Sărbătoarea Limbii Române – ediţia XXI

Posted on 06/11/2010. Filed under: Românii din Ucraina | Etichete:, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , |


12  septembrie  2010:  Sărbătoarea  Limbii  Române, ediţia XXI.

Nu am participat la eveniment, dar, dacă sunteţi interesaţi de amănunte, le puteţi afla accesând următoarele linkuri:

http://gicamanole.blogspot.com/2010/09/sarbatoarea-limbii-romane-la-cernauti.html

http://luceafarul.net/sarbatoare-sumbra-la-cernauti

http://constantin-c.blogspot.com/2010/09/cernauti-limba-noastra-cea-romana-12_15.html

Informaţii colaterale, despre situaţia românilor din Ucraina, găsiţi aici:

http://unimedia.md/?mod=news&id=23050

http://buktolerance.com.ua/?p=239&lang=ro

În ce mă priveşte, am dat peste nişte înregistrări de la faţa locului, de la cea de-a XXI-a ediţie a Sărbătorii Limbii Române de la Cernăuţi, 12 septembrie 2010, pe care vi le recomand:



Citește articolul întreg | Make a Comment ( 1 so far )

ZILELE DOROHOIULUI 2010 – ACTIVITĂŢI CULTURALE

Posted on 05/10/2010. Filed under: Zilele Municipiului Dorohoi | Etichete:, , , , , , , , , , , , , , , |


VERNISAJUL EXPOZIŢIEI lui IOAN LIVADARIU:

Maestrul Aurelian Antal deschide vernisajul celei de-a 15-a expoziţii personale a pictorului dorohoian Ioan Livadariu, încercând să-i motiveze pe elevii nerăbdători, care se manifestau zgomotos:

Ulterior, autorul expoziţiei, Ioan Livadariu, a încercat să adopte, faţă de elevi, atitudinea binevoitoare şi călduroasă a bunicuţului. Ciprian Voloc, după ce părăsise festivitatea de vernisare a expoziţiei, din pricina manifestărilor zgomotoase ale elevilor dorohoieni, revine asupra subiectului şi spune câteva cuvinte, despre cea de-a 15-a expoziţie personală a pictorului Ioan Livadariu, în sala „Ştefan cel Mare” a Casei de Cultură Dorohoi, într-o ambianţă restrânsă.

LANSAREA CĂRŢII „SCULPTURI CANTILENICE” de Aurelian ANTAL:

Mai întâi vorbeşte autorul:

Câteva cuvinte despre carte rosteşte Ciprian Voloc:

LANSAREA cărţii „RUGĂCIUNILE NOASTRE TOATE” de Ciprian Voloc:


Gică Manole dă glas câtorva gânduri despre „Rugăciunile noastre toate”:

Gruia Cojocaru prezintă cartea „Rugăciunile noastre toate”:

Corneliu Drescanu prezintă cărţile „Rugăciunile noastre toate” şi „Sculpturi cantilenice”:

În final, Vasile Tănasă interpretează o medodie pe versuri de Grigore Vieru:

Citește articolul întreg | Make a Comment ( None so far )

Lansarea Revistei „Absolut Cultural” nr.1

Posted on 23/04/2010. Filed under: Ziua Mondială a Cărţii | Etichete:, , , , , , , , , , , , , , , , , , , |


23 aprilie 2010: în cadrul Zilei Mondiale a Cărţii s-a lansat, la Ipoteşti, numărul 1 al revistei botoşănene de cultură „Absolut Cultural”, fondată şi editată de Augustin Eden. Revista poate fi accesată şi on-line, pe adresa http://www.absolutcultural.ro/AC/

Redau, în cele ce urmează, filmul evenimentelor, respectând ordinea cronologică (secvenţele şi imaginile grăiesc de la sine, astfel că precizările suplimentare sunt de prisos):

Citește articolul întreg | Make a Comment ( None so far )

PD-L-izarea României

Posted on 11/12/2009. Filed under: PD-L-izarea României | Etichete:, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , |



RUŞINE  !!!       RUŞINE  !!!


Nu-mi amintesc să-mi fi fost mai greu, decât acum, să vorbesc despre  o situaţie.

Nu-mi amintesc să-mi fi fost mai scârbă!

PUNCTUL UNU

Începând din dimineaţa zilei de 6 decembrie 2009, până spre dimineaţa zilei de 7 decembrie 2009, românii şi-au pierdut până şi singurul bun de care mai dispuneau, în ţara lor natală, România: libertatea. De necrezut: la exact 20 de ani de la evenimentele din 1989, în care multe zeci de mii de români au ieşit în stradă, strigând că vor să fie liberi (1000 şi ceva dintre ei plătind preţul suprem: viaţa), în România libertatea a devenit o filă ruptă, a istoriei ! Furtul voturilor cetăţenilor României, de către reprezentanţii actuali ai puterii de stat din România, despre care se vorbeşte, astăzi, pe întregul mapamond, consfinţeşte revenirea la situaţia pe care am abandonat-o, credeam, în 1989: manipularea cotidiană a conştiinţei, falsificarea opţiunii individuale, denaturarea esenţei libertăţii, de către grupul aflat la putere, în scopul păstrării privilegiilor proprii.

