De ce suntem provinciali !

Posted on 15/09/2011. Filed under: De ce suntem provinciali | Etichete:, , , , , , , , , , , , , , , |


             De ce suntem provinciali ?

  1. Suntem provinciali pentru că nutrim obsesia universalităţii. Întrebări precum ”Sunt, exponenţii de seamă ai culturii române, universali?”, „Cum poate accede, cultura română, la universalitate?” etc., definesc o preocupare fundamentală culturii româneşti din ultimul secol. Or, nu poţi fi preocupat, de o astfel de problemă, decât dacă te simţi exclus din orizontul universalităţii, decât dacă simţi că vieţuieşti în exil, pe undeva pe la periferia fenomenului cultural mondial.
  2. Suntem provinciali pentru că nutrim obsesia părerii pe care străinii o au despre noi. Această părere devine chiar, prea ades, un barometru al universalităţii sau neuniversalităţii noastre. Or, cum această părere este, în cea mai mare parte – şi pe bună dreptate – una proastă, concluzia pe care o îmbrăţişăm este că ne situăm departe de idealul de universalitate la care aspirăm. Şi totuşi, acest mod de a raţiona este eronat, nu pentru că această concluzie nu ar (putea) fi adevărată, ci pentru că premisele sale sunt nefondate: ce ne face să credem să străinul, cel care ne judecă şi ne situează în subsolul unei oarecare scări valorice, se bucură, deja, de accesul la universalitate?
  3. Suntem provinciali pentru că nutrim, cu naivitate, obsesia universalităţii, într-o lume în care acest concept este considerat, de suficientă vreme, unul perimat. Suntem anacronici, iar realitatea existenţei unei lumi globale (nu universale) nu ne spune, încă, nimic.
  4. Suntem provinciali pentru că, chiar şi după ce stabilim contacte cu alte culturi, cunoscându-le nu de aici, de la noi, ci la ele acasă, în urma călătoriilor, experienţelor de muncă sau a altor categorii de interferenţe, noi rămânem, cu foarte rare excepţii, aceiaşi. Prea puţine experienţe au puterea să ne schimbe în esenţă, în profunzime, astfel încât ajungi să te întrebi dacă nu cumva provincialismul este natura fundamentală a românului (românismului) tipic.
  5. Suntem provinciali pentru că, oriunde am pleca, în lumea civilizată, ni se amplifică dezgustul faţă de lumea noastră până-ntr-acolo încât ne dorim, la un moment dat, să uităm de faptul că suntem români. Dacă s-ar putea, am prefera să ne teleportăm, în timp, pentru a ne schimba locul de naştere şi a ne schimba natura. Dar care este, totuşi, această natură, cine suntem, de fapt? Problema rămâne neelucidată. Semnificativ este faptul că nu poţi tinde către universalitate câtă vreme îţi lepezi datul originar. Universalitate vidă nu există.
