PD-L-izarea României

Posted on 11/12/2009. Filed under: PD-L-izarea României | Etichete:, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , |



RUŞINE  !!!       RUŞINE  !!!


Nu-mi amintesc să-mi fi fost mai greu, decât acum, să vorbesc despre  o situaţie.

Nu-mi amintesc să-mi fi fost mai scârbă!

PUNCTUL UNU

Începând din dimineaţa zilei de 6 decembrie 2009, până spre dimineaţa zilei de 7 decembrie 2009, românii şi-au pierdut până şi singurul bun de care mai dispuneau, în ţara lor natală, România: libertatea. De necrezut: la exact 20 de ani de la evenimentele din 1989, în care multe zeci de mii de români au ieşit în stradă, strigând că vor să fie liberi (1000 şi ceva dintre ei plătind preţul suprem: viaţa), în România libertatea a devenit o filă ruptă, a istoriei ! Furtul voturilor cetăţenilor României, de către reprezentanţii actuali ai puterii de stat din România, despre care se vorbeşte, astăzi, pe întregul mapamond, consfinţeşte revenirea la situaţia pe care am abandonat-o, credeam, în 1989: manipularea cotidiană a conştiinţei, falsificarea opţiunii individuale, denaturarea esenţei libertăţii, de către grupul aflat la putere, în scopul păstrării privilegiilor proprii.

PUNCTUL DOI

Nu este atât de important cine a câştigat alegerile prezidenţiale din 6 decembrie 2009.  Cu adevărat important este dacă le-a câştigat în mod democratic, respectând legile statului şi libertatea de exprimare individuală ! Or, dovezi de fraudare a alegerilor, mai limpezi ca acum, nu au existat, niciodată, pe durata celor 20 de ani post-comunişti ! Inclusiv criza politică actuală a plecat, în urmă cu aproximativ două luni, de la demascarea, de către ministrul transporturilor (scuzaţi, ministrul internelor, Dan Nica, după cum mă atenţionează un cititor) din acea vreme (membru PSD), a pregătirilor de fraudare a alegerilor, de către PD-L ! La acea vreme, preşedintele ţării, Traian Băsescu, a negat vehement faptul (iminenţa turismului electoral orchestrat de către PD-L), solicitând demisia ministrului internelor, care a înaintat-o, dar alături de toţi ceilalţi miniştri PSD. Iată că nu a fost decât o chestiune de timp până ce afirmaţiile ministrului internelor să se adeverească ! În defavoarea nu numai a PSD-ului, din nefericire, ci a întregii Românii…! (pentru detalii, vă rog să accesaţi această pagină: http://www.cotidianul.ro/boc_il_remaniaza_pe_ministrul_de_interne_dan_nica_video-99386.html). Şi, să nu uităm, la o zi după terminarea alegerilor, capii PD-L-işti au fost surprinşi, de către reporteri, tocmai la Ministerul de Interne… ! (aflaţi mai munlte aici: http://www.jurnalul.ro/stire-politic/intalnirea-de-la-interne-529807.html). Ceva e putred, la mijloc, nu-i aşa ?! Oricum, toţi funcţionarii şi trepăduşii PD-L ştiau bine, încă de pe atunci, că se pregătea o „fraudă masivă”… Unii dintre ei, mai mult sau mai puţin întâmplător, mi s-au destăinuit personal. Nu i-am înţeles, la acea vreme. Nu puteam să-mi imaginez ce însemna, în viziunea lor, „masivă”. Îi înţeleg acum…