PUNCTUL DOI

Nu este atât de important cine a câştigat alegerile prezidenţiale din 6 decembrie 2009.  Cu adevărat important este dacă le-a câştigat în mod democratic, respectând legile statului şi libertatea de exprimare individuală ! Or, dovezi de fraudare a alegerilor, mai limpezi ca acum, nu au existat, niciodată, pe durata celor 20 de ani post-comunişti ! Inclusiv criza politică actuală a plecat, în urmă cu aproximativ două luni, de la demascarea, de către ministrul transporturilor (scuzaţi, ministrul internelor, Dan Nica, după cum mă atenţionează un cititor) din acea vreme (membru PSD), a pregătirilor de fraudare a alegerilor, de către PD-L ! La acea vreme, preşedintele ţării, Traian Băsescu, a negat vehement faptul (iminenţa turismului electoral orchestrat de către PD-L), solicitând demisia ministrului internelor, care a înaintat-o, dar alături de toţi ceilalţi miniştri PSD. Iată că nu a fost decât o chestiune de timp până ce afirmaţiile ministrului internelor să se adeverească ! În defavoarea nu numai a PSD-ului, din nefericire, ci a întregii Românii…! (pentru detalii, vă rog să accesaţi această pagină: http://www.cotidianul.ro/boc_il_remaniaza_pe_ministrul_de_interne_dan_nica_video-99386.html). Şi, să nu uităm, la o zi după terminarea alegerilor, capii PD-L-işti au fost surprinşi, de către reporteri, tocmai la Ministerul de Interne… ! (aflaţi mai munlte aici: http://www.jurnalul.ro/stire-politic/intalnirea-de-la-interne-529807.html). Ceva e putred, la mijloc, nu-i aşa ?! Oricum, toţi funcţionarii şi trepăduşii PD-L ştiau bine, încă de pe atunci, că se pregătea o „fraudă masivă”… Unii dintre ei, mai mult sau mai puţin întâmplător, mi s-au destăinuit personal. Nu i-am înţeles, la acea vreme. Nu puteam să-mi imaginez ce însemna, în viziunea lor, „masivă”. Îi înţeleg acum…

