de limpede, timpurile de azi sunt neocomuniste prin practici, prin comportament autoritar, prin tentativa de restaurare a partidului unic, prin grosolănia şi tupeul liderilor politici, toate posibile doar pe fondul unor obişnuinţe şi deprinderi ce datează de dinainte de ’89 şi care au fost însuşite în mod neconştient, în ciuda opoziţiei exterioare, parţial conştientă, a maselor, faţă de „lecţiile de învăţământ politic”… Prin urmare, înţeleg sursa nostalgiei maselor şi nu mă raportez doar la contextul ei imediat (precaritatea condiţiilor materiale), cum face d-l Başno. Nu este vina lor, după cum am precizat, dar nici exclusiv a acestei „originale democraţii”

2. În al doilea rând, d-l Başno mă acuză de a fi căzut în „capcana elitismului”, fapt ce ar reieşi din maniera în care mă folosesc de ideile pe care le susţin. Trebuie să-i precizez că distincţia prost înţeleasă dintre muncitori şi intelectuali, a cărei folosire defectuoasă mi-o impută, nu-mi aparţine, eu raportându-mă la maniera în care a fost ea promovată îndeosebi în timpurile de început ale comunismului, când oricine cunoaşte cât de mult au suferit cultura şi intelectualii; practic, eu nu am contestat rolul muncitorilor, în societate, ci al culturii şi ideologiei proletare, cultivate de vechiul regim! Mai exact, modul în care o distincţie a ajuns să fie politizată şi utilizată ca instrument represiv. Să nu creadă d-l Başno că eu nu cunosc care trebuie să fie rolul unui intelectual într-o societate democratică: să informeze opinia publică şi s-o menţină trează, în aşa fel încât ea să fie în stare să acţioneze atunci când puterea politică încalcă barierele legalităţii şi-ale binelui comun. Din nefericire, starea jalnică a societăţii noastre este, din acest unghi, un barometru al stării lamentabile a intelectualilor noştri; nu este totuşi, în totalitate, vina lor, deoarece mai este nevoie ca populaţia să dorească să se informeze. Cum s-ar putea afirma, în acest context, că eu aş fi victima unui elitism care mă aruncă „undeva în afara societăţii”? Nu eşti elitist dacă iei apărarea unei categorii sociale, dacă faci dovada unui rasism sau puritanism de clasă, ci dacă deţii calităţi pe care le valorifici spre binele naţiei; în ce priveşte imaginea pe care am prezentat-o despre actuala „clasă muncitoare”, ea nu este „frumoasă” pentru că nu are cum să fie frumoasă: nici măcar d-l Başno nu face elogiul unor realităţi frumoase în articolele sale, cu unele mici excepţii, pe care le mai sesizează, din când în când, cum a fost şi remarcarea „sincerei” ieşiri la rampă a preşedintelui Iliescu, în care şi-a exprimat încrederea deplină, precum odinioară mulţi o făceau, sfiindu-se în faţa răposatului din Scorniceşti… NU mă caracterizează, nici pe departe, atitudinea „intelectualului subţire”, după cum nu-mi este limpede nici care este acea subţirime a informaţiilor, pe care mi-o reproşează d-l Başno şi de care dă dovadă atunci când contestă colaboraţionismul Bisericii Ortodoxe Române cu autorităţile regimului comunist (punct în care îl suspectez, de fapt, de rea voinţă, exemple găsindu-se, în această privinţă, cu duiumul, în literatura de specialitate).

III. O a treia acuzaţie de bază pe care mi-o aduce d-l prof. Ştefan Başno este pretinsa INCONSISTENŢĂ LOGICĂ a argumentelor mele. În acest sens, el împarte erorile pe care le-aş fi săvârşit în două categorii: erori formale şi erori neformale. Primele vizează forma logică a argumentării, ultimele ţin de conţinutul ei cognitiv, afectiv, etc. O trecere a lor în revistă, însoţită de referinţele critice de rigoare, mi se pare indispensabilă, pentru a releva, ca şi în secţiunile precedente, credibilitatea acuzelor d-lui Başno.

