– o lume privită din lumea mea –

Şi ei SUNT ROMÂNI…!

Posted on 13/07/2009. Filed under: Românii din Ucraina | Etichete:Arthur Verona, deznationalizare, diaspora, diaspora romaneasca, Fundatia gheorghe asachi, Gheorghe Asachi, Herta, limba romana, patriotism, pictorul Verona, romanii din afara Romaniei, Românii din Ucraina, rusificare, Tarnauca, tinutul Hertei, Ucraina, urss, vama Racovat |

Exact cu patru luni în urmă, în data de 13 martie 2009, am părăsit, pentru prima oară în această viaţă, spaţiul ţării în care m-am născut. Am făcut-o împreună cu o delegaţie dorohoiană, ajungând – şi în aceasta constă tragedia istoriei – într-o regiune care altădată făcea parte din judeţul Dorohoi: este vorba de binecunoscutul ţinut al Herţei, de mai bine de jumătate de secol în componenţa Ucrainei, situat la câţiva kilometri nord de Dorohoi (maxim 10 minute de mers cu automobilul, din Dorohoi, deci chiar imediat după vama Racovăţ). Pretextul întregii acţiuni l-a constituit aniversarea – la iniţiativa românilor din Ucraina – a lui Gheorghe Asachi, a cărui casă natală se află chiar în Herţa. De asemeni, Fundaţia Raională „Gheorghe Asachi” din Herţa ne-a invitat, cu acelaşi prilej, în localitatea vecină, Târnauca, la o expoziţie în memoria marelui pictor român Arthur Verona, a cărui casă se află, şi ea, tot în Herţa!

Aşadar, pretextul întâlnirii, de peste spaţiu şi timp, l-a constituit chiar istoria românilor. Istoria unor locuri care nu au fost niciodată înstrăinate, de patria-mamă România, până la retragerea trupelor române din calea celor ruseşti, în 1944! Aceasta este, de fapt, lecţia dureroasă a istoriei: oricând poţi să-ţi pierzi drepturile cu care te-ai născut, chiar pe propriu-ţi pământ şi al strămoşilor tăi! Eu unul, ca ins ce m-am născut şi locuiesc în extremitatea nordică a României, nu am cum să nu fiu sensibil în faţa acestui gând (şi cred că aş fi chiar dacă aş trăi în capătul celalt de ţară!): dacă pârghiile istoriei ne-ar înstrăina, prin absurd, de vestul european (fapt cât se poate de plauzibil, să recunoaştem!), atunci, în virtutea blestematei inerţii care ne-a guvernat mai tot timpul istoria, am intra, iarăşi, în sfera de influenţă rusească, din punct de vedere geo-politic, iar posibilitatea de a ne pierde drepturile, locuind în continuare pe aceste pământuri, ar deveni cât se poate de reală! Iar asta ar constitui culmea dezastrului, pentru români, căci, în acest caz, nu doar meleagurile lui Asachi şi Verona ar intra în componenţa altui stat, ci acelea ale lui Enescu, Eminescu, Iorga şi Luchian! Aşa ceva chiar că ar fi de nepermis! Posibilitatea este, din nefericire, cât se poate de reală, binecunoscut fiind imperialismul rusesc, care are în plan, printre altele, reconstituirea Moldovei vechi, a lui Ştefan cel Mare, o Moldovă aservită, bineînţeles, Rusiei ! Că nu-i pasă defel, Rusiei, de Moldova, e la fel de evident precum e evident că nu-i pasă, defel, de români. Dimpotrivă, dintotdeauna s-a împiedicat, de noi, ca de o oază latină, cum suntem, înconjurată de o „mare” slavă, în tendinţele sale expansioniste, spre vestul european. Totul nu e decât un pretext în vederea acţiunilor subversive, ale Rusiei, de a subjuga întreaga Europă, proiect la care nu va renunţa niciodată! Iar timpul va lucra pentru sau împotriva acestui proiect – şi, din nefericire, destinul nostru nu stă, iarăşi (ca de atâtea ori în trecutul nostru), în mâna noastră, ci în Mâna Occidentului! Să dea Domnul, aşadar, ca Occidentunl să nu sufere de prea multe crize, astfel încât bruma de protecţie, de care beneficiem astăzi, din partea lui, să se perpetueze! Am putea, astfel, pentru prima dată în istoria noastră, să avem parte de o perioadă mai lungă de linişte, în care să ne mai limpezim şi noi, un pic ! Nu de alta, dar avem puzderie de probleme ce necesită, imperios, rezolvare…