PUNCTUL TREI

Nici măcar PSD-ul, acum cinci ani, nu a cutezat să fraudeze alegerile într-un asemena hal… Dacă o făcea, Traian Băsescu nu ar mai fi fost, măcar pentru o singură zi, preşedinte, dată fiind diferenţa mică, atunci ca şi acum, dintre el şi contracandidatul său PSD-ist… În mod paradoxal, atitudinea PSD-ului se dovedeşte a fi, peste timp, mult mai democratică, în privinţa respectării libertăţii alegătorilor, decât atitudinea PD-L-ului ! Nu credeam să ajung, vreodată, să surprind vreun aspect pozitiv al PSD-ului… Iată că am trăit să o văd şi pe asta: maşinăria de fraudare PSD-istă, atât în urmă cu cinci ani, cât şi acum, este o jucărie, în comparaţie cu aceea PD-L-istă…! Câteva mii de secţii „speciale”, în toată ţara, în locuri dintre cele mai stranii, majoritatea în medii rurale… De exemplu, la noi, în judeţul Botoşani, au fost, asemenea secţii speciale, la Pomârla… la Ibăneşti…, în zone declarate „turistice”… De unde au născocit, lichelele PD-L-iste, potenţialul „turistic” al acestor zone ?! (Situaţia e valabilă la nivelul întregii ţări: http://www.cotidianul.ro/turism_electoral_record_in_judete_fara_obiective_turistice-87477.html). De la Elena Udrea, probabil, fosta ministră a turismului… Numai că au omis lucrul esenţial, când au născocit această titulatură: ei aveau în vedere nu orice fel de turism, ci… „turismul” electoral !!! (http://www.cotidianul.ro/basescu_fruntas_la_turism_electoral-105280.html). Aşadar, să reţinem: „Diferenţa de 32.746 de voturi dintre cei doi candidaţi a cântărit – aşa cum anticipam după primul tur de scrutin – enorm în stabilirea ierarhiei finale”. Asta înseamnă că în România alegerile au fost câştigate nu în afara graniţelor ţării, ci în ţară, la SECŢIILE SPECIALE ! Deoarece, 32.746 de voturi înseamnă o diferenţă de 65.492 de voturi, între cei doi candidaţi, adică aproape de decalajul real afişat de BEC la finalul numărătorii voturilor (un decalaj de aproximativ 70.000 de voturi). DAcă mai punem aici şi faptul că şi secţiile din afara graniţelor ţării sunt, în felul lor „speciale”, înţelegem unde s-a jucat miza acestor alegeri. E de presupus, însă, că aceste voturi, de la secţiile speciale, sunt multiple, astfel că decalajul real se dublează, cel puţin !!! În ţară, bineînţeles, secţiile speciale au fost conduse de PD-L-işti. Aceştia au direcţionat, spre ele, mai mulţi „turişti” electorali decât au reuşit PSD-iştii. E şi normal, frâiele puterii, în România prezentului, sunt în mâinile PD-L-ului. Asta însemnând: poliţia, jandarmeria, etc. Cine să facă controale, cine să depisteze fraudele ? DAcă la alegerile parlamentare anterioare, în urma introducerii CNP-urilor în computer, au fost depistate peste 13.000 de voturi multiple, ce să mai spunem aici ?? Bineînţeles, nu afirm că numai PD-L-ul a recurs la tactica votului multiplu („motivarea” oamenilor de la ţară îndeosebi, dar şi a muncitorilor, de către patronii lor), nici PSD-ul nu e străin de acest procedeu, însă rezultatele arată, clar, că „campion”, la fraudă (după cum potrivit subliniază cotidianul de mai sus), a fost Băsescu, nu Geoană ! Dar, ca să vă daţi mai bine seama de proporţiile gigantice ale fraudei, e de ajuns să faceţi un calcul simplu: dacă la fiecare dintre cele mai bine de 3.500 de secţii speciale s-au furat (în felul indicat mai sus, prin vot multiplu, dar şi prin alte mijloace) câte o sută de voturi (adică câte o sută de oameni aduşi din alte părţi ca să voteze a doua oară), ajungem la un total de 350.000 de voturi !!! Iar cifrele făcute publice în articolul de mai sus nu sunt departe de adevăr… Deşi, ele provin de la Biroul Electoral Central, şi nu prezintă totală credibilitate, din punctul meu de vedere! Bineînţeles, aceste 10 voturi reprezintă doar media. Eu cred că baremul a fost atins în cadrul fiecărei secţii speciale, deoarece aceasta a fost menirea lor !!! Aşadar, se profilează, din ce în ce mai cert, faptul că Mircea Geoană a fost alesul românilor, la alegerile din 6 decembrie 2009, şi că rezultatul votului colectiv a fost FURAT. Modalităţile de furt au fost, însă, variabile. Să vă dau numai un exemplu: la Ibăneşti (Botoşani), o persoană apropiată mie a fost obligată, de câtre directorul ei (membru PD-L) să vină să voteze şi la secţia specială din localitate, unde acest director a fost şef. Ei bine, când a ajuns acolo, directorul i-a solicitat să pună ştampila de patru ori pe Băsescu, pentru a-i recunoaşte votul, pentru a-l putea verifica ! Paradoxal, nu ?! (În treacăt fie spus, persoana respectivă a înregistrat, totul pe reportofon… în vederea unui şantaj viitor…). Ei bine, furtul s-a făcut şi în felul acesta… Adică, liderii locali ai PD-L s-au asigurat că Mircea Geoană va fi lipsit şi de o mare parte a voturilor ce-i reveneau în mod normal… Iar, un vot în minus pentru Mircea Geoană (care nu mai apucă să fie exprimat) înseamnă vot mai puţin contra lui  Traian Băsescu !!! Iată cum se explică, în parte, numărul mare al voturilor anulate (peste 130.000)… Jalnică Românie, aş spune eu, în nici într-un caz „dulce Românie”…, precum poetul, odinioară! Ce să mai spun despre voturile furate în diaspora ?? Când, pe 6 decembrie 2009, ora 21.00, PD-L-iştii au văzut că, în ciuda tuturor eforturile lor, cu toată frauda lor masivă, totuşi Geoană este, încă, în avantaj, au dat ordin, la ambasadele din străinătate, să fabrice, masiv, voturi pentru Băsescu !!! Astfel se explică că voturile din diaspora sunt, în proporţie de 80%, pro-Băsescu (nu neapărat prin orientarea către dreapta, a românilor emigraţi… deoarece, să nu uităm, şi o dictatură poate fi de dreapta, cum a fost aceea a lui Carol al II-lea, cu care din ce în ce mai mulţi analişti încep să-l compare pe Băsescu…; şi, să presupui că toţi românii din diaspora sunt orbi, e greu). Mai e şi factorul psihologic: pentru susţinătorii lui Geoană, din diaspora, să se prezinte la vot devenise ceva inutil, după ce se declarase, pe toate televiziunile, că Mircea Geoană a câştigat alegerile ! Ei s-au bucurat, dar e de presupus că mulţi nu s-au mai prezentat la vot. S-au prezentat, însă, susţinătorii lui Băsescu, care voiau, în felul acesta, să răstoarne situaţia, motivaţi fiind de situaţia de la finalul zilei de 6 decembrie, din România ! Aşadar, altă mare nedreptate: în diaspora, s-a votat DUPĂ CE în ţară alegerile s-au încheiat !!! La Paris, de exemplu, s-a votat şi după ora 21.00… când secţia ar fi trebuit să fie închisă. Mulţi au estimat că numărul votanţilor a depăşit posibilităţile reale de asimilare ale respectivelor secţii… (de reţinut că, la secţiile speciale, votantul trebui să scrie şi o declaraţie, nu numai să arate buletinul, să fie înscris într-un tabel, să aştepte ştampila, etc…). E de presupus, aşadar, că şefii secţiei au primit ordinul de a fabrica, masiv, voturi, pentru Băsescu… CNP-urile unei mari părţi a românilor din diaspora erau deja pregătite, astfel încât… s-a trecut la vot !!! S-au semnalat, deja, cazuri de români din diapora care s-au trezit că au „votat”, stând confortabil acasă, în faţa televizorului ! Iarăşi, sute, mii de voturi, cred… De fapt, exact cât îi trebuia lui Băsescu !!! Şi, în plus, de ce a avut nevoie, staful electoral al PD-L, de o maşinărie atât de infernală de numărătoare paralelă, a voturilor (ilegală, în fond, deoarece aparţine serviciilor secrete, fapt pe bună dreptate anchetat, astăzi), dacă nu pentru a şti, la timp, cât anume să mai fure ??? Practic, dacă e să ne gândim numai la sutele, miile de autobuze cu muncitori care au fost direcţionate, de către patronii PD-L, către secţiile speciale din întreaga ţară, pentru a vota a doua sau a treia oară (încredinţaţi fiind că nu vor păţi nimic, adică că nu vor plăti, pentru fapta lor, în faţa legii… doar legea e de partea PD-L-iştilor, nu ?), ajungem la nişte cifre înspăimântătoare, ca indicator al fraudei !!! Practic, 100.000 de voturi furate, adică de voturi duble, în favoarea lui Traian Băsescu, înseamnă, automat, 200.000 de voturi în favoarea aceluiaşi !!! Iar diferenţa dintre Băsescu şi Geoană se dublează… Adică: 200.000 de voturi în favoarea lui Băsescu, 200.000 de voturi în defavoarea lui Geoană, astfel că se ajunge la un decalaj de 400.000 de voturi, între cei doi candidaţi !!! Eu bănuiesc, însă, că cifra e mai mare decât atât… (bineînţeles, nici PSD-ul nu este străin de acest fenomen, astfel că voturile în favoarea lui Geoană au avut, şi ele, acelaşi efect, numai că, fiind mai puţine, nu i-au adus câştig de cauză; dar eu combat, aici, ilegalitatea în sine, inclusiv rezultatul exercitării acestei ilegalităţi şi beneficiarul ei principal). Şi, chiar în aceste incredibil de defavorizante condiţii (în condiţiile în care frauda PSD-ului a fost considerabil mai redusă), Mircea Geoană, în momentul închiderii secţiilor de votare de pe teritoriul României, a ieşit în avans !!! Înţelegerea acestui fapt nu poate să nu înspăimânte, pe oricare dintre oamenii cinstiţi care încă mai locuiesc în România. Este ceva nemaiîntâlnit în epoca post-ceauşistă !!!

Iată, aşadar, cum s-a ajuns ca un singur individ – Traian Băsescu – să dispună de mai multe voturi decât o întreagă coaliţie… Iată cum, în România mileniului trei creştin, într-o ţară care pozează prin ortodoxia ei, un singur om, care a acaparat, în mâinile sale, întreg aparatul de stat, este mai puternic decât o coaliţie (în mod evident majoritară) de partide politice !!! Faptul că am intrat, deja, într-un regim dictatorial de dreapta, este mai mult decât o certitudine. Este un blestem !!! Iar asta, bineînţeles, cu complicitatea a multe milioane de români, care i-au acordat votul, cu seninătate şi inconştienţă, acestui tiran care nu a ajuns, încă, la apogeul tiraniei sale „constituţionale”. Ce să-i faci, în urmă cu trei ani, când a fost suspendat, a fost reconfirmat, în funcţie, de către aceiaşi votanţi „de manevră”… Aflăm, acum, că aproximativ 13.000 de voturi au fost dovedite ca fiind frauduloease, nelegale, la alegerile parlamentare din urmă cu un an, atunci când inclusiv Elena Băsescu, fiica lui Traian Băsescu, a fost aleasă ca parlamentar european… Ce să-i faci, atunci a fost doar o sumară repetiţie, faţă de ce s-a petrecut acum… Clanul Băsescu este cât se poate de palpabil, a prins, în ghearele sale, România, şi nu are de gând s-o slobozească prea devreme… Dacă Tom Gallagher a scris, în urmă cu un deceniu, o carte memorabilă : „România, destinul unei ţări furate” (referindu-se la trecerea averilor statului comunist în mâinle unei minorităţi), ar trebui, fără doar şi poate, să se gândească serios să scrie şi volumul al doilea… Furtul, în România, a atins noi cote, este chiar apogeul istoriei noastre post-comuniste de 20 de ani …! Mai rămâne să se revină, la modul propriu, la sclavia de odinioară, la „legarea de glie”, eventual la „şerbie”, şi asta tot în numele „salvării naţiunii de la pieire”…! Să vezi şi să nu crezi…! Ruşine !!! Ruşine !!!

PUNCTUL PATRU

Marea dezamăgire o reprezintă, totuşi, cei 5 milioane de români care au votat cu PD-L-ul… Prin conduita, prin comportamentul său, acest partid nu avea cum să mă mai dezamăgească: nu nutream nici o iluzie, în privinţa lui… Ştiam perfect de ce este capabil. Nu i-am crezut, însă, pe români, atât de naivi… şi atât de orbi. Mai corect spus, nu am crezut că românii din această categorie sunt atât de numeroşi… Cel mai frumos scenariu, pentru România, ar fi fost ca în turul doi să ajungă Mircea Geoană şi Crin Antonescu, iar la finalul alegerilor preşedinte să devină Crin Antonescu… Dar, pentru aceasta, ar fi trebuit să se voteze cu totul altfel, în primul tur. Românii nu au fost, însă, atât de luminaţi, după cum nici nu vor fi, multă vreme de aici încolo…

Dar de ce afirm că aceşti 5 milioane de români reprezintă o cruntă dezamăgire ? Nu deoarece au votat, la modul simplu, cu exponentul unui partid de dreapta. Nu… Doamne fereşte ! Ci pentru că exponentul acestui partid de dreapta nu a afişat, nici măcar o secundă, discursul tipic al dreptei ! De fapt, nici nu avea cum să se întâmple aşa, deoarece discursul lui Traian Băsescu a fost, în esenţa sa, unul negativ !!! Da… un discurs negativ, revendicativ,  răzbunător, ameninţător, pus pe harţă şi răfuială… Prin contrapondere, discursul lui Mircea Geoană – care, mărturisesc, mi-a câştigat, prin aceasta, respectul – a fost şi este, încă (un paradox absolut, pentru politica românească post-decembristă), un discurs pozitiv, împăciuitor, constructiv, operativ, prospectiv. Discursul tipic al unui diplomat, după cum s-a spus. Un discurs lipsit de atacuri frontale, mârlăneşti, la adresa contracandidaţilor săi. Un discurs civilizat. Dar nu…! Românii nu s-au dovedit a fi, deloc, receptivi la un astfel de discurs ! Nu… La noi încă prinde discursul fracţionar, negativ-ostensiv, revendicativ…! Românii încă persistă, după 20 de ani de postcomunism, asupra negativului, în istorie, şi nu asupra pozitivului. Acesta le rămâne, pe mai departe, străin, atât de strâin, încât nu manifestă, absolut deloc, receptivitate, faţă de el ! Pozitivitatea nu „sună bine”, nu este percepută drept o notă armonică, firească, de către urechile lor. Cel ce gândeşte pozitiv, cel ce afişează idei constructive, pare a minţi. În schimb, cel care le promite o fantomatică „răfuială” cu „mogulii”, cu baronii politici, deşi nu numeşte pe nimeni, deşi cultivă discursul difuz (şi asta de 5 ani…), este creditat cu încredere, şi, în consecinţă, încununat cu votul unei mulţimi înspăimântător de numeroase… Este o realitate, aceasta, recunoscută de către toţi analiştii politici: Traian Băsescu nu a venit cu nimic constructiv, în campania sa electorală, discursul său nu a trădat nici măcar un singur proiect naţional de anvergură… Spre deosebire de contracandidatul său, Mircea Geoană. Care, în virtutea pregătirii sale profesionale, se şi pricepe, în ale economiei, dreptului, diplomaţiei… Dar, se vede, pozitivitatea chiar nu a contat, în aceste alegeri, chiar nu contează, pentru românul tipic de azi.

PUNCTUL CINCI

Mircea Geoană a pierdut votul celor (mai mult…)

Citește articolul întreg | Make a Comment ( 5 so far )

Limba română cea… muribundă…

Posted on 14/09/2009. Filed under: Românii din Ucraina | Etichete:, , , , , , , , , , , , , , , , , |


SĂRBĂTOAREA LIMBII ROMÂNE – Cernăuţi, 13 septembrie 2009

Sărbătoarea limbii române, aniversare care se desfăşoară, după cum a devenit tradiţional, deja, în cea de-a doua duminică a lunii septembrie, la Cernăuţi, în Ucraina, a ajuns, anul acesta, la cea de-a XX-a ediţie. Aflată sub patronajul Societăţii „Mihai Eminescu” din Cernăuţi, al cărei preşedinte interimar este, în prezent, Vasile Bâcu, acţiunea se adresează, bineînţeles, îndeosebi românilor din Ucraina, dar nu numai atât: românii de pretutindeni au fost prezenţi la Cernăuţi, încă de la primele ediţii, alături de fraţii lor din nordul Bucovinei. Un destin nedrept şi în mod ruşinos asumat, de ambele părţi ale graniţei româno-ucrainene, îi desparte pe români de ei înşişi. Ca de atâtea ori, în trecut, tot românul este cel mai mare duşman al românului. E limpede, pentru mine, cel puţin, că nu am fost îndeajuns de înţelepţi, de-a lungul istoriei, pentru a ne făuri un sistem educativ (fie el instituţionalizat sau nu) care să cultive şi să perpetueze conştiinţa naţională, măcar la un nivel care să ne furnizeze curajul de a afirma, fără frică, că noi suntem români, şi nimic altceva. Numeroase veacuri românii nu au beneficiat de privilegiul de a-şi trimite copiii la învăţătură. Privind retrospectiv, pot afirma că aceasta a fost o mare şansă a noastră: limba română s-a păstrat, astfel, în matca ei originară, ca şi cultura noastră populară. Cu totul altfel stau lucrurile, însă, astăzi, când orice copil de român merge la şcoală: limba română, în care mama îi vorbeşte din primele clipe de viaţă, o cunoaşte bine, dar ceea ce-i mai trebuie este o brumă de cultură românească, care să-i consolideze conştiinţa apartenenţei sale la neamul românesc. Or, exact aici este punctul sensibil al relaţiilor româno-ucrainene, în momentul de faţă: din ce în ce mai multe şcoli româneşti, din Ucraina, devin, an de an, şcoli mixte, româno-ucrainene, sau mai degrabă ucraineano-române. Asta înseamnă, automat, că, pentru început, doar unele clase de elevi vor fi româneşti, pentru ca, treptat, în cele din urmă să dispară cu totul. Bineînţeles, statul ucrainean are acoperirea legală ideală, în faţa eventualelor acuzaţii care i s-ar putea aduce: faptul se petrece, motivează autorităţile, la cererea familiilor de români. Şi uite aşa ajung, iarăşi, la ceea ce am afirmat deja: românul este, acum ca şi întotdeauna, cel mai mare duşman al românului… Familiile româneşti din Ucraina solicită acest lucru din multe motive, pe care tot românii de dincolo le divulgă, în particular sau în public: foarte mulţi directori de şcoală sunt cumpăraţi sau şantajaţi, de autorităţile ucrainene, altfel că îşi conving, părinţii şi elevii, sau îi constrâng, la rândul lor, să solicite transformarea şcolilor româneşti în şcoli mixte ucraineano-române; mulţi părinţi români sunt tot mai convinşi că ai lor copii sunt şi vor fi discriminaţi, în Ucraina, astfel că singura lor şansă, pentru a se adapta şi integra sistemului social-economic din Ucraina este să înveţe să vorbească cât mai bine limba ucraineană, cea românească „nefiindu-le de nici un folos”; nu în ultimă instanţă, frica de a-şi exprima deschis opoziţia, faţă de asemenea măsuri ale directorilor de şcoli, măsuri susţinute întru totul de inspectoratele şcolare locale, este şi ea un factor care face ca procesul să se deruleze, nestingherit, mai departe, către un final fatal. Că prin acest proces este afectată limba română, aşa cum este ea vorbită de românii din Ucraina, e evident; dar mult mai dureros este faptul că cea care are cel mai mult de suferit este conştiinţa românească, dat fiind că, în absenţa studierii, în şcoală, a istoriei românilor, a literaturii româneşti, ucrainizarea sutelor de mii de români, transformarea lor în nişte bastarzi ai istoriei, este ca şi realizată. Procesul se numeşte – şi să nu ne sfiim să-i spunem pe nume – deznaţionalizare. Da, în 2009, în chiar inima Europei, se desfăşoară, sub ochii întregii lumi, un astfel de proces, fără ca cineva, fie din România, fie din Ucraina, fie din Uniunea Europeană, să se sesizeze, la nivel oficial ! Trădare, din partea unora, discriminare şi indiferenţă, din partea altora. Cert este că statul ucrainean nu poate fi acuzat, în mod simplu şi direct, deoarece, din punct de vedere legal, el este aproape perfect acoperit: există cererile părinţilor români, ca temei al transformării şcolilor pur româneşti în şcoli mixte. Ce-i de făcut, în aceste condiţii ? La această întrebare au încercat, timid, să răspundă şi o parte dintre cei care au luat cuvântul la cea de-a XX-a ediţie a Sărbătorii Limbii Române, pe 13 septembrie 2009, la Cernăuţi. De ce „timid” ? Deoarece, deşi pe toţi românii din Ucraina, prezenţi la această sărbătoare, îi preocupă problema, în chip real sau teatral, puţini dintre ei au avut curajul de a o formula, făţiş, pe scena Palatului Copiilor din Cernăuţi… Se înţelege de ce… Şi, aş spune eu, chiar frica aceasta, chiar tăcerea românilor ucraineni, când vine vorba de problema care îi doare cel mai tare, este de la sine grăitoare ! Sau, mai corect spus, tăcerile… spaimele. A vorbi la singular este prea puţin, în raport cu amploarea şi complexitatea fenomenului… Abandonaţi definitv masei umane slave, prin tratatul dintre România şi Ucraina, din 1997, încheiat în mod cu totul nedemn de către Emil Constantinescu, românilor din Ucraina nu le-a mai rămas, se pare, nici o speranţă… Iar prezentul ne oferă spectacolul grotesc al dispariţiei lente, sufocate de incertitudine şi disperare, a românilor şi a limbii române, în ţinuturi care, încă de la origini, au fost ale românilor. Condamnaţi, aşadar, ca pe propriul lor pământ să se dezică de ei înşişi, românii din Ucraina trăiesc, astăzi, o mare dramă, la care orice vizitator de aici, din ţară, nu poate asista decât neputincios. Iar dacă neputinţa noastră, a celor de aici, este atât de mare, ne putem închipui cît de mare este neputinţa celor de dincolo ! Sutele de proiecte frontaliere româno-ucrainene, care se derulează de ani buni, au, din păcate, o eficienţă minimă: rezultatele lor nu sunt deloc vizibile la nivelul maselor de români, beneficiarii lor nu sunt românii simpli, situaţi, în proporţie de 99%, la sate, dat fiind că mediul urban este dominat de populaţia slavă… Nu, beneficiarul principal proiectelor e statul ucrainean, care a găsit, astfel, o portiţă ideală de a înghite fondnuri europene şi, totodată, de a-şi îmbunătăţi CV-ul, în faţa oficialilor europeni. Dar, în realitate, miile de cărţi, care au fost donate bibliotecilor din Ucraina, zac uitate în praful beciurilor, în vreme ce, periodic, acelea care se află, de demult, pe rafturi, sunt, periodic, casate… Totul pe fondul unor substanţiale achiziţii de carte ucraineană… În mod similar, computerele sunt o raritate, în şcoli, şi ca şi inexistente, în familiile românilor din Ucraina, iar softul este în doar în limba ucraineană, fapt care nu ajută deloc la dezvoltarea conştiinţei româneşti, a copiilor români de dincolo… Internetul ar constitui o soluţie viabilă pentru foamea de informare a românilor din Ucraina, însă, fără computere, se înţelege, nu există nici internet… Iar, în tot acest timp, oficialii români nu schiţează nici un gest care să indice că e timpul să luăm atitudine: nu, în viziunea lor, relaţiie româno-ucrainene sunt cât se poate de normale şi de democratice… Cam acestea şi multe altele sunt doleanţele românilor din Ucraina, rostite chiar de ei înşişi, după cum se poate observa şi din înregistrările ce urmează. Eu mă limitez, aici, la a le consemna…