PUNCTUL TREI

Nici măcar PSD-ul, acum cinci ani, nu a cutezat să fraudeze alegerile într-un asemena hal… Dacă o făcea, Traian Băsescu nu ar mai fi fost, măcar pentru o singură zi, preşedinte, dată fiind diferenţa mică, atunci ca şi acum, dintre el şi contracandidatul său PSD-ist… În mod paradoxal, atitudinea PSD-ului se dovedeşte a fi, peste timp, mult mai democratică, în privinţa respectării libertăţii alegătorilor, decât atitudinea PD-L-ului ! Nu credeam să ajung, vreodată, să surprind vreun aspect pozitiv al PSD-ului… Iată că am trăit să o văd şi pe asta: maşinăria de fraudare PSD-istă, atât în urmă cu cinci ani, cât şi acum, este o jucărie, în comparaţie cu aceea PD-L-istă…! Câteva mii de secţii „speciale”, în toată ţara, în locuri dintre cele mai stranii, majoritatea în medii rurale… De exemplu, la noi, în judeţul Botoşani, au fost, asemenea secţii speciale, la Pomârla… la Ibăneşti…, în zone declarate „turistice”… De unde au născocit, lichelele PD-L-iste, potenţialul „turistic” al acestor zone ?! (Situaţia e valabilă la nivelul întregii ţări: http://www.cotidianul.ro/turism_electoral_record_in_judete_fara_obiective_turistice-87477.html). De la Elena Udrea, probabil, fosta ministră a turismului… Numai că au omis lucrul esenţial, când au născocit această titulatură: ei aveau în vedere nu orice fel de turism, ci… „turismul” electoral !!! (http://www.cotidianul.ro/basescu_fruntas_la_turism_electoral-105280.html). Aşadar, să reţinem: „Diferenţa de 32.746 de voturi dintre cei doi candidaţi a cântărit – aşa cum anticipam după primul tur de scrutin – enorm în stabilirea ierarhiei finale”. Asta înseamnă că în România alegerile au fost câştigate nu în afara graniţelor ţării, ci în ţară, la SECŢIILE SPECIALE ! Deoarece, 32.746 de voturi înseamnă o diferenţă de 65.492 de voturi, între cei doi candidaţi, adică aproape de decalajul real afişat de BEC la finalul numărătorii voturilor (un decalaj de aproximativ 70.000 de voturi). DAcă mai punem aici şi faptul că şi secţiile din afara graniţelor ţării sunt, în felul lor „speciale”, înţelegem unde s-a jucat miza acestor alegeri. E de presupus, însă, că aceste voturi, de la secţiile speciale, sunt multiple, astfel că decalajul real se dublează, cel puţin !!! În ţară, bineînţeles, secţiile speciale au fost conduse de PD-L-işti. Aceştia au direcţionat, spre ele, mai mulţi „turişti” electorali decât au reuşit PSD-iştii. E şi normal, frâiele puterii, în România prezentului, sunt în mâinile PD-L-ului. Asta însemnând: poliţia, jandarmeria, etc. Cine să facă controale, cine să depisteze fraudele ? DAcă la alegerile parlamentare anterioare, în urma introducerii CNP-urilor în computer, au fost depistate peste 13.000 de voturi multiple, ce să mai spunem aici ?? Bineînţeles, nu afirm că numai PD-L-ul a recurs la tactica votului multiplu („motivarea” oamenilor de la ţară îndeosebi, dar şi a muncitorilor, de către patronii lor), nici PSD-ul nu e străin de acest procedeu, însă rezultatele arată, clar, că „campion”, la fraudă (după cum potrivit subliniază cotidianul de mai sus), a fost Băsescu, nu Geoană ! Dar, ca să vă daţi mai bine seama de proporţiile gigantice ale fraudei, e de ajuns să faceţi un calcul simplu: dacă la fiecare dintre cele mai bine de 3.500 de secţii speciale s-au furat (în felul indicat mai sus, prin vot multiplu, dar şi prin alte mijloace) câte o sută de voturi (adică câte o sută de oameni aduşi din alte părţi ca să voteze a doua oară), ajungem la un total de 350.000 de voturi !!! Iar cifrele făcute publice în articolul de mai sus nu sunt departe de adevăr… Deşi, ele provin de la Biroul Electoral Central, şi nu prezintă totală credibilitate, din punctul meu de vedere! Bineînţeles, aceste 10 voturi reprezintă doar media. Eu cred că baremul a fost atins în cadrul fiecărei secţii speciale, deoarece aceasta a fost menirea lor !!! Aşadar, se profilează, din ce în ce mai cert, faptul că Mircea Geoană a fost alesul românilor, la alegerile din 6 decembrie 2009, şi că rezultatul votului colectiv a fost FURAT. Modalităţile de furt au fost, însă, variabile. Să vă dau numai un exemplu: la Ibăneşti (Botoşani), o persoană apropiată mie a fost obligată, de câtre directorul ei (membru PD-L) să vină să voteze şi la secţia specială din localitate, unde acest director a fost şef. Ei bine, când a ajuns acolo, directorul i-a solicitat să pună ştampila de patru ori pe Băsescu, pentru a-i recunoaşte votul, pentru a-l putea verifica ! Paradoxal, nu ?! (În treacăt fie