  6. Suntem provinciali pentru că valorizăm negativ nu numai propriul fel de a fi, dar şi pe celelalte, occidentale şi nu numai, în condiţiile în care universalitatea, fiind o universalitate a valorii, presupune existenţa cel puţin a unui pol (centru) valoric, către care poţi tinde. Ne încăpăţânăm în a sublinia aspectele negative, în cadrul demersurilor noastre şi ale celorlalţi, minimalizând reuşitele şi performanţele. Nu acceptăm, nici în ruptul capului, adevărul că unii de-ai noştri au depăşit sau pot depăşi graniţele provincialismului. Ori ne emancipăm cu toţii, în bloc, ori nu se emancipează nimeni! Excepţiile de la regulă vor fi, se înţelege, aspru înfierate. În lipsa unor reuşite unanim acceptate, nu ne rămâne decât provincialismul de duzină: cel care trăieşte în sau în proximitatea centrelor urbane, culturale, spirituale etc. se crede mai emancipat decât cel care vieţuieşte, spaţialmente vorbind, la periferia lor…
  7. Suntem provinciali pentru că, în spatele bagatelizării şi relativizării valorice a ceea ce e străin lumii noastre se ascunde, de fapt, o dublă problemă: mai întâi, tendinţa de a răspunde cu aceeaşi monedă, celorlalţi (cu alte cuvinte, dacă ei ne marginalizează sau ne condamnă, să procedăm, şi noi, în acelaşi mod!); apoi, credinţa că, în străfundurile noastre, suntem nu numai buni, ci… cei mai buni! Doar nişte vitregii ale istoriei au determinat şi determină, în continuare, ca sâmburele nostru profund, autentic, nobil, să nu se manifeste! Dăm glas, în rarele momente în care o facem, unui patriotism retardat, infect, incult. Mai grav e că cei care o fac, prea deseori, sunt exponenţi ai tradiţionalismuluni ortodox românesc, figuri cu un impact apreciabil asupra unei largi pături a populaţiei din interiorul graniţelor ţării.
  8. Suntem provinciali pentru că, trăind într-un atare univers mental himeric, ne imaginăm, prea ades, că dispunem de soluţii revoluţionare la anumite probleme pe care le considerăm a fi vitale, în planul cunoaşterii şi evoluţiei umane, dar care nu izbutesc să strânească curiozitatea nimănui, devenind uitate, în cele din urmă, inclusiv de către noi înşine.
  9. Suntem provinciali pentru că omitem un fapt fundamental: nu tinzând către un anume gen de universalitate ajungi să fii recunoscut şi apreciat de către ceilalţi, ci luându-ţi viaţa în serios, privindu-te şi privindu-i pe ceilalţi cât mai obiectiv cu putinţă, dovedind că eşti capabil de minima luciditate necesară cunoaşterii veritabile, necosmetizate, evitând să tot amâi pasul cel mai semnificativ al conştiinţei – luarea în posesie de sine, în chip responsabil, în vederea realizării unui destin propriu (nu împrumutat, nu cosmetizat, nu transfigurat). Când oare ne vom considera singurii cu adevărat responsabili pentru trecutul, prezentul şi viitorul nostru, fără a mai căuta şi fără a mai descoperi (căci, din nefericire, mereu descoperim) culpe ale altora?
  10. Suntem provinciali pentru că, gândind şi comportându-ne astfel, adică dispunând de o mentalitate caracterizată de coordonatele mai sus numite, ne autocondamnăm să fim, mereu, provinciali…  

           Jurnal sicilan,  

 13-14 septembrie 2011 

Anunțuri
Citește articolul întreg | Make a Comment ( None so far )

Limba română cea… muribundă…

Posted on 14/09/2009. Filed under: Românii din Ucraina | Etichete:, , , , , , , , , , , , , , , , , |


SĂRBĂTOAREA LIMBII ROMÂNE – Cernăuţi, 13 septembrie 2009

Sărbătoarea limbii române, aniversare care se desfăşoară, după cum a devenit tradiţional, deja, în cea de-a doua duminică a lunii septembrie, la Cernăuţi, în Ucraina, a ajuns, anul acesta, la cea de-a XX-a ediţie. Aflată sub patronajul Societăţii „Mihai Eminescu” din Cernăuţi, al cărei preşedinte interimar este, în prezent, Vasile Bâcu, acţiunea se adresează, bineînţeles, îndeosebi românilor din Ucraina, dar nu numai atât: românii de pretutindeni au fost prezenţi la Cernăuţi, încă de la primele ediţii, alături de fraţii lor din nordul Bucovinei. Un destin nedrept şi în mod ruşinos asumat, de ambele părţi ale graniţei româno-ucrainene, îi desparte pe români de ei înşişi. Ca de atâtea ori, în trecut, tot românul este cel mai mare duşman al românului. E limpede, pentru mine, cel puţin, că nu am fost îndeajuns de înţelepţi, de-a lungul istoriei, pentru a ne făuri un sistem educativ (fie el instituţionalizat sau nu) care să cultive şi să perpetueze conştiinţa naţională, măcar la un nivel care să ne furnizeze curajul de a afirma, fără frică, că noi suntem români, şi nimic altceva. Numeroase veacuri românii nu au beneficiat de privilegiul de a-şi trimite copiii la învăţătură. Privind retrospectiv, pot afirma că aceasta a fost o mare şansă a noastră: limba română s-a păstrat, astfel, în matca ei originară, ca şi cultura noastră populară. Cu totul altfel stau lucrurile, însă, astăzi, când orice copil de român merge la şcoală: limba română, în care mama îi vorbeşte din primele clipe de viaţă, o cunoaşte bine, dar ceea ce-i mai trebuie este o brumă de cultură românească, care să-i consolideze conştiinţa apartenenţei sale la neamul românesc. Or, exact aici este punctul sensibil al relaţiilor româno-ucrainene, în momentul de faţă: din ce în ce mai multe şcoli româneşti, din Ucraina, devin, an de an, şcoli mixte, româno-ucrainene, sau mai degrabă ucraineano-române. Asta înseamnă, automat, că, pentru început, doar unele clase de elevi vor fi româneşti, pentru ca, treptat, în cele din urmă să dispară cu totul. Bineînţeles, statul ucrainean are acoperirea legală ideală, în faţa eventualelor acuzaţii care i s-ar putea aduce: faptul se petrece, motivează autorităţile, la cererea familiilor de români. Şi uite aşa ajung, iarăşi, la ceea ce am afirmat deja: românul este, acum ca şi întotdeauna, cel mai mare duşman al românului… Familiile româneşti din Ucraina solicită acest lucru din multe motive, pe care tot românii de dincolo le divulgă, în particular sau în public: foarte mulţi directori de şcoală sunt cumpăraţi sau şantajaţi, de autorităţile ucrainene, altfel că îşi conving, părinţii şi elevii, sau îi constrâng, la rândul lor, să solicite transformarea şcolilor româneşti în şcoli mixte ucraineano-române; mulţi părinţi români sunt tot mai convinşi că ai lor copii sunt şi vor fi discriminaţi, în Ucraina, astfel că singura lor şansă, pentru a se adapta şi integra sistemului social-economic din Ucraina este să înveţe să vorbească cât mai bine limba ucraineană, cea românească „nefiindu-le de nici un folos”; nu în ultimă instanţă, frica de a-şi exprima deschis opoziţia, faţă de asemenea măsuri ale directorilor de şcoli, măsuri susţinute întru totul de inspectoratele şcolare locale, este şi ea un factor care face ca procesul să se deruleze, nestingherit, mai departe, către un final fatal. Că prin acest proces este afectată limba română, aşa cum este ea vorbită de românii din Ucraina, e evident; dar mult mai dureros este faptul că cea care are cel mai mult de suferit este conştiinţa românească, dat fiind că, în absenţa studierii, în şcoală, a istoriei românilor, a literaturii româneşti, ucrainizarea sutelor de mii de români, transformarea lor în nişte bastarzi ai istoriei, este ca şi realizată. Procesul se numeşte – şi să nu ne sfiim să-i spunem pe nume – deznaţionalizare. Da, în 2009, în chiar inima Europei, se desfăşoară, sub ochii întregii lumi, un astfel de proces, fără ca