Ca să nu mai lungesc, inutil, discursul, pot să mai precizez că modalităţile de ameliorare, a acestei situaţii, sunt firave. S-ar părea că suntem martorii vinovaţi şi pasivi ai morţii lente a românilor din Ucraina… Toate aparenţele duc către acest tragic sfârşit… E şi motivul pentru care, parafrazând titlul manifestării de la Cernăuţi, am preferat să-mi intitulez articolul „Limba română cea… muribundă…”, ceea ce e acelaşi lucru cu „Limba noastră cea… muribundă” (în loc de „Limba noastră cea… română”).

Pentru cei interesaţi redau, în cele ce urmează, filmul evenimentelor (mai mult…)

Citește articolul întreg | Make a Comment ( 1 so far )

Memorabilele întâlniri cu Aurel Brumă

Posted on 02/08/2009. Filed under: cu Ciprian Voloc | Etichete:, , , , , , , , , |


Aurel Brumă reprezintă, de câteva decenii, o instituţie a radioului, scriiturii şi reportajului românesc. Realizator notabil de emisiuni, descoperitor de valori, el a promovat şi promovează, într-o modalitate originală, spirite dintre cele mai variate, din punctul de vedere al categoriei lor socio-profesionale, dar care dispun, toate, de o serie de date comune: prospeţimea sentimentului vieţii, autenticitatea trăirii, puterea de renaştere, vocaţia altruismului, venerarea tradiţiei etc.

Nu este deloc întâmplător, aşadar, popasul în ţinutul Dorohoiului, al lui Aurel Brumă, reiterat periodic, în ultimii ani. Faptul constituie un prilej ideal, pentru experimentatul reporter-scriitor, de a se întâlni şi reîntâlni cu persoane dragi sufletului său, cu oameni simpli, ai locului, dar în opera cărora el are darul de a sesiza extraordinarul, miraculosul, chiar. Cu câţiva dintre aceşti oameni neobişnuiţi, ai locului, Aurel Brumă s-a întâlnit şi primăvara lui 2008: Aurelian Antal, Gică Manole etc. Tot în acea perioadă, mi-a luat, şi mie, primul interviu, despre trilogia „Exorcismul tăcerii”, scrisă în colaborare cu Gică Manole, pe care îl şi reproduc, în cele ce urmează.

De atunci şi până acum, am mai avut privilegiul de a vorbi de două ori, în faţa reportofonului, cu distinsul reporter, ultima discuţie fiind purtată în iulie 2009, despre ultima mea carte publicată: „Şoaptele Gândului – poeseme”, discuţie pe care o reproduc, de asemeni, mai jos.

Aurel Brumă este un spirit mobil, vivace, capabil de inedit şi provocând ineditul. Într-un spaţiu în care alţii nu ar găsi nimic demn de o relatare radiofonică, el descoperă căi către noi înşine, cu un talent rar întâlnit. Stilul său de a formula întrebările, limba românească, cu rezonanţă poetică, pe care o vorbeşte, te aruncă, instantaneu, la un alt nivel al percepţiei propriului sine şi a celuilalt. Intensitatea dialogului purtat cu Aurel Brumă este dintre acelea care au darul de a trece timpul. Iar harul iniţiatorului unui dialog, dincolo de regulile cu valoare de canon ale acestuia, pe care le respectă cu sfinţenie, constă şi în capacitatea de a-l face pe interlocutor să nască cuvinte demne de sufletul care le poartă.

Îţi mulţumim, Aurel Brumă !

Citește articolul întreg | Make a Comment ( None so far )

505 ani de la moartea lui Ştefan cel Mare

Posted on 02/07/2009. Filed under: Ştefan cel Mare: 505 ani de la moarte | Etichete:, , , , , , , , |


Astăzi, 2 iulie 2009, se împlinesc 505 ani de la moartea lui Ştefan cel Mare. Dintre festivităţile anunţate, de departe, cea mai semnificativă este deschiderea porţilor Cetăţii Neamţ (pe care am vizitat-o acum 10 zile – arată superb!), renovată în totalitate.

În urmă cu cinci ani, însă, pe când se împlineau 500 de ani de la trecerea dincolo a marelui voievod, şi la noi, la Dorohoi, s-a sărbătorit, faptul, prin evenimente demne de a fi cunoscute, cu toate că publicitatea a cam lipsit. La acea vreme, am încercat să suplinesc, tăcerea, scriind un articol care a fost publicat, şi el, cu întârziere, într-un săptămânal local (Viaţa). Articolul vorbeşte despre doi oameni care au marcat spaţiul şi timpul Dorohoiului în 2004: Aurelian Antal şi Gică Manole. Îl reproduc, cu această ocazie:

Mormantul_lui_Stefan_cel_Mare__Putna

În spiritul lui Ştefan cel Mare

Nu cred că trecerea prin istorie a unui popor poate fi liniară. Izbânda, ca şi eşecul, sunt prezenţe eterne; nu poţi  separa, disocia tranşant, latura bună, eroică, a unui popor, de căderea ruşinoasă în indiferenţă şi cinism. Înainte de toate, au valoare morală încercările, indiferent de ce natură şi de situaţie, de a ţine treaz cugetul,sufletul comun al unui neam (…). Ar trebui să o spun direct: valoarea morală sau nonvaloarea morală, în destinul unei seminţii, reprezintă suma valorii sau nonvalorii indivizilor ce compun acel popor. Numai că un popor nu are decât în cazuri excepţionale valori morale constante, pe care, în absenţa personalităţilor sale, le uită sau nu şi le valorifică. (mai mult…)

Citește articolul întreg | Make a Comment ( None so far )

Liked it here?
Why not try sites on the blogroll...