spus, persoana respectivă a înregistrat, totul pe reportofon… în vederea unui şantaj viitor…). Ei bine, furtul s-a făcut şi în felul acesta… Adică, liderii locali ai PD-L s-au asigurat că Mircea Geoană va fi lipsit şi de o mare parte a voturilor ce-i reveneau în mod normal… Iar, un vot în minus pentru Mircea Geoană (care nu mai apucă să fie exprimat) înseamnă vot mai puţin contra lui  Traian Băsescu !!! Iată cum se explică, în parte, numărul mare al voturilor anulate (peste 130.000)… Jalnică Românie, aş spune eu, în nici într-un caz „dulce Românie”…, precum poetul, odinioară! Ce să mai spun despre voturile furate în diaspora ?? Când, pe 6 decembrie 2009, ora 21.00, PD-L-iştii au văzut că, în ciuda tuturor eforturile lor, cu toată frauda lor masivă, totuşi Geoană este, încă, în avantaj, au dat ordin, la ambasadele din străinătate, să fabrice, masiv, voturi pentru Băsescu !!! Astfel se explică că voturile din diaspora sunt, în proporţie de 80%, pro-Băsescu (nu neapărat prin orientarea către dreapta, a românilor emigraţi… deoarece, să nu uităm, şi o dictatură poate fi de dreapta, cum a fost aceea a lui Carol al II-lea, cu care din ce în ce mai mulţi analişti încep să-l compare pe Băsescu…; şi, să presupui că toţi românii din diaspora sunt orbi, e greu). Mai e şi factorul psihologic: pentru susţinătorii lui Geoană, din diaspora, să se prezinte la vot devenise ceva inutil, după ce se declarase, pe toate televiziunile, că Mircea Geoană a câştigat alegerile ! Ei s-au bucurat, dar e de presupus că mulţi nu s-au mai prezentat la vot. S-au prezentat, însă, susţinătorii lui Băsescu, care voiau, în felul acesta, să răstoarne situaţia, motivaţi fiind de situaţia de la finalul zilei de 6 decembrie, din România ! Aşadar, altă mare nedreptate: în diaspora, s-a votat DUPĂ CE în ţară alegerile s-au încheiat !!! La Paris, de exemplu, s-a votat şi după ora 21.00… când secţia ar fi trebuit să fie închisă. Mulţi au estimat că numărul votanţilor a depăşit posibilităţile reale de asimilare ale respectivelor secţii… (de reţinut că, la secţiile speciale, votantul trebui să scrie şi o declaraţie, nu numai să arate buletinul, să fie înscris într-un tabel, să aştepte ştampila, etc…). E de presupus, aşadar, că şefii secţiei au primit ordinul de a fabrica, masiv, voturi, pentru Băsescu… CNP-urile unei mari părţi a românilor din diaspora erau deja pregătite, astfel încât… s-a trecut la vot !!! S-au semnalat, deja, cazuri de români din diapora care s-au trezit că au „votat”, stând confortabil acasă, în faţa televizorului ! Iarăşi, sute, mii de voturi, cred… De fapt, exact cât îi trebuia lui Băsescu !!! Şi, în plus, de ce a avut nevoie, staful electoral al PD-L, de o maşinărie atât de infernală de numărătoare paralelă, a voturilor (ilegală, în fond, deoarece aparţine serviciilor secrete, fapt pe bună dreptate anchetat, astăzi), dacă nu pentru a şti, la timp, cât anume să mai fure ??? Practic, dacă e să ne gândim numai la sutele, miile de autobuze cu muncitori care au fost direcţionate, de către patronii PD-L, către secţiile speciale din întreaga ţară, pentru a vota a doua sau a treia oară (încredinţaţi fiind că nu vor păţi nimic, adică că nu vor plăti, pentru fapta lor, în faţa legii… doar legea e de partea PD-L-iştilor, nu ?), ajungem la nişte cifre înspăimântătoare, ca indicator al fraudei !!! Practic, 100.000 de voturi furate, adică de voturi duble, în favoarea lui Traian Băsescu, înseamnă, automat, 200.000 de voturi în favoarea aceluiaşi !!! Iar diferenţa dintre Băsescu şi Geoană se dublează… Adică: 200.000 de voturi în favoarea lui Băsescu, 200.000 de voturi în defavoarea lui Geoană, astfel că se ajunge la un decalaj de 400.000 de voturi, între cei doi candidaţi !!! Eu bănuiesc, însă, că cifra e mai mare decât atât… (bineînţeles, nici PSD-ul nu este străin de acest fenomen, astfel că voturile în favoarea lui Geoană au avut, şi ele, acelaşi efect, numai că, fiind mai puţine, nu i-au adus câştig de cauză; dar eu combat, aici, ilegalitatea în sine, inclusiv rezultatul exercitării acestei ilegalităţi şi beneficiarul ei principal). Şi, chiar în aceste incredibil de defavorizante condiţii (în condiţiile în care frauda PSD-ului a fost considerabil mai redusă), Mircea Geoană, în momentul închiderii secţiilor de votare de pe teritoriul României, a ieşit în avans !!! Înţelegerea acestui fapt nu poate să nu înspăimânte, pe oricare dintre oamenii cinstiţi care încă mai locuiesc în România. Este ceva nemaiîntâlnit în epoca post-ceauşistă !!!