1. Erorile formale se ivesc în urma încălcării principiilor şi legilor logice. Contradicţia logică, constând în promovarea conjuncţiei între o propoziţie şi negaţia ei, reprezintă o astfel de eroare, iar d-l Başno pretinde a o fi identificat, în cadrul intervenţiei mele, atunci când am condamnat înstrăinarea ţăranului de pământul său, în comunism, susţinând că aceasta a fost mai gravă decât în Evul Mediu, când erau posedate doar pământurile, nu şi sufletele oamenilor. Nu este vorba de nici o contradicţie, deoarece eu m-am referit la gradul înstrăinării şi nu am contestat-o. D-l Başno nu citează însă în întregime ideea mea, insinuând că apreciez mai mult epocile premergătoare comunismului datorită faptului că strămoşii mei nu ar fi fost pălmaşi, fapt cu totul inadecvat trecutului familiei mele, dar care trădează aversiunea faţă de burghezi şi chiaburi, tipic comunistă şi originându-se într-o suspiciune cronicizată, a d-lui Başno. În fond, eu nu am ridicat problema legitimităţii proprietăţii private, ci a importanţei ei, astfel că argumentele lui Nozick, pe care le invocă profesorul botoşănean, nu au nimic de-a face cu subiectul abordat de mine, iar cele ale lui Rousseau, care pledează pentru revenirea noastră la societatea primitivă, nici pe atât…

O altă eroare formală, pe care mi-o impută, ar fi inversarea antecedentului şi a consecventului (a raportului dintre cauză şi efect, intr-un limbaj mai familiar), el susţinând că nu libertatea pleacă de la responsabilitate, după cum am afirmat eu, ci invers. Nu este vorba aici de nici o eroare a formei logice, deoarece noţiunile în cauză sunt filosofice iar conotaţiile şi conexiunile dintre ele depind de viziunea de ansamblu a persoanei care le foloseşte, şi, îndeosebi, de o dispută asupra extensiunii şi intensiunii acestor termeni, care însă, dată fiind atitudinea d-lui Başno, nu a avut loc. În plus, în pofida acuzelor sale, domnia sa săvârşeşte cu prisosinţă astfel de erori: după ce s-a făcut agent al analogiei neconcludente, atunci când a sugerat că articolul scris de mine are doi autori (în virtutea faptului că aceştia sunt din aceeaşi localitate, au mai colaborat la redactarea comună a unor texte scrise şi împărtăşesc vederi apropiate), d-l Başno se contrazice flagrant, invocând mai întâi ambii autori ai articolului (de două ori), pentru ca ulterior să pomenească despre un singur autor al articolului (de şase ori), pe care-l numeşte, în alte rânduri, pe nume, sau zicîndu-i, simplu, „tânărul meu coleg”. Este de nepermis însă faptul că, deşi ajunge la această situaţie în urma unei argumentări analogice care suferă considerabil în privinţa relevanţei şi profunzimii, el apreciază că bănuiala sa „se apropie de certitudine, deşi ştie bine că o atare concluzie, a unei astfel de argumentări, nu poate fi decât probabilă, din punct de vedere logic! Este şi explicaţia multor contraziceri la care regulile discursului l-au obligat, ulterior.

