Limba română cea… muribundă…

Posted on 14/09/2009. Filed under: Românii din Ucraina | Etichete:, , , , , , , , , , , , , , , , , |


SĂRBĂTOAREA LIMBII ROMÂNE – Cernăuţi, 13 septembrie 2009

Sărbătoarea limbii române, aniversare care se desfăşoară, după cum a devenit tradiţional, deja, în cea de-a doua duminică a lunii septembrie, la Cernăuţi, în Ucraina, a ajuns, anul acesta, la cea de-a XX-a ediţie. Aflată sub patronajul Societăţii „Mihai Eminescu” din Cernăuţi, al cărei preşedinte interimar este, în prezent, Vasile Bâcu, acţiunea se adresează, bineînţeles, îndeosebi românilor din Ucraina, dar nu numai atât: românii de pretutindeni au fost prezenţi la Cernăuţi, încă de la primele ediţii, alături de fraţii lor din nordul Bucovinei. Un destin nedrept şi în mod ruşinos asumat, de ambele părţi ale graniţei româno-ucrainene, îi desparte pe români de ei înşişi. Ca de atâtea ori, în trecut, tot românul este cel mai mare duşman al românului. E limpede, pentru mine, cel puţin, că nu am fost îndeajuns de înţelepţi, de-a lungul istoriei, pentru a ne făuri un sistem educativ (fie el instituţionalizat sau nu) care să cultive şi să perpetueze conştiinţa naţională, măcar la un nivel care să ne furnizeze curajul de a afirma, fără frică, că noi suntem români, şi nimic altceva. Numeroase veacuri românii nu au beneficiat de privilegiul de a-şi trimite copiii la învăţătură. Privind retrospectiv, pot afirma că aceasta a fost o mare şansă a noastră: limba română s-a păstrat, astfel, în matca ei originară, ca şi cultura noastră populară. Cu totul altfel stau lucrurile, însă, astăzi, când orice copil de român merge la şcoală: limba română, în care mama îi vorbeşte din primele clipe de viaţă, o cunoaşte bine, dar ceea ce-i mai trebuie este o brumă de cultură românească, care să-i consolideze conştiinţa apartenenţei sale la neamul românesc. Or, exact aici este punctul sensibil al relaţiilor româno-ucrainene, în momentul de faţă: din ce în ce mai multe şcoli româneşti, din Ucraina, devin, an de an, şcoli mixte, româno-ucrainene, sau mai degrabă ucraineano-române. Asta înseamnă, automat, că, pentru început, doar unele clase de elevi vor fi româneşti, pentru ca, treptat, în cele din urmă să dispară cu totul. Bineînţeles, statul ucrainean are acoperirea legală ideală, în faţa eventualelor acuzaţii care i s-ar putea aduce: faptul se petrece, motivează autorităţile, la cererea familiilor de români. Şi uite aşa ajung, iarăşi, la ceea ce am afirmat deja: românul este, acum ca şi întotdeauna, cel mai mare duşman al românului… Familiile româneşti din Ucraina solicită acest lucru din multe motive, pe care tot românii de dincolo le divulgă, în particular sau în public: foarte mulţi directori de şcoală sunt cumpăraţi sau şantajaţi, de autorităţile ucrainene, altfel că îşi conving, părinţii şi elevii, sau îi constrâng, la rândul lor, să solicite transformarea şcolilor româneşti în şcoli mixte ucraineano-române; mulţi părinţi români sunt tot mai convinşi că ai lor copii sunt şi vor fi discriminaţi, în Ucraina, astfel că singura lor şansă, pentru a se adapta şi integra sistemului social-economic din Ucraina este să înveţe să vorbească cât mai bine limba ucraineană, cea românească „nefiindu-le de nici un folos”; nu în ultimă instanţă, frica de a-şi exprima deschis opoziţia, faţă de asemenea măsuri ale directorilor de şcoli, măsuri susţinute întru totul de inspectoratele şcolare locale, este şi ea un factor care face ca procesul să se deruleze, nestingherit, mai departe, către un final fatal. Că prin acest proces este afectată limba română, aşa cum este ea vorbită de românii din Ucraina, e evident; dar mult mai dureros este faptul că cea care are cel mai mult de suferit este conştiinţa românească, dat fiind că, în absenţa studierii, în şcoală, a istoriei românilor, a literaturii româneşti, ucrainizarea