Iată, aşadar, cum s-a ajuns ca un singur individ – Traian Băsescu – să dispună de mai multe voturi decât o întreagă coaliţie… Iată cum, în România mileniului trei creştin, într-o ţară care pozează prin ortodoxia ei, un singur om, care a acaparat, în mâinile sale, întreg aparatul de stat, este mai puternic decât o coaliţie (în mod evident majoritară) de partide politice !!! Faptul că am intrat, deja, într-un regim dictatorial de dreapta, este mai mult decât o certitudine. Este un blestem !!! Iar asta, bineînţeles, cu complicitatea a multe milioane de români, care i-au acordat votul, cu seninătate şi inconştienţă, acestui tiran care nu a ajuns, încă, la apogeul tiraniei sale „constituţionale”. Ce să-i faci, în urmă cu trei ani, când a fost suspendat, a fost reconfirmat, în funcţie, de către aceiaşi votanţi „de manevră”… Aflăm, acum, că aproximativ 13.000 de voturi au fost dovedite ca fiind frauduloease, nelegale, la alegerile parlamentare din urmă cu un an, atunci când inclusiv Elena Băsescu, fiica lui Traian Băsescu, a fost aleasă ca parlamentar european… Ce să-i faci, atunci a fost doar o sumară repetiţie, faţă de ce s-a petrecut acum… Clanul Băsescu este cât se poate de palpabil, a prins, în ghearele sale, România, şi nu are de gând s-o slobozească prea devreme… Dacă Tom Gallagher a scris, în urmă cu un deceniu, o carte memorabilă : „România, destinul unei ţări furate” (referindu-se la trecerea averilor statului comunist în mâinle unei minorităţi), ar trebui, fără doar şi poate, să se gândească serios să scrie şi volumul al doilea… Furtul, în România, a atins noi cote, este chiar apogeul istoriei noastre post-comuniste de 20 de ani …! Mai rămâne să se revină, la modul propriu, la sclavia de odinioară, la „legarea de glie”, eventual la „şerbie”, şi asta tot în numele „salvării naţiunii de la pieire”…! Să vezi şi să nu crezi…! Ruşine !!! Ruşine !!!