2. Erorile neformale, categorie din care face parte şi analogia slabă, căreia, după cum am văzut, i-a căzut victimă şi d-l prof. Başno, sunt extrem de cuprinzătoare, ca varietate; din rândul lor, mi s-a imputat atacul neexplicabil la persoană, apelul (decisiv) la autoritate şi insinuările retorice, îndeosebi. Atacul la persoană implică ignorarea temeiurilor prezentate de celălalt, în vederea abaterii atenţiei asupra persoanei sale: am văzut că, prin demersul meu, mă situez departe de o asemenea situaţie extremă, ca şi prin prezentul, cu toate că anume referiri la persoana celui în cauză sunt inevitabile, iar demonstrarea şubrezimii argumentelor pe care le foloseşte atrage de la sine atenţia asupra lipsei sale de credibilitate. În ce priveşte apelul la autoritate, exemplul oferit de d-l Başno este de-a dreptul pueril: el consideră că m-am pus la adăpostul aprecierilor făcute de Emil Hurezeanu şi Cristian Tudor Popescu, despre gradele şi nocivitatea corupţiei, când, de fapt, eu nu am vrut decât să ilustrez că mai există şi alte persoane ce gândesc asemenea mie. Exprimarea folosită de d-l Başno trădează însă sentimente ce scot la iveală resortul autentic al acuzei pe care mi-a adus-o: el vorbeşte despre „un jurnalist revenit de pe meleaguri străine şi care este în căutare de noi stăpâni”, fapt ce mă trimite numaidecât cu gândul la începuturile anilor ’90, când prejudecăţile autohtonilor care se plângeau că au mâncat, în epoca comunistă, „salam cu soia” (de ce o făceau, dacă viaţa fusese aşa roz…?), luau forma aversiunii faţă de românii din diaspora, reveniţi în ţară şi care, nealteraţi fiind de răul molimei roşii, încercau să se implice în refacerea ţării. Ceea ce cred că nu-i iartă, însă, profesorul nostrum, d-lui Emil Hurezeanu, este prestaţia depusă înainte de 1989 la postul de radio „Europa Liberă”, prin care a contribuit atât de substanţial la prăbuşirea comunismului românesc…

În plus, el este cel care face apel la autoritate, nu eu, arătându-se chiar contrariat de faptul că nu am făcut „nişte trimiteri pertinente la câţiva dintre filosofii de marcă” pe care i-am studiat în facultate, de parcă eu aş fi intrat în polemică cu Bertrand de Jouvenel, J.J. Rousseau, Robert Nozick, F.A. Hayek, şi nu cu profesorul botoşănean Ştefan Başno!!! Sunt pline şcolile şi universităţile de posesori de diplome care adoptă poziţiile teoretice ale numiţilor de mai sus (şi ale altora) ca şi cum ar fi adevăruri bătute în cuie (practic, răstignite), fără să mediteze, ei înşişi, asupra realităţii înconjurătoare! Ce simplu e să răsfoieşti cartea, să extragi din ea câteva pasaje ori idei şi apoi să dormi mai departe liniştit… E posibil ca, în cazul multor intelectuali formaţi în epoca comunistă, să fie implicată o deprindere veche care impunea, fără drept de apel, trimiterile la autorităţi, cu singura (din păcate!) deosebire că, pe atunci, acestea erau altele: Marx, Lenin, Engels, Stalin, Mao, Ceauşeşcu, etc.

În ce priveşte insinuările retorice cărora le-aş fi dat glas, nu pot să precizez decât că am formulat nişte interogaţii prin care mi-am exprimat nedumeririle: nu am afirmat, astfel, că d-l Başno ar avea ceva de reproşat ţăranului ori muncitorului interbelic, însă răspunsul pe care, în mod benevol, îl înaintează, îmi relevă, încă o dată, subiectivismul său şi asta deoarece lipsa reproşurilor nu se datorează unor argumente temeinice, ci faptului că mama sa a fost ţărancă, iar tatăl, muncitor!!! Astfel spus, d-l Başno nu se poate debarasa de obişnuinţa de a se identifica cu şi de a identifica, în permanenţă, anumite clase sociale… Ce să mai zic despre eroarea afirmării disjunctului, pe care nici măcar nu o sesizează, atunci când îmi impută că ori sunt apărător al elitei autoexilate din societate, ori sunt susţinător al cauzei celor mulţi? Sau despre eroarea alternativei false (ori aş fi un geniu, ori aş prelua informaţiile necrotic, de la alţii), despre aceea a adversarului fictiv (când formulează insinuări la adresa d-lui Manole) sau despre varianta atacului la persoană numită „ad hominem abuziv”, prin care vrea să-l convingă pe cititor că opiniile mele trebuie respinse, din cauza vârstei mele şi a unor defecte presupuse, dar deloc dovedite?! Toate la un loc se fac vinovate pentru aşa-zisa eroare a abaterii atenţiei, şi ea neformală, dar în manipularea căreia d-l Başno se dovedeşte extrem de abil: astfel, el lasă a se înţelege că eu nu aş recunoaşte rolul truditorilor, al muncitorilor simpli, pentru societate, câtă vreme nu am intenţionat decât să subliniez că ei nu trebuie să-şi depăşească atribuţiunile, ori să interiorizeze o atitudine ostilă faţă de intelectuali. Prin răstălmăciri nu se va ajunge niciodată la depăşirea lipsei de verticalitate, a orgoliului personal şi a subiectivismului.

