Aurelian Antal şi limba sculpturală a poeziei

Posted on 06/07/2010. Filed under: Aurelian Antal | Etichete:, , , , , , , , |



Aurelian  Antal  în  ceasul  debutului  liric

Aurelian Antal dăltuieşte în cuvinte precum în lemnul arborelui interzis din grădina Raiului. Gesturile sale poetice năzuiesc a fi adamice, reiterând, la o altă scară, gestul omului de a numi, în deplină libertate, lucrurile şi fiinţele create de Dumnezeu. Această stare de copărtăşie la creaţia originară îl pătrunde, pe poetul dorohoian, care ne vine în întâmpinare cu o artă plastică a cuvintelor, prezentând veleităţi originale. La Aurelian Antal, cuvintele sunt forţate să intre în tiparul gândurilor, şi nu invers, astfel că, în cele din urmă, cuvintele ni se înfăţişează în haine noi, survenind forme sonore neobişnuite, precum: „tufuieşte”, „nimbându-se luminii” („Prima formulă”), „spumata cărare” („A doua formulă”), „s-a transces” („A treia formulă”), „roată olară”, „cărunt îndurut”, „lacrima cristală”, „înlutită”, „tropăind aerotic”, „ţara ARDEALĂ” („A patra formulă”), „zeul celulic”, „ierbatică fereastră înzăoată la cer”, „îmbotezat”, „ultimatei trame”, „desţăsuită”, „trunchiuri orgiaste”, „au prăguit” („Ergo floral”), „marmoric carnal” („Piatră”), „fire nisipice” („Norocul”), „încuprinsă bucurie” („Basorelief de primăvară”), „femeia pământelor” („…Şi vine femeia ce va să nască vertical…”), „răsărit lumeatic” („În această seară, ţie!”), „sevoase brocarte” („Maria”), „râs lemnifer”, „ofelica scânteiere”, „tânjeşte vârstând” („Îndemn vegetal”), „punctează ocraceu” („19 martie, ca filă de jurnal”), „executaţi erotonic” („Model cu siluete perene”), „cuvintele femeii rodinde” („Utrenică”), „ţâşnituri luminice” („Mărgeluşe”), „frunza solzeşte” („Amurg”), „răstignitura timpului” („Crochiu de toamnă”), „Păsări de vânt, vârtejii”, „norii cei suşi”, „apocalipse fabulice” („Crochiu retinal”), „păstrate sonoric”, („Seară singulară”), „rugini putrezicioase”, „ademenesc gravitic”, „sarea cărnii uleice” („Romanţă oranj”), „spaime albăstrate” („Icar”), „sudale tufe”, „înfurtunatei alienări”, „peticăind tictacul”, „roţi dinţuite”, „se văduvesc” („Nelinişte”), „împecetate diptic” („Expresionism”), „vo” („Vo”), „vreri apocalipte”, „verminică florală” („Ardere”).

Se observă, lesne, că formele lingvistice subliniate nu se regăsesc, în dicţionarul limbii române contemporane. Aurelian Antal remodelează, cuvintele, le resudează conform unor tipare pe care mintea obişnuită refuză să le digere. E nevoie de o îndelungă intimitate, cu poemele sale, pentru a valsa înăuntrul lor. Filtrul gramaticii şi al logicii clasice este simţitor diminuat, gândul şi cuvântul dobândind o libertate pe care doar arta lipsită de prejudecăţi, îndrăzneaţă, poate să o ofere. Marşând, cu mare uşurinţă, de la stările propriu-zis lirice la cele prozodice, Aurelian Antal zămisleşte un volum de o mare diversitate. Aş caracteriza, poezia sa, ca fiind definită de un descriptivism vizionar: autorul „Sculpturilor cantilenice” descrie stări, situaţii, întâmplări arhetipale, înscrise sau neînscrise în memoria colectivă, folosind, totodată, o limbă calchiată pe structura lor. Limbă care nu este, după cum am precizat, deja, limba discursivităţii cotidiene. Pentru a o înţelege, este nevoie ca spiritul să transgreseze tiparele logico-gramaticale înspre starea de intuire a esenţelor universal-comunicante, stare iniţiatică, de transă artistică (şi, totodată, religioasă), în care sufletul inspiratului părăseşte trupul lumesc, pentru a accesa ochiul interior. Ulterior, viziunea aceasta, a celui de-al treilea ochi, este comunicată minţii cotidiene, iar ceea ce rezultă, din această simioză, este chiar limbajul sculptural al poeziei antaliene: fuziune a logicului şi translogicului, a gramaticalului şi transgramaticalului, a tipurilor mentale clasice şi a arhetipurilor.