PUNCTUL PATRU

Marea dezamăgire o reprezintă, totuşi, cei 5 milioane de români care au votat cu PD-L-ul… Prin conduita, prin comportamentul său, acest partid nu avea cum să mă mai dezamăgească: nu nutream nici o iluzie, în privinţa lui… Ştiam perfect de ce este capabil. Nu i-am crezut, însă, pe români, atât de naivi… şi atât de orbi. Mai corect spus, nu am crezut că românii din această categorie sunt atât de numeroşi… Cel mai frumos scenariu, pentru România, ar fi fost ca în turul doi să ajungă Mircea Geoană şi Crin Antonescu, iar la finalul alegerilor preşedinte să devină Crin Antonescu… Dar, pentru aceasta, ar fi trebuit să se voteze cu totul altfel, în primul tur. Românii nu au fost, însă, atât de luminaţi, după cum nici nu vor fi, multă vreme de aici încolo…

Dar de ce afirm că aceşti 5 milioane de români reprezintă o cruntă dezamăgire ? Nu deoarece au votat, la modul simplu, cu exponentul unui partid de dreapta. Nu… Doamne fereşte ! Ci pentru că exponentul acestui partid de dreapta nu a afişat, nici măcar o secundă, discursul tipic al dreptei ! De fapt, nici nu avea cum să se întâmple aşa, deoarece discursul lui Traian Băsescu a fost, în esenţa sa, unul negativ !!! Da… un discurs negativ, revendicativ,  răzbunător, ameninţător, pus pe harţă şi răfuială… Prin contrapondere, discursul lui Mircea Geoană – care, mărturisesc, mi-a câştigat, prin aceasta, respectul – a fost şi este, încă (un paradox absolut, pentru politica românească post-decembristă), un discurs pozitiv, împăciuitor, constructiv, operativ, prospectiv. Discursul tipic al unui diplomat, după cum s-a spus. Un discurs lipsit de atacuri frontale, mârlăneşti, la adresa contracandidaţilor săi. Un discurs civilizat. Dar nu…! Românii nu s-au dovedit a fi, deloc, receptivi la un astfel de discurs ! Nu… La noi încă prinde discursul fracţionar, negativ-ostensiv, revendicativ…! Românii încă persistă, după 20 de ani de postcomunism, asupra negativului, în istorie, şi nu asupra pozitivului. Acesta le rămâne, pe mai departe, străin, atât de strâin, încât nu manifestă, absolut deloc, receptivitate, faţă de el ! Pozitivitatea nu „sună bine”, nu este percepută drept o notă armonică, firească, de către urechile lor. Cel ce gândeşte pozitiv, cel ce afişează idei constructive, pare a minţi. În schimb, cel care le promite o fantomatică „răfuială” cu „mogulii”, cu baronii politici, deşi nu numeşte pe nimeni, deşi cultivă discursul difuz (şi asta de 5 ani…), este creditat cu încredere, şi, în consecinţă, încununat cu votul unei mulţimi înspăimântător de numeroase… Este o realitate, aceasta, recunoscută de către toţi analiştii politici: Traian Băsescu nu a venit cu nimic constructiv, în campania sa electorală, discursul său nu a trădat nici măcar un singur proiect naţional de anvergură… Spre deosebire de contracandidatul său, Mircea Geoană. Care, în virtutea pregătirii sale profesionale, se şi pricepe, în ale economiei, dreptului, diplomaţiei… Dar, se vede, pozitivitatea chiar nu a contat, în aceste alegeri, chiar nu contează, pentru românul tipic de azi.

PUNCTUL CINCI

Mircea Geoană a pierdut votul celor (mai mult…)

Citește articolul întreg | Make a Comment ( 5 so far )

Cele 33 de trepte ale Golgotei

Posted on 25/09/2009. Filed under: Lucian Alecsa | Etichete:, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , |



Lucian Alecsa şi cele 33 de trepte ale Golgotei

coperta Lucian Alecsa

Volumul „Iluzionista Babette”, apărut în 2008 la editura Vinea din Bucureşti, marchează o semnificativă cotitură în creaţia poetică a lui Lucian Alecsa. Experienţa bolii şi iminenţa morţii au schimbat, în mod dramatic şi radical, registrul tematic al poetului botoşănean, astfel că, fără ca stilul poetic să fie cu totul altul, cartea aceasta nu poate decât să-l surprindă, pe cititorul familiarizat cu plăsmuirile sale literare anterioare. Lucian Alecsa rămâne, prin acest volum, acelaşi autor provocator, sfidător de prejudecăţi, experimentând registre lirice oarecum incomode simţului poetic comun (e suficient să ne amintim, pentru aceasta, de „Ţinutul Klarei”, precedentul său volum de poezie), dar dobândind, în plus, o gravitate aproape metafizică, o disperare atent temperată, o reflexivitate dintre cele mai profunde şi mai productive.

Simpla constatare că volumul cuprinde un număr de 33 de poeme poate fi grăitoare, pentru exegetul care are curiozitatea şi răbdarea să le numere, fiind, totodată, aproape imposibil să nu asocieze, faptul, cu cei 33 de ani ai lui Iisus, pe pământ, printre oameni, ani care reprezintă, totodată, câte o treaptă a Golgotei pe care şi-a asumat-o în chip exemplar. Analogia nu va mai părea deloc forţată după ce vom constata, parcurgând fiecare poem al volumului, că urcăm, şi noi, împreună cu poetul moldav, treptele Golgotei sale, aşa cum a înţeles să o imortalizeze în litera pătrunsă de duhul poeziei. Purtaţi de valurile stilului liric alecsian, pătrundem, astfel, din ce în ce mai adânc, în culisele încrâncenatei lupte cu moartea, cu boala, cu timpul, într-o împotrivire eroică faţă de degradarea universală căreia omul nu are cum să i se sustragă, degradare simultan carnală şi spirituală. Încleştarea la care suntem făcuţi, peste timp, martori, este dintre cele mai dramatice, trucurile ieftine, ale poeticii postmoderne, sunt abandonate din start, talentul autentic al poetului fiind singurul care ne transpune într-o ipostază limită a umanului: luarea lucidă la cunoştinţă de propria sa finitudine, în contextul iminenţei marii treceri.

Vă invit, aşadar, să parcurgem împreună, treaptă cu treaptă, Golgota lui Lucian Alecsa, pentru a surprinde, dinlăuntru, pulsul periplului său liric inedit, tinzând către ceea ce îndeobşte se numeşte, în critica şi în hermeneutica literară, viziunea comprehensivă asupra operei.

1

În deschiderea volumului, îl descoperim pe poet transfigurat de viziunea morţii, a infernului, în calitatea lor de realităţi palpabile ce caracterizează chiar interioritatea lumii şi a sufletului său. Nu e limpede, încă, ce anume generează această viziune, cert e numai că lucrurile stau aşa, încă de la începuturi, în pofida orbirii de sine a sufletului. „Alfabetul Braille”, sintagmă care conferă, de altfel, titlul poemului (totodată instrument ce serveşte, de obicei, nevăzătorilor, spre a putea citi – cu degetele, nu cu ochii – deci pentru a putea transforma lumea într-un text (logos) lesne de parcurs), rămâne, în acest prim stadiu, doar un deziderat: „dar poate e mai bine aşa / absenţa e cel mai nevinovat culcuş / tăcerea are gură de aur / şi alfabetul braille încă nu este cunoscut”. Avem de-a face, putem conchide, cu un soi de precunoaştere, în care poetului îi este dată numai intuiţia existenţei adevărului, nu şi  posibilitatea de a-l citi. Starea de orbire, ce defineşte, în general, încă de la naştere, omul, suportabilă, pentru cel viguros, devine un coşmar, pentru muribund.