Obscurantismul d-lui prof. Ştefan Başno este sfidător şi perfid la adresa opiniei publice, mai cu seamă în măsura în care el este premeditat, aşa cum stau lucrurile în articolul „Logica şi politica după ureche”, astfel că, în cazul cititorilor domniei sale, dezamăgirea ar trebui să lase loc prevederii, ştiut fiind faptul că ascunzându-ţi găunoşeniile, în chip sistematic, ajungi să uiţi la un moment dat de existenţa lor, cultivându-le în acelaşi timp într-o manieră paradoxală, dar care nu mai poate fi resimţită, tocmai din acest motiv, drept dureroasă.

Iată cum, un monolog, iniţiat asupra problemei corupţiei, a ajuns să nască un alt monolog, sau alte monologuri, în loc să constituie fiinţa unui veritabil dialog, de care are atâta nevoie societatea românească! Mai grav, şi acest gen de a replica celuilalt a ajuns să fie, în virtutea unor nefireşti orgolii redacţionale şi editoriale, sistat. Întreagă această situaţie nu ne îndreptăţeşte, însă, s-o apreciem, exclusiv în virtutea acestui fapt, la modul brutal, drept amorală, dat fiind că în vreme de sărăcie corupţia este inevitabilă, mai ales în ipostazele ei banale, precum darea de şpagă sau furtul; de aici şi până la alte compromisuri, din ce în ce mai ascunse şi mai sofisticate, nu mai e mult. Atunci când are drept suport disperarea, foamea, neputinţa, se ajunge ca mizeria morală să se extindă, prin actele ei, şi asupra acelor categorii de fapte care ar trece, în alte împrejurări, drept imorale („Mizerabilii” lui Victor Hugo sunt o ilustraţie izbutită a acestei idei)…! Dar, prin contrast cu survenirea sporadică a unor astfel de acte, suportarea, vreme îndelungată, a nedreptăţii, chiar împăcarea cu ea, semnalizează o alterare efectivă, sau, în cel mai fericit caz, o mutaţie suferită de resorturile morale lăuntrice ale omului, indiferent că este vorba de instinctul moral sau de conştiinţa şi valorile ei; se invocă, în permanenţă, absenţa libertăţii sociale, datorată anvergurii totalitare a represiunii, datorată monopolului absolut asupra mijloacelor de exprimare, astfel că disoluţia conduitei morale poate părea firească, ea neputând fiinţa în absenţa unei minime libertăţi, care să circumscrie graniţele responsabilităţii. Dar cât de uşor poate fi înlăturat, un dictator! Ca individ, el este tot timpul vulnerabil, atâtea personalităţi uriaşe ale istoriei au fost asasinate, scoase din joc… Orice dictator, atât în contextul vieţii sale private, cât şi în cadrul apariţiilor sale publice, poate fi eliminat fizic, cu condiţia ca, cel puţin o persoană, fie din cercul său permanent, fie din rândul acelora care intră în contact cu el cu totul conjunctural, să-şi asume responsabilitatea sacrificiului, să fie pregatită, pentru aceasta! Câte atentate au avut ca ţintă pe Dej sau pe Ceauşescu, într-o vreme în care nici măcar speranţa nu exista?! Din cateva zeci de mii de oameni care au avut (integraţi fiind în diferite sisteme, cu facilităţi în acest sens) ocazia de a răzbuna, cu preţul sacrificiului propriu, nedreptăţile îndurate de un întreg popor, nu s-a găsit nici măcar unul care să riposteze! Mai mult, extrem de puţini au fost aceia care au îndrăznit să-şi exprime cu adevărat liber gândurile, posibilitate de care efectiv putea face uz orice om din popor, iar faptul că ei pot fi număraţi pe degete, spune multe. Dar în 22.12.1989, când şi-au exprimat păsurile în mod liber, chiar sub nasul dictatorului, în actuala Piaţă a Revoluţiei, rezultatele nu au contenit să apară (până atunci, existaseră răzmeriţe izolate şi îndepărtate de rezidenţa lui Ceauşescu, precum greva minerilor din 1977 sau aceea a muncitorilor braşoveni, în 1987, ambele reprimate).