Dar să revin la subiectul propus. Românii din Ucraina s-au trezit, peste noapte, locuitori ai altui stat. De fapt, locuitori ai unui conglomerat de state: URSS. Ulterior, după destrămarea acestuia, s-au trezit în componenţa Ucrainei, dat fiind că Stalin a tăiat câteva „felii” din fosta Moldovă a lui Ştefan cel Mare, alipindu-le Ucrainei. Printre ele, şi ţinutul Herţei… Iată un pasaj din Encliclopedia liberă Wikipedia: „Reintrat în componenţa României în perioada 1941-1944, oraşul a fost aproape complet distrus în primele zile de război. Ţinutul Herţa a fost reocupat de către URSS în aprilie 1944 şi integrat în componenţa RSS Ucrainene. Cu toate că Tratatul de Pace de la Paris din 10 februarie 1947 a menţionat ca <frontiera sovieto-română este fixată în conformitate cu acordul sovieto-român din 28 iunie 1940>, URSS-ul a refuzat să restituie României Ţinutul Herţa”. Cât de dureroasă trebuie să fi fost această  palmă a istoriei, pentru românii din regiunea Herţa, este greu, pentru noi, cei din ţară, să ne imaginăm. Să fii obligat, peste noapte, să înveţi o altă limbă (nu mai puteai vorbi limba română, pe pământul strămoşilor!), să crezi, peste noapte, în alte valori (cele creştine, în nici un caz!), să intonezi un alt imn, să-ţi creşti şi să-ţi educi copiii, la şcoală, într-o altă limbă (care nici măcar nu e din familia limbilor latine!) şi să le mai şi otrăveşti, creierele, cu ideologia marxist-leninistă, rusească, asta este încă prea puţin, din câte au păţit românii părăsiţi de ţară! Ca să nu mai punem la socoteală deportările, deznaţionalizare, intimidările, aducerea de populaţie alogenă, în teritoriile româneşti, pentru a schima procentul majorităţii (Cernăuţiul, de pildă, nu mai este, astăzi, deloc, un oraş românesc!), toate au constiuit palme dureroase, suportate (iar asta este şi mai dureros!) în tăcere, de către români!!! Cum au anume au evoluat lucrurile, în mai bine de junmătate de veac de batjocură, putem constata, cu proprii ochi, cu propria minte, vizitând, astăzi, regiunile româneşti din Ucraina.

Ca individ care am călcat pentru prima oară, în regiune, pot spune că peisajul este cu totul şi cu totul şocant: ai impresia că te reîntorci în timp, în „eroica” şi „glorioasa” epocă comunistă!!! Iar asta o spun în calitate de martor (tânăr) al acelei epoci. Clădirile arată jalnic, exact ca în ghetourile comuniste, inscripţiile sunt pretutindeni (99%) în limba ucraineană (alfabetul chirilic!), oamenii sunt îmbrăcaţi sărăcăcios (nici vorbă de gustul pentru modă, pentru o estetică minimală, precum la noi), singurele automobile pe care le-am văzut erau de fabricaţie rusească (şi alea prăpădite!) iar în clădirile oficiale, pe pereţi, este atârnat tabloul preşedintelui Ucrainei, Victor Juscenko !!! Exact precum odinioară atârnau, la noi, tablourile lui Nicolae Ceuşescu ! Mărturisesc, această panoramă a fost cea mai şocantă, dintre toate!!! În ce ţară am ajuns??? m-am întrebat. În continuare, fresca pe care pot să o descriu este jalnică: românilor din Ucraina le era frică să vorbească în limba lor – se uitau bine, în stânga şi în dreapta, înainte de a o face, nu care cumva să fie, prin preajmă, vreun oficial ucrainean; atunci când i-am întrebat de ce, în faţa casei natale a lui Gheorghe Asachi (dacă tot ne-au solicitat venirea, pentru a-l omagia împreună!), nu există li o inscripţie în limba română (în grafia latină), ne-au răspuns că, deşi, din punct de vedere legal, ar putea să monteze o asemenea inscripţie, din punct de vedere practic, este cu neputinţă; etc. Încet-încet, au prins, totuşi, curaj (unii dintre ei) şi au început a grăi româneşte, apropiindu-se de noi – fericiţii care nu a trebuit să rezistăm rusificării (sau am făcut-o, în primele decenii comuniste, dar la un alt nivel). După depunerea coroanelor de flori, la statuia lui Gheorghe Asachi din Herţa, ne-am deplasat în localitatea vecină, Târnauca, unde am asistat (într-o sală neîncălzită, deci într-un ger teribil, care nu poate fi perceput din vizionarea filmelor de mai jos!) la un spectacol de poezie şi cântec, susţinut de localnici, în limba română, bineînţeles, invitaţi fiind apoi la o masă comună, în incinta şcolii „Vasile Bogrea” din Târnauca. Filmul evenimentelor nu are rost să-l descriu, în amănunt, el poate fi desluşit prin vizionarea secvenţelor video ce urmează. Atât mai vreau să subliniez: dincolo de caracterul patriotic al discursurilor rostite, cu totul şi cu totul impresionantă este, pentru mine, muzica românilor din regiunea Herţei. Melodiile interpretate au o tristeţe resemnată, dulce, transfigurată, dorul de ţară, dragostea faţă de limbă şi faţă de plaiul natal se resimt cu durere şi cu bucurie, în acelaşi timp! Au o putere care aproape îl hipnotizează pe cel care are răbdarea să le reasculte de mai multe ori, dat fiind că acomodarea cu stilul muzical poate fi ceva mai lentă (se resimte, zic eu, uşoara influenţă slavă). Versurile, ce să mai spun! Îmi aduc aminte de patriotismul asumat ca o cruce, al lui Grigore Vieru. Iar autoarea cântecelor, cea care a şi prezentat întregul spectacol – Eugenia Cimborovici Teodoreanu – compozitoare celebră, în Ucraina şi Republica Moldova, persecutată în trecut, de regim, pentru românismul ei (are şi sechele de ordin fizic, din acest motiv) este un suflet mai mare decât o ţară!

Respectând ordinea faptelor, vă avertizez că secvenţele muzicale sunt înspre final. Mai întâi, momentul depunerii de flori, la statuia lui Gheorghe Asachi din Herţa:

A urmat o scurtă evocare a marilor români Gheorghe Asachi şi Arthur Verona, în holul Căminului Cultural din Târnauca:

Apoi, cuvântul Consulului interimar al României, la Cernăuţi (pe atunci, Consulul nostru fusese alungat, de către autorităţile ucrainene, în România – nu ştiu dacă vă mai amintiţi de scandalul de spionaj în care a fost implicat un ucrainean; această măsură a constituit o „ripostă”, din partea autorităţilor ucrainene… Motivul: destabilizarea teritorială a Ucrainei…). Discurs în faţa unei săli pline de copii şi femei, care au stat peste două ore într-un frig groaznic (ca şi noi), în incinta Căminului Cultural din Târnauca:

Apoi, au urmat mai multe discursuri, printre care şi acela al scriitorului român din Ucraina, Simion Gociu (de la care am două cărţi):

Extrem de inimos a fost cuvântul profesorului Gică Manole, rostit în numele delegaţiei dorohoiene, pe care chiar merită să-l redau:

După rostirea câtorva alocuţiuni despre însemnătatea activităţii lui Gheorghe Asachi, a urmat momentul artistic, cu totul şi cu totul neobilnuit, prin desfăşurare şi sonoritate, pentru noi, românii din România. Mai întâi, tinerii artişti din Târnauca, interpretând melodiile compuse de Eugenia Cimborovici Teodoreanu, cea care semnează şi versurile, şi care şi interpretează, câteva piese, alături de elevele sale mai tinere:

Casa tinereţii mele

Flori cumpăraţi…

Satul meu…

Târnauca…

Un moment la fel de intens a fost urcarea, pe scena Căminului Cultural din Târnauca, a Ansamblului bărbătesc „Bujorii Volocii”, din comuna Voloca, situată lângă Cernăuţi:

Ulterior, la masă, s-au stabilit relaţii, s-au pus bazele unor viitoare colaborări, momentele fiind presărate cu destule faze picante:

Câteva fotografii surprind detalii ale unei lumi care nu ne oferă prea multe speranţe:

Un lucru pot să-l spun fără să exagerez câtuşi de puţin: când am revenit, în aceeaşi zi, pe pământ românesc, m-am simţit atât de fericit, cum m-am simţit de puţine ori, în viaţa mea! Aici, efectiv, este „acasă”, iar acum înţelegeam, prea bine, ce înseamnă „acasă”! Acasă este LIMBA, limba în care ne-am născut, limba în  care vorbim, limba în care scriem poeme, în care şoptim iubirea, în care ne rugăm, în care murim, în care suntem îngropaţi. Limba pe care o vorbim liber fără să o preţuim, prea mult, adesea, tocmai din cauza acestei libertăţi!

Binecuvântat fii, pământ al limbii române, limbă a pământului românesc! Şi binencuvântează-i, Doamne, pe românii care vieţuiesc, în afara hotarelor ţării, de decenii şi secole, tot în limba lor…!

Make a Comment

4 răspunsuri to “Şi ei SUNT ROMÂNI…!”

Comments RSS Feed

Where's The Comment Form?