cineva, fie din România, fie din Ucraina, fie din Uniunea Europeană, să se sesizeze, la nivel oficial ! Trădare, din partea unora, discriminare şi indiferenţă, din partea altora. Cert este că statul ucrainean nu poate fi acuzat, în mod simplu şi direct, deoarece, din punct de vedere legal, el este aproape perfect acoperit: există cererile părinţilor români, ca temei al transformării şcolilor pur româneşti în şcoli mixte. Ce-i de făcut, în aceste condiţii ? La această întrebare au încercat, timid, să răspundă şi o parte dintre cei care au luat cuvântul la cea de-a XX-a ediţie a Sărbătorii Limbii Române, pe 13 septembrie 2009, la Cernăuţi. De ce „timid” ? Deoarece, deşi pe toţi românii din Ucraina, prezenţi la această sărbătoare, îi preocupă problema, în chip real sau teatral, puţini dintre ei au avut curajul de a o formula, făţiş, pe scena Palatului Copiilor din Cernăuţi… Se înţelege de ce… Şi, aş spune eu, chiar frica aceasta, chiar tăcerea românilor ucraineni, când vine vorba de problema care îi doare cel mai tare, este de la sine grăitoare ! Sau, mai corect spus, tăcerile… spaimele. A vorbi la singular este prea puţin, în raport cu amploarea şi complexitatea fenomenului… Abandonaţi definitv masei umane slave, prin tratatul dintre România şi Ucraina, din 1997, încheiat în mod cu totul nedemn de către Emil Constantinescu, românilor din Ucraina nu le-a mai rămas, se pare, nici o speranţă… Iar prezentul ne oferă spectacolul grotesc al dispariţiei lente, sufocate de incertitudine şi disperare, a românilor şi a limbii române, în ţinuturi care, încă de la origini, au fost ale românilor. Condamnaţi, aşadar, ca pe propriul lor pământ să se dezică de ei înşişi, românii din Ucraina trăiesc, astăzi, o mare dramă, la care orice vizitator de aici, din ţară, nu poate asista decât neputincios. Iar dacă neputinţa noastră, a celor de aici, este atât de mare, ne putem închipui cît de mare este neputinţa celor de dincolo ! Sutele de proiecte frontaliere româno-ucrainene, care se derulează de ani buni, au, din păcate, o eficienţă minimă: rezultatele lor nu sunt deloc vizibile la nivelul maselor de români, beneficiarii lor nu sunt românii simpli, situaţi, în proporţie de 99%, la sate, dat fiind că mediul urban este dominat de populaţia slavă… Nu, beneficiarul principal proiectelor e statul ucrainean, care a găsit, astfel, o portiţă ideală de a înghite fondnuri europene şi, totodată, de a-şi îmbunătăţi CV-ul, în faţa oficialilor europeni. Dar, în realitate, miile de cărţi, care au fost donate bibliotecilor din Ucraina, zac uitate în praful beciurilor, în vreme ce, periodic, acelea care se află, de demult, pe rafturi, sunt, periodic, casate… Totul pe fondul unor substanţiale achiziţii de carte ucraineană… În mod similar, computerele sunt o raritate, în şcoli, şi ca şi inexistente, în familiile românilor din Ucraina, iar softul este în doar în limba ucraineană, fapt care nu ajută deloc la dezvoltarea conştiinţei româneşti, a copiilor români de dincolo… Internetul ar constitui o soluţie viabilă pentru foamea de informare a românilor din Ucraina, însă, fără computere, se înţelege, nu există nici internet… Iar, în tot acest timp, oficialii români nu schiţează nici un gest care să indice că e timpul să luăm atitudine: nu, în viziunea lor, relaţiie româno-ucrainene sunt cât se poate de normale şi de democratice… Cam acestea şi multe altele sunt doleanţele românilor din Ucraina, rostite chiar de ei înşişi, după cum se poate observa şi din înregistrările ce urmează. Eu mă limitez, aici, la a le consemna…

Ca să nu mai lungesc, inutil, discursul, pot să mai precizez că modalităţile de ameliorare, a acestei situaţii, sunt firave. S-ar părea că suntem martorii vinovaţi şi pasivi ai morţii lente a românilor din Ucraina… Toate aparenţele duc către acest tragic sfârşit… E şi motivul pentru care, parafrazând titlul manifestării de la Cernăuţi, am preferat să-mi intitulez articolul „Limba română cea… muribundă…”, ceea ce e acelaşi lucru cu „Limba noastră cea… muribundă” (în loc de „Limba noastră cea… română”).

Pentru cei interesaţi redau, în cele ce urmează, filmul evenimentelor (mai mult…)

Citește articolul întreg | Make a Comment ( 1 so far )

Liked it here?
Why not try sites on the blogroll...