2

O primă încercare de autolimpezire, urmând acestui amar început, marchează cea de-a doua treaptă a Golgotei prin care trece, şi în planul real, şi în cel liric (ele se suprapun fără a se distinge), Lucian Alecsa: scrutându-şi viitorul, în tentativa sa de a-şi citi destinul, poetul apelează la substitutele creştinismului (acesta, pesemne, fiind cu totul deconstruit, dezvrăjit, în timpurile noastre). Şi, la cine altcineva ar putea apela, decât la „Vrăjitoarea Amanda” ?! Aceasta ni se arată ca fiind o făptură halucinantă, „cu glasul spart”, „cu părul răvăşit”, „cu sfârcurile obraznice”, care nu se sfieşte a-i pune, poetului, diagnosticul cel mai necruţător: îi arată, întru totul, CINE este… Răsplata nu conteneşte să survină: „Am pus mâna pe ea, pe ţiganca Amanda / am îmbăiat-o şi parfumat-o / am îmbrăcat-o în haine de sărbătoare / şi-am răstignit-o pe un lemn de stejar / azi o port ca medalion / aducător de noroc / mâine o pot vinde ca pe o boarfă”.

3

Oricât de promiţător pare, însă, acest început, el se dovedeşte a fi o iluzie printre multe altele. Destinul nu se lasă citit nici măcar de către profesioniştii ce-l monopolizează, soluţiile invocate de aceştia se vădesc a fi banale iluzii. De altfel, poetul descoperă că însuşi timpul lumii e îngropat în iluzii, pe care chiar noi înşine le zămislim! Suntem victimele propriilor noastre iluzii, iar conştiinţa iluziei ca iluzie nu ne e de vreun folos! „Iluzionista Babette”, cea care ar trebui, conform statutului său, să limpezească totul şi să-i ofere, poetului, certitudinea destinului său viitor, se arată, în finalul poemului ce-i poartă numele, în nuditatea sa dezolantă: „iluzionista Babette îşi găsi ultima sută de ani / chiar în inima dresorului / pe când i-o arunca halcă cu halcă / câinilor de la porţile iadului”.

4


Unde altundeva ar putea găsi, poetul ajuns în ceasul ultimei lupte pământene, sprijin? Purtat de iluzii, el nu ajunge prea departe. Răspunsul nu se lasă mult aşteptat: în chiar rărunchii propriei sale memorii. Astfel se face că poetul, el însuşi aflându-se, pe sine, în faţa morţii, rememorează moartea bunicului; încearcă să se pregătească, de moarte, învăţând din celelalte morţi, familiare lui (nicidecum studind tratate…). Versurile sunt de o candoare ce nu are cum să nu ne trimită sensibilitatea către copilărie: „peripeţiile bunicului au mai continuat câteva ore / într-un sensibil inconfort îi erau mâinile / cu toate insistenţele nu reuşeau să se împreuneze pe piept / se căutau una pe alta / ca doi îndrăgostiţi despărţiţi de destin” („Bunicul”).