sutelor de mii de români, transformarea lor în nişte bastarzi ai istoriei, este ca şi realizată. Procesul se numeşte – şi să nu ne sfiim să-i spunem pe nume – deznaţionalizare. Da, în 2009, în chiar inima Europei, se desfăşoară, sub ochii întregii lumi, un astfel de proces, fără ca cineva, fie din România, fie din Ucraina, fie din Uniunea Europeană, să se sesizeze, la nivel oficial ! Trădare, din partea unora, discriminare şi indiferenţă, din partea altora. Cert este că statul ucrainean nu poate fi acuzat, în mod simplu şi direct, deoarece, din punct de vedere legal, el este aproape perfect acoperit: există cererile părinţilor români, ca temei al transformării şcolilor pur româneşti în şcoli mixte. Ce-i de făcut, în aceste condiţii ? La această întrebare au încercat, timid, să răspundă şi o parte dintre cei care au luat cuvântul la cea de-a XX-a ediţie a Sărbătorii Limbii Române, pe 13 septembrie 2009, la Cernăuţi. De ce „timid” ? Deoarece, deşi pe toţi românii din Ucraina, prezenţi la această sărbătoare, îi preocupă problema, în chip real sau teatral, puţini dintre ei au avut curajul de a o formula, făţiş, pe scena Palatului Copiilor din Cernăuţi… Se înţelege de ce… Şi, aş spune eu, chiar frica aceasta, chiar tăcerea românilor ucraineni, când vine vorba de problema care îi doare cel mai tare, este de la sine grăitoare ! Sau, mai corect spus, tăcerile… spaimele. A vorbi la singular este prea puţin, în raport cu amploarea şi complexitatea fenomenului… Abandonaţi definitv masei umane slave, prin tratatul dintre România şi Ucraina, din 1997, încheiat în mod cu totul nedemn de către Emil Constantinescu, românilor din Ucraina nu le-a mai rămas, se pare, nici o speranţă… Iar prezentul ne oferă spectacolul grotesc al dispariţiei lente, sufocate de incertitudine şi disperare, a românilor şi a limbii române, în ţinuturi care, încă de la origini, au fost ale românilor. Condamnaţi, aşadar, ca pe propriul lor pământ să se dezică de ei înşişi, românii din Ucraina trăiesc, astăzi, o mare dramă, la care orice vizitator de aici, din ţară, nu poate asista decât neputincios. Iar dacă neputinţa noastră, a celor de aici, este atât de mare, ne putem închipui cît de mare este neputinţa celor de dincolo ! Sutele de proiecte frontaliere româno-ucrainene, care se derulează de ani buni, au, din păcate, o eficienţă minimă: rezultatele lor nu sunt deloc vizibile la nivelul maselor de români, beneficiarii lor nu sunt românii simpli, situaţi, în proporţie de 99%, la sate, dat fiind că mediul urban este dominat de populaţia slavă… Nu, beneficiarul principal proiectelor e statul ucrainean, care a găsit, astfel, o portiţă ideală de a înghite fondnuri europene şi, totodată, de a-şi îmbunătăţi CV-ul, în faţa oficialilor europeni. Dar, în realitate, miile de cărţi, care au fost donate bibliotecilor din Ucraina, zac uitate în praful beciurilor, în vreme ce, periodic, acelea care se află, de demult, pe rafturi, sunt, periodic, casate… Totul pe fondul unor substanţiale achiziţii de carte ucraineană… În mod similar, computerele sunt o raritate, în şcoli, şi ca şi inexistente, în familiile românilor din Ucraina, iar softul este în doar în limba ucraineană, fapt care nu ajută deloc la dezvoltarea conştiinţei româneşti, a copiilor români de dincolo… Internetul ar constitui o soluţie viabilă pentru foamea de informare a românilor din Ucraina, însă, fără computere, se înţelege, nu există nici internet… Iar, în tot acest timp, oficialii români nu schiţează nici un gest care să indice că e timpul să luăm atitudine: nu, în viziunea lor, relaţiie româno-ucrainene sunt cât se poate de normale şi de democratice… Cam acestea şi multe altele sunt doleanţele românilor din Ucraina, rostite chiar de ei înşişi, după cum se poate observa şi din înregistrările ce urmează. Eu mă limitez, aici, la a le consemna…

Ca să nu mai lungesc, inutil, discursul, pot să mai precizez că modalităţile de ameliorare, a acestei situaţii, sunt firave. S-ar părea că suntem martorii vinovaţi şi pasivi ai morţii lente a românilor din Ucraina… Toate aparenţele duc către acest tragic sfârşit… E şi motivul pentru care, parafrazând titlul manifestării de la Cernăuţi, am preferat să-mi intitulez articolul „Limba română cea… muribundă…”, ceea ce e acelaşi lucru cu „Limba noastră cea… muribundă” (în loc de „Limba noastră cea… română”).

Pentru cei interesaţi redau, în cele ce urmează, filmul evenimentelor (mai mult…)

Citește articolul întreg | Make a Comment ( 1 so far )

Experimentul de la Ipoteşti

Posted on 07/08/2009. Filed under: Experimentul de la Ipoteşti | Etichete:, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , |


EXPERIMENTUL DE LA IPOTEŞTI

JURNAL DE CENACLU – 1 august 2008

Şedinţă comună a cenaclurilor

EDITOR  (Dorohoi)  şi  CONSTANTIN  DRACSIN  (Botoşani)

Cenaclu la Ipotesti

I.

În faţa Casei Armatei din Botoşani, cenacliştii se adună, treptat, şi împărtăşesc unii altora impresiile ultimelor cărţi citite. Într-una din secvenţe, Vasile Iftime dă glas versurilor unor poeme din ultimul volum al lui Daniel Corbu – Apocalipsa după Corbu.

Vasile Iftime: “De două anotimpuri scriu neîntrerupt această scrisoare/Îmi amintesc amintiri fericite…. Îmi spunea uneori mama: Fericirea ta mă sperie……….”. E pentru tot muritorul…

Ciprian Voloc: Nu forţează expresia, nu forţează…

Ciprian Şoptică: El renaşte, reînvie, ce face…?

Vasile Iftime: Îmi place chestia asta : “Fericirea ta mă sperie…”

Ciprian Voloc: Are leit-motivul acesta care revine… Şi pe leit-motivul acesta a construit totul şi déjà este destul de bun pentru ca el singur să facă întreg poemul. Dacă, pe lângă acest leit-motiv, mai sunt de întâlnit două-trei reuşite, déjà e destul.

Vasile Iftime: Şi începutul, scurt: “Nici eu nu voi muri de-nţelepciune”…

Ciprian Voloc: Oricum, ce ai citit acum este un poem cu tentă autobiografică. Merge pe biografismul celebru al anilor 80.

Ciprian Şoptică: E şi timpul, la el…

Ciprian Voloc: Doar că, într-adevăr, el nu foloseşte un limbaj deocheat… Şi Petruţ Pânvescu, şi el e cu biografismul, la greu… Cred că e stilul dominant, la el…

Vasile Iftime: De la o vreme, dar… cartea lui ce mai bună, aia… Câmpia cu numere, acolo nu-i…

Ciprian Şoptică: Nu, dar v-am spus, e şi un vârf.. când te gândeşti la trecut… Când ai tentă autobiografică de mic, atunci nu-i bine, căci îţi faci testamentul înainte de a… Cât eşti tânăr, visează şi tu la iubire, la.. eu ştiu… frunză verde, la…

Ciprian Voloc: Dar e clar că nu poţi fi judecat decât prin reuşitele tale, prin stilul tău, care trebuie să fie personalizat, nu prin vocea comună a unei epoci…

Vasile Iftime: La Petruţ, Câmpia cu numere e o carte valabilă… Acum, ce încearcă el, mai recent, pe de o parte o să atragă critici, deoarece mulţi îl aruncă în partea aia, către Sorescu…

Ciprian Voloc: Bine, dar critica oricum o atrage orice poem, bun sau rău, reuşit sau nereuşit, problema este dacă critica e favorabilă sau nefavorabilă… Nicolae Căruntu, la o întâlnire din urmă cu un an sau doi, i-a şi spus că e “sorescian”…

Ciprian Şoptică: Păi dacă e din zona aia, a lui Sorescu..

Cezar Florescu: Plus că i-a spus cineva că încercările lui de grafică, anumite stilizări, îl apropie de Dracsin…

Ciprian Şoptică: E “dracsino-sorescian”…

Ciprian Voloc: Bine, dar nu-i ceva rău să te apropii.. Rău e să copiezi… Şi mai rău e să nu te apropii cu nimeni…

Ciprian Şoptică: E o simbioză…

Vasile Iftime: Nu, e dracsino-petruţian…

Ciprian Voloc: Dacă ar aude Petruţ… Dar îi spunem şi lui, oricum…

Vasile Iftime: Dar eu îi spun frecvent, el mă ştie…

Ciprian Şoptică: Când vine, îi spunem: “Domn Petruţ, v-am tras o sentinţă…”

Ciprian Voloc: Treaba unui cenaclu e să spui în faţă… Şi-nainte ca omul să publice, dacă poţi să-l ajuţi… că déjà după ce a publicat e târziu…

Ciprian Şoptică: Eu m-aş bucura să excelez în stilul lui Sorescu sau al lui Blaga…

Vasile Iftime: Să mai citesc din cartea lui Corbu: “A venit şi duminica pedepselor… Prin odăile prin care ne-am iubit s-a lăsat noaptea… Şi o Meccă insuportabilă şi-arată evidenţa… plouă… cresc sânii femeilor… mă scriu şi mă şterg… sângele e împins de un sânge mai vechi……..”  Asta cu “mă scriu şi mă şterg…”, mă gândeam la altceva…

Ciprian Voloc: Da, a folosit… cam brutal a introdus, poate, expresia… El a vrut să spună, cred, că îşi scrie, numele, şi-l şterge… Eu aş fi ales o altă exprimare… Dar a ales-o intenţionat,. E clară treaba, aşa că… (mai mult…)

Citește articolul întreg | Make a Comment ( 2 so far )

Liked it here?
Why not try sites on the blogroll...