Bineînţeles, această provocare, pe care şi-a asumă în chip cutezător, Aurelian Antal, prezintă riscuri vizibile. Limba poetică conturată astfel nu poate fi înţeleasă decât de cel ce acceptă să se abandoneze, şi el, acestei stări de transă vizionară. Poetul vine în întâmpinarea, unui atare gest, printr-o inedită coloristică conceptuală, prin stilistica cutezătoare, prin muzicalitatea multietajată a versurilor sale. Receptarea lor depinde, însă, disponibilitatea lectorului către o astfel de cufundare în apa ne-ncepută a cuvintelor, a gândurilor. Rostirile poeziei antaliene dispun de o înaltă vibraţie spirituală, pozitivitatea lor este mai mult decât vindecătoare, efectul lor taumaturgic este capabil să producă, lectorului ce li se abandonează fără rezerve sau prejudecăţi, o stare de liniştire, a minţii, caracteristică experienţelor mistice. Artistul tinde către o permanentă lărgire a câmpului conştiinţei, asimilând, sistematic, teritorii vaste dintre cele ce aparţin, în mod obişnuit, mentalului inconştient. Tematica pe care o abordează poartă, în consecinţă, pecetea acestei mişcări a conştiinţei către substraturile sale: el ne vorbeşte despre formulele creării şi recreării vieţii, despre esenţa spirituală a materiei, despre simbioza dintre vegetal şi animal, despre dimensiunea arhetipală a iubirii, despre ciclurile cosmico-carnale, despre anotimpurile singulare ale sufletului, despre străfundurile sentimentelor matern şi patern, divin şi patriotic, despre sublimele arderi din noi şi din lucruri, toate rostite, în regim de incantaţie, de către „aurelian din zicere de dorohoi / fără stop / plâns prins în secolul nostru / care…? / floare pe-o rană / a unui secol / împuşcat / cu glonţul din şoaptă / stop” („Telegramă”).

Nu este lipsită de interes nici dispunerea grafică a versurilor, creionând desene aproape imateriale, servind drept coordonate criptate, sufletului în transă, simbioza cu desenele artistului oferind, tabloului general, viaţă, armonie şi frumuseţe. Nu este întâmplătoare, din această perspectivă, alegerea titlului volumului, „Sculpturi cantilenice”: dincolo de faptul să suntem martori ai gestului prometeic al artistului de a sculpta în carnea şi spiritul cuvintelor, produsul rezultat în urma acestui proces păstrează ceva din gravitatea, muzicalitatea, rezonanţa afectivă şi ritmul cantilenei (conform dicţionarelor în uz, cantilena este un cântec liric sau epic cu caracter sentimental şi grav, o compoziţie muzicală simplă, dispunând de un ritm uniform).

Aurelian Antal este demiurgul cuvintelor nou-nouţe, reîntrupat Hefaistos al gesturilor prime, menit a reinventa, gândul, dinlăuntrul său, dinspre arderea atotgerminativă, prelungire umilă, dar cutezător-iubitoare, a lui Dumnezeu… înfăţişându-ni-se în carnea unor stihuri poematice pe cale să constituie o limbă  sacră, iniţiatică, transgresând mintea cotidiană, unificând-o cu sufletul cel uitat, de către noi, groparii lui…


Anunțuri
Citește articolul întreg | Make a Comment ( 2 so far )

Remember Mihai Munteanu, Dorohoi, ediţia a II-a

Posted on 20/05/2010. Filed under: ANUNTURI | Etichete:, , , , , , , , , |


Citește articolul întreg | Make a Comment ( None so far )

Despre CUM NU SE SCRIE un volum de poezie !!!

Posted on 22/04/2010. Filed under: Dumitru Petraş | Etichete:, , , , , , , , , , |


Spre marea mea surprindere, răsfoind, on line, primul număr al revistei botoşănene de cultură „Absolut Cultural” (http://www.absolutcultural.ro/AC/), editată şi fondată de către Augustin Eden, număr a cărui lansare va avea loc mâine, 23 aprilie 2010, la Ipoteşti, am descoperit, la pagina 216, un grupaj de poeme din volumul „Lăsaţi-mă să vin”, al lui Dumitru Petraş, apărut sau, poate, încă în curs de apariţie la Editura Laocoon din Botoşani. Iată fotocopia acestei pagini (daţi click pe ea pentru a o vizualiza în detaliu):


Ei bine, până aici, nimic nefiresc ! Însă, încă de la prima ochire, mi-am adus aminte unde şi când mai citisem aceste poeme… Este vorba de o stranie coincidenţă ! Directorul editurii menţionate, cunoscutul jurnalist botoşănean Marian Moroşan, mă rugase, în toamna anului 2009, să scriu o prefaţă la un volum de poeme, trimiţându-mi manuscrisul, pe Yahoo Messenger, dar fără a-mi furniza şi numele autorului. Redau, cu acest prilej, convorbirea purtată ulterior, pe e-mail, cu Marian Moroşan (tot un print-screen, daţi click pe fotocopie pentru vizualizare):

Într-un final, mi-am făcut timp pentru a lectura manuscrisul… Mare dezamăgire, însă ! Cu fiece poem lecturat, începuse să-mi pară din ce în ce mai rău pentru că mă angajasem să scriu despre o carte atât de slabă… (iar acest apelativ, vă asigur, este unul binevoitor). În cele din urmă, luându-mi inima în dinţi (trebuia să mă ţin de cuvânt…), am redactat o scurtă, dar percutantă prezentare, trimiţându-i lui Marian Moroşan următorul mesaj (click pentru mărire):


Ce să vă mai spun… A fost ultima oară când Marian Moroşan mi s-a adresat… pe viu sau on-line ! Se vede bine, a fi sincer nu reprezintă, totdeauna, şi fundamentul aprecierii ce vine din partea celorlalţi… Un lucru am învăţat, din această păţanie: să nu apuci niciodată să promiţi, cuiva, că scrii, despre o carte, înainte de a fi lecturat respectiva carte !!!

În orice caz, dacă tot v-am dezvăluit, până în acest punct, cele petrecute, nu strică să vă aduc la cunoştinţă şi prefaţa pe care am schiţat-o atunci (habar nu am dacă a ajuns vreodată la cunoştinţa autorului…). Cu precizarea că apariţia poemelor acestui autor în primul număr al revistei”Absolut Cultural” nu schimbă cu nimic aprecierile mele. De altfel, autorul a mai apărut şi în Jurnalul Literar din Botoşani (http://www.jurnalulliterar.ro/articole/Poezie/Dumitru-Petras-a-80-un-poet-ajuns-la-vrsta-semicentenara/367/17). În orice caz, nu ştiu dacă veţi fi atraşi de lectura poemelor, dar poate vă va interesa modul meu de a le vedea… Bineînţeles, judecata mea nu este una arbitrară, în sprijinul ei aducând suficiente, zic eu, argumente, respectiv exemple. Să nu mai pierdem vremea, aşadar…

_________________________________________________________

REDAU   MAI   JOS   TEXTUL    SCRIS    DE    MINE    ÎN    NOIEMBRIE    2009

(cu precizarea că am încercat, pe cât posibil, să mă port „cu mănuşi”…):

_________________________________________________________

DESPRE   CUM   NU   SE   SCRIE   POEZIA …

Volumul „Lăsaţi-mă să vin” adună, laolaltă, versuri nostalgice, romanţioase, gravitând în jurul unei teme dominante: viaţa, aşa cum este ea surprinsă în amintirile autorului. Nu este deloc simplu să aşterni, chiar şi câteva cuvinte, despre un volum care nu se armonizează deloc cu tiparele lirice ale prezentului, ci, dimpotrivă, care forţează, atât la nivelul mentalului creatorului, cât şi la nivelul formei exterioare a plăsmuirilor sale, întoarcerea către mijlocul veacului XIX. Folosirea obstinentă a catrenelor, ritmul dominant, preferat de către autor, sistemul dominant de rime (1 cu 3, 2 cu 4) fac ca totul să pară nu doar anacronic, ci chiar anost. Fără îndoială, stilul acesta nu poate fi decât al unui inadaptat al lumii noastre, al unei persoane care refuză contemporaneitatea, cu tot ce înseamnă ea, refugiindu-se într-un univers dominat de vagi amintiri, de vagi percepţii, cărora li se abandonează cu totul. Problema este că, refuzând contemporaneitatea, nu te lipseşti numai de lacunele, ci şi de calităţile sale. Una dintre aceste calităţi este chiar accentul pe care îl pune pe cultura literară. Nu mai poţi fi creator valoros, în orice domeniu (nu doar în cel literar), de multe decenii, fără a avea o cultură de specialitate, tehnică şi critică, deopotrivă, cel puţin de un nivel mediu! Or, această condiţie, obligatorie, nu pare a fi luată în serios, de autorului volumului „Lăsaţi-mă să vin”. Ceea ce ni se oferă, în acest context, este un pariu solitar, purtând marca sfidării timpurilor postmoderne, dar fără a propune, prin aceasta, şi o alternativă viabilă. Bineînţeles, în acest context, nu vom putea vorbi despre poezie, în paginile cărţii de faţă. De la simpla versificaţie, până la autentica poezie, este un drum foarte lung. Autorul acestor înşiruiri de catrene nu poate fi situat, aşadar, decât în rândul plăsmuitorilor de versuri a căror ascensiune, către chipul poeziei, se lasă, încă, aşteptată.

Ce ne oferă, în consecinţă, volumul de faţă, astfel încât să merite efortul de a-l parcurge? Aş spune că lectura nu poate fi decât variată, ghidată fiind în primul rând de aşteptările receptorului. Or, pentru un lector exigent, bun cunoscător al istoriei şi criticii literare, familiarizat cu exigenţele poetice ale prezentului, volumul nu are mai nimic de oferit, în afara câtorva învăţăminte despre cum nu trebuie să se scrie, poezie, la începutul mileniului trei creştin. Dimpotrivă, pentru un lector puţin sau foarte puţin exigent, volumul ar putea constitui o lectură menită să delecteze, dar, iarăşi, îndrăznesc să afirm că nu la o lectură sistematică, a sa. Motivul este simplu: fiecare plăsmuire lasă impresia (neplăcută, inevitabil) că nu reprezintă altceva decât o altă variaţie asupra aceleiaşi tematici, cu reluarea obsesivă a aceloraşi motive, idei. Pentru a-mi argumenta observaţia, este suficient să enumăr sintagmele în care unul şi acelaşi genitiv revine într-un ritm scăpat, parcă, de sub control, trădând una dintre preocupările fundamentale ale autorului, aceea de a combina, un număr limitat de cuvinte, în cât mai multe feluri: „noaptea vieţii”, „cezariana vieţii” („Zbor deschis”), „mecanismul vieţii” („Însetat”), „steaua vieţii”, „amurgul vieţii” („Glas de stele”), „timpul vieţii” („N-aţi ştiut”), „drumul vieţii” (Apă crudă”), „drumul vieţii” („Drumul mers”), „amurgul vieţii” („Am visat”), „visul vieţii” („Prispa verde”), „timpul vieţii” („Altarul sufletului meu”), „visul vieţii” („Să te găsesc”), „amprenta vieţii” („Amprente”), „noaptea vieţii” („Sunt”), „izvorul vieţii” („La toţi”), „drumul vieţii” („Port zarea”), „distanţa vieţii”; „ceasul vieţii”, „timpul vieţii” (Către casă”), „trecutul vieţii”, „drumul vieţii” („Drumuri lungi”), „ziua vieţii”, „paşii vieţii”, „rugăciunea vieţii” („Rugăciunea vieţii”), „amurgul vieţii”, „veacul vieţii” („Mi-ai spus”), „visul vieţii”, „glasul vieţii” (Dar unde…”), „steaua vieţii” („O să revin”), „rădăcina vieţii” („Apa vântului”), „fructul vieţii”, „vântul vieţii” („Vântul vieţii”), „poarta vieţii” („O rază”), „drumul vieţii”, „ziua vieţii”; „ceasul vieţii”, „trupul vieţii” („Privire”), „veacul vieţii” („Porţi de dor”), „drumul vieţii” (Drumul vieţii”), „visul vieţii” („Rugăciune”), „timpul vieţii” („Aaproape”), „timpul vieţii”, „glasul vieţii” (Trupul vieţii)”, „viaţa vieţii” („Scriu”), „datoria vieţii”, „cardul vieţii” („Timpul dator”), „visul vieţii” („Galaxii de dor”), „iubirea vieţii”, „secunda vieţii” („Mai am de mers”), „vioara vieţii” („Cunosc”), „timpul vieţii” („Tu eşti”), „focul vieţii” („Focul vieţii”), „crucea vieţii” („Vas de sărutări”), „speranţa vieţii” („Pruncul iubirii”), „apa vieţii”, „trupul vieţii”, „visul vieţii” („Visul vieţii”), „speranţa vieţii”, „gazda vieţii” („Licitaţie”), „mireasa vieţii” („Cer”), „steaua vieţii”, „trupul vieţii” („Veniţi”), „coul vieţii”, „iubirea vieţii” („Aş vinde”), „rugăciunea vieţii” („Împreună”), „copacul vieţii”, „gândul vieţii” („De mă lăsaţi”), „circuitul vieţii”, „mărul vieţii”, „firunl vieţii”, „coroana vieţii”, „durerea vieţii” („Visul”), „clipe vieţii” („Aproape”), „secunda vieţii”, „ecoul vieţii” („Lăsaţi-mă să vin”), „izvorul vieţii”, „umbra vieţii” („Iubirea mătăsoasă”), „setea vieţii” („aştept”), „crucea vieţii” („Departe vin, departe sunt”), „toamna vieţii”, „gara vieţii” („Opresc privirea”), „timpul vieţii”, „puterea vieţii” („De merg”), „durerea vieţii”, „forţa vieţii” („Rugăminte”).

Acest exemplu nu este deloc singular (deşi, chiar şi dacă ar fi singular, tot ar reprezenta o catastrofă, pentru volum, prin amploarea sa…). Există enorm de multe sintagme similare, care se repetă, de la un poem la altul, astfel încât impresia generală, care domină percepţia cititorului, la finalul volumului, este aceea că a lecturat… unul şi acelaşi poem, sau, mai precis, câteva zeci de variaţii ale… unuia şi aceluiaşi poem. De aici şi sentimentul general de monotonie, care te apasă, cu cât înaintezi, mai mult, către finalul cărţii.

Există, bineînţeles, şi versuri reuşite, în volum, însă ele, puţine, sunt eclipsate de numărul mare al celor neizbutite (aceasta făcând abstracţie de prezenţa sufocantă a tertipurilor). Per ansamblu, rima îl domină pe autor, şi nu invers! Impresia generală este aceea că cuvintele sunt potrivite doar de dragul rimei, fără ca autorul să aibă, neapărat, ceva de spus, sieşi sau celorlalţi, în afara celor câteva figuri, motive, teme obsedante, care-i revin, în permanenţă, în minte…

Versificaţia aceasta pare a se potrivi romanţelor, gen muzical ai cărui adepţi sunt, fără îndoială, minoritari, astăzi. Şi, bineînţeles, am putea vorbi, astfel, de o posibilă grilă de lectură a volumului, cu putinţă de adoptat de către fanii genului. Ceilalţi, însă, să ia aminte! Nu întotdeauna universul lăuntric, al unui autor, are ceva de spus şi celorlalţi.



Citește articolul întreg | Make a Comment ( None so far )

Cenaclul EDITOR – 24 august 2009

Posted on 31/08/2009. Filed under: Editor 2009 | Etichete:, , , , , , , , , , , , , , , , |


Anul 2009 s-a anunţat, de la bun început, ca un an de criză, dintr-o multitudine de puncte de vedere: astrologic, financiar, politic, spiritual etc. Deşi nu s-a încheiat, încă, putem afirma că faptul s-a repercutat şi asupra creaţiei şi activităţii literare, cel puţin la nivelul Cenaclului Editor. Nu există, însă, circumstanţele unui pesimism absolut, dovadă modul în care s-a desfăşurat cea dintâi şedinţă a anului 2009: fără a beneficia de o publicitate deosebită, au fost prezenţi opt cenaclişti: Alex Mihăescu, Tania Miclescu, Andreea Tudosă, Diana Drescanu, Corneliu Drescanu, Robert Lupaşcu, Nicu Anton şi subsemnatul.

Prima parte a întâlnirii s-a rezumat la un schimb constructiv, fructuos, de impresii, care au creionat activitatea literară şi profesională a celor prezenţi, în vara anului 2009

Cea de a doua parte a întâlnirii a adus, în prim-planul atenţiei, două din membrele lotului botoşănean al Olimpiadei Naţionale de Limba şi Literatura Română din 2009: Andreea Tudosă şi Tania Miclescu.

La debutul ei în cenaclu Andreea Tudosă a lecturat o serie de gânduri, de cugetări proprii, fapt care i-a determinat pe cei prezenţi să remarce înclinaţia către filosofie, a autoarei, ca şi nevoie imperioasă de limpezire, pe care ea o resimte. Redau câteva dintre memorabilele şi stranile maxime: „resurecţia logicii poate fi considerată o revelaţie, însă este doar confuzia unui eu ce zboară pe aripile altui zburător, inconştient de coloristica sentimentelor pe care le posedă”; „în plan spiritual, echilibrul defineşte idealul ce pare mai accesibil”; „eşti pregătit pentru un zbor spre trecut, întru declanşarea anamnezei unei vieţi anterioare?”; „e greu de crezut că am putea trişa în faţa unei inevitabile transvoluţii, însă gradul de adaptabilitate al unei fiinţe umane este condiţionat de motivaţia ce domină subconştientul”; „ar face un minut diferenţa? Am putea acorda, din cele şaizeci de secunde însuşite în taină, treizeci de secunde laturii materiale, şi treizeci de secunde laturii spirituale? Să fie oare acesta, echilibrul după care tânjesc atât de multe persoane?”; „demitizarea are drept consecinţă uitarea în ruină. Ai evada, în trăire, dacă o forţă transcendentă ţi-ar arăta acul ceasornicului înlemnit, la o oră distanţă de ultimul tren?”; „acest autograf, reprezentat de dorinţa de a scrie, de a mâzgăli măcar un rând din opera lumii, constituie urmele unei treceri fantomatice printr-un timp şi un spaţiu bine definit. Materializarea unui sentiment se realizeaz prin intermediul scrisului, acelaşi scris ce anticipează destine, cu acelaşi condei ce a semnat multe sentinţe hieratice”.

Apogeul şedinţei de debut a Cenaclului Editor din vara anului 2009 a constat în lectura a două poeme semnate de Tania Miclescu, componentă deja cunoscută, a cenaclului. Comentariile realizate la faţa locului le redau, în cele ce urmează, în paralel cu reproducerea poemelor, aşa cum au fost ele prezentate, în manuscris:

ÎNGERI


la apus

se izbesc corbii de oglinzi,

se-nchină

şi mor îngeri;

e epitaful lor

la scrierea Cuvântului

când restul e doar lut

şi lege

că îngerii sunt demoni purificaţi

prin bocetul prelung

al păcatului răstignit pe lumină.

GRĂDINA

Mi s-a transformat

sângele în nisip

căutând să cresc

laurii

în cel mai noroios pântec.

Istoria a devenit

bilet de adio la timp;

Dumnezeu s-a scris

întâia dată prescurtat

iar grădina mi-a putrezit.

Ingrată e creşterea invers !

Cenaclul de vară EDITOR se pregăteşte, acum, de cea de-a doua şedinţă din 2009… Oare ce surprize o să-i mai rezerve… muzele ?



Citește articolul întreg | Make a Comment ( 2 so far )

Cenaclul EDITOR 2009

Posted on 21/08/2009. Filed under: ANUNTURI | Etichete:, , , , , , , , , |


afis cenaclu EDITOR 2009

Cenaclul EDITOR: loc al lecturii libere, al opiniilor şi dezbaterilor.

Prima şedinţă din 2009.

Toţi cei interesaţi sunt aşteptaţi !!!

Citește articolul întreg | Make a Comment ( None so far )

Memorabilele întâlniri cu Aurel Brumă

Posted on 02/08/2009. Filed under: cu Ciprian Voloc | Etichete:, , , , , , , , , |


Aurel Brumă reprezintă, de câteva decenii, o instituţie a radioului, scriiturii şi reportajului românesc. Realizator notabil de emisiuni, descoperitor de valori, el a promovat şi promovează, într-o modalitate originală, spirite dintre cele mai variate, din punctul de vedere al categoriei lor socio-profesionale, dar care dispun, toate, de o serie de date comune: prospeţimea sentimentului vieţii, autenticitatea trăirii, puterea de renaştere, vocaţia altruismului, venerarea tradiţiei etc.

Nu este deloc întâmplător, aşadar, popasul în ţinutul Dorohoiului, al lui Aurel Brumă, reiterat periodic, în ultimii ani. Faptul constituie un prilej ideal, pentru experimentatul reporter-scriitor, de a se întâlni şi reîntâlni cu persoane dragi sufletului său, cu oameni simpli, ai locului, dar în opera cărora el are darul de a sesiza extraordinarul, miraculosul, chiar. Cu câţiva dintre aceşti oameni neobişnuiţi, ai locului, Aurel Brumă s-a întâlnit şi primăvara lui 2008: Aurelian Antal, Gică Manole etc. Tot în acea perioadă, mi-a luat, şi mie, primul interviu, despre trilogia „Exorcismul tăcerii”, scrisă în colaborare cu Gică Manole, pe care îl şi reproduc, în cele ce urmează.

De atunci şi până acum, am mai avut privilegiul de a vorbi de două ori, în faţa reportofonului, cu distinsul reporter, ultima discuţie fiind purtată în iulie 2009, despre ultima mea carte publicată: „Şoaptele Gândului – poeseme”, discuţie pe care o reproduc, de asemeni, mai jos.

Aurel Brumă este un spirit mobil, vivace, capabil de inedit şi provocând ineditul. Într-un spaţiu în care alţii nu ar găsi nimic demn de o relatare radiofonică, el descoperă căi către noi înşine, cu un talent rar întâlnit. Stilul său de a formula întrebările, limba românească, cu rezonanţă poetică, pe care o vorbeşte, te aruncă, instantaneu, la un alt nivel al percepţiei propriului sine şi a celuilalt. Intensitatea dialogului purtat cu Aurel Brumă este dintre acelea care au darul de a trece timpul. Iar harul iniţiatorului unui dialog, dincolo de regulile cu valoare de canon ale acestuia, pe care le respectă cu sfinţenie, constă şi în capacitatea de a-l face pe interlocutor să nască cuvinte demne de sufletul care le poartă.

Îţi mulţumim, Aurel Brumă !

Citește articolul întreg | Make a Comment ( None so far )

Liked it here?
Why not try sites on the blogroll...