5

Această cale îl conduce, pe poet, la înfrăţirea cu moartea, o înfrăţire conştientă, nu tacită. Ultima este, oricum, intrinsecă omului, prin chiar natura sa acesta purtând pecetea păcatului originar, cel aducător de moarte. Dar a trăi cu conştiinţa morţii, clipă de clipă, a-i resimţi, în ceafă, răsuflarea, e cu totul altceva. Poetul extinde atât de mult, această conştiinţă, încât, la un moment dat, ajunge să se împreuneze cu moartea, într-o orgie halucinantă: „Norii se loveau într-un vast balamuc paranoic / inscripţionând expresia <te iubesc> / în alveolele morţii / fără să le pese c-o excită / Da, am trecut s-o iubesc în neştire / s-o iubesc cu toată fiinţa mea, ca un nebun / o simţeam ca pe-o gaură neagră / absorbindu-mă prin buric / (…) / eram înciotaţi / murea de plăcere, nebuna / (…) / nebuna îmi cânta, mă legăna / îmi dădu şi-o ţâţişoară să mă joc / mă simţeam, ce mai, ca-n uterul mamei !” („Ca-n uterul mamei”). Înfrăţirea cu moartea are darul de a-l azvârli, pe poet, în matca originară a lucrurilor, acolo unde existenţa este ceva incert; exact precum în uterul mamei… unde se dă bătălia pentru viaţă. Constatăm cum moartea creşte, ca prezenţă, în volum, cu fiece poem… Regresia ad uterum se realizează fără ca resorturile vieţii acesteia să fi încetat… într-o încleştare tragică, care ne apare drept inofensivă, pe plan afectiv (există, până acum, în condiţiile absenţei sensului ansamblului, posibilitatea receptării sale ca un spectacol iscusit regizat), tocmai datorită transfigurării sale lirice.

6

Încleştarea aceasta, cu moartea, este epuizantă. Poetul cade pradă reveriei, părţii celei mai vii a sufletului său, acum, când viaţa din trupul său vlăguit este pe sfârşite. Are revelaţia faptului că omul nu a fost creat să fie singur, că omul nu poate muri, în consecinţă, de unul singur, ci numai împreună cu celălalt… La modul autentic, se moare numai în doi… Cheia vieţii este chiar refacerea întregului originar (Adam şi Eva), care, după cădere, funcţionează defectuos. Salvarea poetului, se înţelege, poate veni, şi ea, în urma refacerii acestui întreg: căutarea jumătăţii sale nu mai suportă, în consecinţă, amânare. Versurile sunt cât se poate de sugestive, în acest sens: „fiecare ne-am văzut jumătatea celuilalt / eram cariaţi de întâmplările din viaţa trăită / cerşeam acum îndurare timpului / printr-o gestică disperată / şi prin câteva exerciţii de alunecare în adolescenţă / (…) / ne suspectam reciproc de risipire / şi când colo eram o singură celulă / în prag să se dividă / ca un mesager al speranţei” („Când mă pregăteam de culcare”).

7

Din nefericire (sau poate din fericire), starea de reverie nu poate dura prea mult. Poetul revine, imediat, la crunta realitate a luptei cotidiene, concrete, cu moartea. Iar moartea avansează, în trupul vlăguit al poetului, redută cu redută… Volumul se vădeşte a fi, aşadar, un poem-jurnal, o naraţiune episodică, cursivă, o destăinuire survenită într-o situaţie-limită. Lupta cu moartea este crâncenă, poetul se sforţează, din răsputeri, să nu cedeze: „drăguţa de animăluţă mă suge mai întâi de cuvinte / ce-s amestecate printre globule vechi şi tocite / îmi întinde o cursă / se dă drept stetoscop de ocazie / dorind să-mi acorde un consult total / miezul meu în plin clocot / o respinge la marginea lumii / (…) / iubita căpuşă mă înşfacă în cârcă / aşa fără trup şi cu sufletul gol / considerându-mă cel mai isteric desert” („Căpuşa mea de zile fierbinţi”). Doar refacerea întregului originar l-ar putea salva, pe individ, în ceasul morţii… Câtă vreme celălalt, jumătatea originară, pulsează, încă, de viaţă, nici perechea sa nu poate muri… Moartea nu este, deloc, o bătălie solitară… Totuşi, încet-încet, cealaltă jumătate devine chiar moartea… Moartea se insinuează, şiret, încă din această viaţă, în chiar întregul care ar trebui să ne salveze… (mai mult…)

Citește articolul întreg | Make a Comment ( 1 so far )

Liked it here?
Why not try sites on the blogroll...