Se mai vorbeşte de o conştiinţă cronică a ratării, căreia i s-ar fi abandonat poporul român, însă nici aceasta nu-mi pare a fi o explicaţie care să ne permită identificarea răului şi să ne scoată din impas, deoarece noi am avut, în trecutul nostru, destule momente glorioase, destule izbânzi, care ne-au conferit conştiinţa clară a apartenenţei la o naţie, la anumite valori şi resurse comune, care ne-au relevat forţa pe care o deţinem şi ne-au impus ca adversari de temut, şi, nu în ultimă instanţă, ca supravieţuitori exemplari ai istoriei. Prin urmare, conştiinţa ratării îmi pare a fi preponderent cultivată de către anumiţi indivizi cu interese precise, nicidecum o realitate naţională în sine, iar ei trebuie să-i raspundă afirmarea conştiinţei încă existente a valorii proprii, prin exploatarea şi valorificarea temeiurilor ei autentice, deşi poate, în anumite momente, uitate. Elita paşoptistă, de exemplu, a gasit şi fructificat aceste temeiuri atât în istoria noastră îndepărtată (orginile noastre daco-romane), cât şi-n aceea mai recentă (importanţa exemplului lui Horea pentru Avram Iancu, de pildă), oferind o motivaţie suplimentară şi un ascendent moral consistent energiilor fabuloase ale poporului, pe care atât de corect le intuiseră, deşi de multă vreme nu-şi mai găsiseră o exprimare pe măsură. Iată, sunt, acestea, cel puţin trei modalităţi la care se recurge, astăzi, în vederea justificării nefericitei situaţii prezente, însă fiecare dintre ele prezintă serioase limite, în spatele cărora persistă şi anumite carenţe colective, deloc de neglijat. Mă gândesc, de exemplu, la ce spunea Patapievici, în „Politice”, când afirma că românul a plecat capul comunismului tocmai pentru a-şi conserva plăcerea de a inventa şi rosti bancuri, la aceasta rezumându-se, în fond, toată libertatea sa. În ce priveşte responsabilitatea faţă de ţară, diagnosticul lui Patapievici este, din pacate, valabil încă: „La noi, patriotismul este în special retrospectiv (în loc să fie prospectiv şi politic). Din acest motiv şi este atât de uşor să fii patriot printre români: nu trebuie să înfrunţi nimic, e suficient să te instalezi comod în opereta istoriei naţionale şi să perorezi (…) Când este invocat ca pasiune colectivă, în vederea excluderii, şi nu ca sentiment individual în vederea acţiunii politice, patriotismul este un procedeu de masificare, ce nu a făcut niciodată bine.”

(extras din volumul Exorcismul tăcerii. Responsabilitatea elitei: de la conştiinţă la destin, Ed. Geea, Botoşani, 2007)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Un răspuns to “cu Ştefan Başno”

RSS Feed for – o  lume  privită  din  lumea  mea – Comments RSS Feed

Felicitari pt blog!


Where's The Comment Form?

Liked it here?
Why not try sites on the blogroll...

%d blogeri au apreciat asta: