Această alergare, perpetuă alergare…

Posted on 27/02/2012. Filed under: Alergarea în și pentru sine | Etichete:, , , , , , , , , , , , , , , , , |


 

 

                                                                Autocritica conştiinţei alergării

 

Ar trebui să închinăm un monument alergării. Cu cât clipele ni se împuținează, cu cât înțelegem mai puțin ce anume ar trebui să facem în viață, cu atât ne îndârjim să alergăm din ce în ce mai repede. Dar, întrebându-ne dacă regăsim, în însuși faptul de a alerga, propria noastră esență, nu îndrăznim să răspundem afirmativ. Avem, așadar, o problemă.

Mai rar sau mai des, ne regăsim deprimați. Lipsiți de cheful de a trăi, de a respira, fără acea capacitate a copilului de a se bucura până și de cele mai mărunte lucruri. Fără a ne da seama că depresia e, în fond, o formă de expresie a egoismului. Numai cel preocupat de bunăstarea propriei persoane poate cădea în depresie. Numai cel care nu se mai poate bucura de actul de a dărui, de a se dărui celorlalți. Bucuria neruinătoare este bucuria binelui făcut celuilalt, este bucuria care se hrănește din bucuria generată celuilalt. Or, e imposibil, practic, ca o persoană să nu mai aibă nimic de dăruit, alteia. Leacul depresiei ar trebui să fie conștientizarea absurdității bucuriei axate doar pe propriul ego. A faptului că îngrijirea excesivă a propriului ego conduce, inevitabil, la depresie. Depresia este numai simptomul unui anume fel de a fi. Originile ei sunt metafizice, nu psihologice. Dacă nu conștientizăm faptul, e numai din pricina superficialității noastre și a timpurilor pe care le trăim.

Superficialitatea ne pândește la fiecare pas al spiritului în hățișul cotidian. Până la o vârstă, îi ignorăm puterea. După o vârstă, nu mai dispunem de puterea de a o contracara. A devenit, deja, parte din ființa noastră lăuntrică. O perioadă, mai dispunem de forța de a ne opune nouă înșine – dar confruntarea devine din ce în ce mai aprigă, din ce în ce mai inutilă, mai obositoare. Rezultatul nu e un progres la nivel profund, ci o bătălie superficială cu fantasmele generate de propriul eu, despre propriul eu. Ajungem să fim prinși, pentru toate zilele care ne-au rămas, în plasa propriilor fantasme, noi înșine numai o fantasmă… Cine, ce, cum ne-ar mai putea salva? Oare iubirea?

Iubirea… este, și ea, împărțită, fragmentată. E simplu a susține că ne putem salva prin iubire, numai că iubirea care este pentru toți și pentru toate scade din intensitate până într-acolo încât aproape nu o mai recunoaștem, în vreme ce iubirea pentru un singur lucru sau pentru o singură persoană dispune de atâta putere încât devine tot mai posesivă și mai fierbinte, ajungând să se mistuie de una singură, adică descoperindu-se la fel de instabilă ca și opusul ei absolut, ura. Ar trebui să fim dumnezei pentru a unifica, într-o singură trăire, cele două forme. Dar, după cum obişnuiau să spună vechii greci, noi, oamenii, putem fi cel mult înțelepți…

Este incredibil cât de mult s-au războit, oamenii, încă de la începuturile lor pe pământ. E de mirare că au mai găsit timp pentru un concept cum este cel de înțelepciune. Cândva, în epoca pe care o numim ”antică”, câteva minți, mai luminate decât media timpului lor, considerau că înțelepciunea reprezintă ținta ultimă a omului, pe pământ, adică tocmai ceea ce merită, mai presus de toate, a fi dobândit. Astăzi, după cum se constată la o simplă privire aruncată împrejur, acest ideal este mai îndepărtat ca oricând în raport cu sfera preocupărilor omului modern. Dar, în absența înțelepciunii, omul nu va ști cum să echilibreze, în sufletul său, cei doi vectori ai iubirii, astfel că nici posibilitatea salvării prin sine însuși nu poate deveni realitate. Or, dacă nu se poate salva, prin sine, omului îi mai rămâne să se distrugă – prin sine și de la sine.

Totul, în lumea perceptibilă sau imperceptibilă în raport cu simțurile, dispune de un ”de la sine”. Cel mai evident sens al ”de la sine”-lui este cel creionat de vectorul morții. Murim de la sine, dar nu trăim de la sine. Murim de la sine, în cazul în care refuzăm efortul convieţuirii, exercitarea voinței de a trăi. Dar nu trăim de la sine, în condițiile simplului refuz al condiției noastre muritoare. Chiar și pentru adepții reîncarnării, ai vieților succesive, viața rămâne, în esenţa sa, sforţare.  Pentru a trăi e nevoie de suferință, de frământări, de o luptă oarbă pentru te miri ce – căci bucuriile sunt pasagere iar moartea, în final, acoperă totul cu mantia ei. Și totuși, numai în acest orizont al morții există devenirea noastră, fie ea evolutivă sau involutivă, în raport cu varii criterii către care optăm. Să existe și un ”de la sine” al acestei deveniri? Este, probabil, întrebarea cea mai importantă la care ar trebui să răspundem, dacă ne propunem să formulăm un răspuns altei întrebări notorii: ”ce ar trebui să facem, în timpul ce ne-a rămas?”. Ne putem împlini, destinul pământean, aflând ceea ce ne este dat să fim? Bine, dar cum, ținând cont că până și pentru a ne realiza natura avem nevoie de un minim efort, de chinul deliberat al devenirii? Vocea înțelepciunii ne spune că naturii proprii nu-i este proprie sforțarea și că, dimpotrivă, sforțarea este simptomul opoziției față de această natură. Și atunci, cum putem înțelege efortul creator? El nu ar trebui să existe?

Cu siguranță, societatea modernă complică, indefinit, însuși actul creației. El se regăsește înghesuit într-o schemă rigidă a istoriei culturale, cu un sens presupus evolutiv, cu o raportare – devenită canon – la un trecut în mod excesiv conceptualizat, schematizat, sublimat. În felul acesta, actul creației nu mai este individual, ci colectiv. El nu mai aparține individului decât în măsura în care aparține și colectivității. Faptul de a fi individual, cu manifestările naturale, intrinseci, firești, dominate de simpla tendință a esenţei de a se exprima, nu este considerat un act creator, deși el continuă, împlinește chiar, actul creator primordial, indiferent dacă acesta este considerat divin sau nu. Opoziția omului modern, față de natură, în general, devine evidentă, din această perspectivă. El nu se mai mulțumește cu ceea ce i-a fost dăruit. Se reconstruiește, pe sine însuși. Pentru omul modern, sensul creației este chiar autocreația. Drept consecință, conceptul de natură se diluează, treptat, până la a deveni o necunoscută, iar autocreația devine autoreferențială. Mai mult decât atât, ea dobândește un potențial tot mai distructiv. Autocreația omului devine, treptat, autodistrugerea omului. Cursa nebună, a omului față de sine însuși, se accelerează cu fiecare clipă consumată. Doar moartea pare a se mai desfășura ”de la sine”, cu toate că, aparent, omul începe să o programeze chiar și pe ea. De fapt, treptat şi aproape neobservat, omul devine agentul și programatorul propriei morți. Revoltat împotriva conceptului de natură, pe care se căznește să-l relativizeze, omul ajunge să smulgă, naturii, până și tutela asupra morții. Dar, în felul acesta, el rămâne singur. Singur, față în față cu propriile incertitudini. Oriunde ar privi, nu mai reușește să vadă nimic altceva în afara propriului sine: peste tot e omul, omul, și doar omul… A cărui esență pare a fi doar faptul de a alerga. Fără orizont, fără direcție, fără motivație. Departe de natură, departe de ceilalți, departe de sine. Și totuși, ce s-ar întâmpla dacă conștiința ar refuza să mai alerge? Să fie posibil, acest fapt? Dacă da, cum anume? Cum…?

 

 

Jurnal sicilian,

februarie 2012   

Citește articolul întreg | Make a Comment ( None so far )

Aurelian Antal şi paşii omului în timpul originar al creaţiei

Posted on 03/10/2009. Filed under: Aurelian Antal - PSALMI | Etichete:, , , , , , , , , , , , , , , , , , , |


Zilele Municipiului Dorohoi 2009 – 602 ani de la cea mai veche atestare documentară

Cel mai important eveniment din cadrul sărbătoririi celor 602 ani de la prima atestare documentară a Dorohoiului s-a petrecut în dimineaţa zilei de 2 octombrie 2009: maestrul Aurelian Antal a venit, în întâmpinarea concitadinilor săi, cu o expoziţie personală, intitulată PSALMI.

afis AntalFaptul s-a petrecut, în sfârşit, după ani lungi de amânări şi incertitudini. Într-un final, ceea ce a mai putut fi adunat din creaţia sa în tehnica ANTSOL – aproximativ 70 de tablouri – a fost expus în holul de la etajul Casei Municipale de Cultură din Dorohoi. Despre caracterul miraculos al acestei tehnici, descoperită, de autor, în 1973, s-au chinuit să vorbească prefaţatorii vernisajului, printre care şi subsemnatul. Este, însă, extrem de dificil să surprinzi, în chip satisfăcător, performanţele artistului. Operele sale grăiesc, de aceea, mult mai potrivit, pentru ele însele, motiv pentru care am şi realizat un montaj cu lucrările expuse şi cu încă câteva, pe care am izbutit să le fotografiez în urmă cu doi ani. Celelalte, peste o sută, la număr, care le-au precedat, luaseră, la acea dată, drumul străinătăţii, o parte găsindu-şi odihna inclusiv în colecţii particulare din România. Nu există fotografii ale lor: modul clasic de a fotografia, cel bazat pe lumina blitz-ului, face să străluceasă orbitor suprafaţa metalică a picturilor, astfel încât încercările precedente de a le imortaliza pe filmul fotografic au dat greş. Între timp, au apărut camerele foto digitale, care oferă ceva mai multă fidelitate. Totuşi, lumina trebuie să bată exclusiv din spatele tablourilor, pentru a realiza reproduceri performante, iar aparatura nu poate fi, nici ea, una oarecare, în vederea atingerii acestui deziderat. Să urmărim, însă, montajul – e, deocamdată, singurul, despre opera maestrului Antal:

Vernisajul expoziţiei PSALMI a fost deschis de către directorul Casei Municipale de Cultură Dorohoi, Valuţa Murariu, care a dat, rând pe rând, cuvântul, invitaţilor. Prima dată a vorbit profesorul de artă plastică Dorinel Blaga:

Apoi, a fost rândul meu să fac câteva precizări:

Primarul Municipiului Dorohoi, Dorin Alexandrescu, nu s-a lăsat, nici el, mai prejos: i-a propus, chiar, maestrului Aurelian Antal, titlul de cetăţean de onoare al Dorohoiului:

Artistul însuşi a transmis un mesaj, în stilu-i propriu, celor prezenţi:

Impresiile de final au încheiat, evenimentul, într-o aceeaşi notă: în faţa capodoperei nu poate glăsui decât tăcerea…

Nu este lipsită de interes nici motivaţia iniţială a expoziţiei, aşa cum o aflăm de la artistul însuşi:

Ce aş putea menţiona, în afara celor spuse la faţa locului, acum, în ceasul de taină în care de veghe, la căpătâiul nostru, stau chiar extraordinarele picturi? În primul rând, dincolo de cvadrupla dimensiune a întoarcerii în timpul originar al creaţiei (anume: timpul originar al creaţiei culorilor, formelor, semnificaţiilor şi limbii), este de remarcat că talentul de povestitor, al lui Aurelian Antal, se regăseşte şi în tablourile sale. Fiecare reprezintă o fereastră deschisă către un alt univers, către timpul începuturilor, acolo unde formele încă se fac, acolo unde Demiurgul încă este şi Creator! În culisele creaţiei lumii – şi, implicit, în culisele creaţiei lumilor noastre – se construiesc poveşti care reprezintă alter-ego-ul acelora ale lumii noastre. Aceste poveşti ni le desenează maestrul Antal! Iar dacă tehnica producerii culorilor, de către el, a făcut obiectul atâtor analize, nu-mi mai rămâne decât să subliniez un fapt care a scăpat, până acum, aprecierii: prin modalitatea de realizare, pictura lui Aurelian Antal se încadrează, undeva, la graniţa dintre grafică, acuarelă şi pictura propiu-zisă! E, aceasta, o sinteză desăvârşită a stilurilor picturale moderne, care îl aşează, încă o dată, pe maestrul dorohoian între revoluţionarii artei.


Citește articolul întreg | Make a Comment ( 3 so far )

Liked it here?
Why not try sites on the blogroll...