Lucian Alecsa

Cele 33 de trepte ale Golgotei

Posted on 25/09/2009. Filed under: Lucian Alecsa | Etichete:, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , |



Lucian Alecsa şi cele 33 de trepte ale Golgotei

coperta Lucian Alecsa

Volumul „Iluzionista Babette”, apărut în 2008 la editura Vinea din Bucureşti, marchează o semnificativă cotitură în creaţia poetică a lui Lucian Alecsa. Experienţa bolii şi iminenţa morţii au schimbat, în mod dramatic şi radical, registrul tematic al poetului botoşănean, astfel că, fără ca stilul poetic să fie cu totul altul, cartea aceasta nu poate decât să-l surprindă, pe cititorul familiarizat cu plăsmuirile sale literare anterioare. Lucian Alecsa rămâne, prin acest volum, acelaşi autor provocator, sfidător de prejudecăţi, experimentând registre lirice oarecum incomode simţului poetic comun (e suficient să ne amintim, pentru aceasta, de „Ţinutul Klarei”, precedentul său volum de poezie), dar dobândind, în plus, o gravitate aproape metafizică, o disperare atent temperată, o reflexivitate dintre cele mai profunde şi mai productive.

Simpla constatare că volumul cuprinde un număr de 33 de poeme poate fi grăitoare, pentru exegetul care are curiozitatea şi răbdarea să le numere, fiind, totodată, aproape imposibil să nu asocieze, faptul, cu cei 33 de ani ai lui Iisus, pe pământ, printre oameni, ani care reprezintă, totodată, câte o treaptă a Golgotei pe care şi-a asumat-o în chip exemplar. Analogia nu va mai părea deloc forţată după ce vom constata, parcurgând fiecare poem al volumului, că urcăm, şi noi, împreună cu poetul moldav, treptele Golgotei sale, aşa cum a înţeles să o imortalizeze în litera pătrunsă de duhul poeziei. Purtaţi de valurile stilului liric alecsian, pătrundem, astfel, din ce în ce mai adânc, în culisele încrâncenatei lupte cu moartea, cu boala, cu timpul, într-o împotrivire eroică faţă de degradarea universală căreia omul nu are cum să i se sustragă, degradare simultan carnală şi spirituală. Încleştarea la care suntem făcuţi, peste timp, martori, este dintre cele mai dramatice, trucurile ieftine, ale poeticii postmoderne, sunt abandonate din start, talentul autentic al poetului fiind singurul care ne transpune într-o ipostază limită a umanului: luarea lucidă la cunoştinţă de propria sa finitudine, în contextul iminenţei marii treceri.

Vă invit, aşadar, să parcurgem împreună, treaptă cu treaptă, Golgota lui Lucian Alecsa, pentru a surprinde, dinlăuntru, pulsul periplului său liric inedit, tinzând către ceea ce îndeobşte se numeşte, în critica şi în hermeneutica literară, viziunea comprehensivă asupra operei.

1

În deschiderea volumului, îl descoperim pe poet transfigurat de viziunea morţii, a infernului, în calitatea lor de realităţi palpabile ce caracterizează chiar interioritatea lumii şi a sufletului său. Nu e limpede, încă, ce anume generează această viziune, cert e numai că lucrurile stau aşa, încă de la începuturi, în pofida orbirii de sine a sufletului. „Alfabetul Braille”, sintagmă care conferă, de altfel, titlul poemului (totodată instrument ce serveşte, de obicei, nevăzătorilor, spre a putea citi – cu degetele, nu cu ochii – deci pentru a putea transforma lumea într-un text (logos) lesne de parcurs), rămâne, în acest prim stadiu, doar un deziderat: „dar poate e mai bine aşa / absenţa e cel mai nevinovat culcuş / tăcerea are gură de aur / şi alfabetul braille încă nu este cunoscut”. Avem de-a face, putem conchide, cu un soi de precunoaştere, în care poetului îi este dată numai intuiţia existenţei adevărului, nu şi  posibilitatea de a-l citi. Starea de orbire, ce defineşte, în general, încă de la naştere, omul, suportabilă, pentru cel viguros, devine un coşmar, pentru muribund.

2

O primă încercare de autolimpezire, urmând acestui amar început, marchează cea de-a doua treaptă a Golgotei prin care trece, şi în planul real, şi în cel liric (ele se suprapun fără a se distinge), Lucian Alecsa: scrutându-şi viitorul, în tentativa sa de a-şi citi destinul, poetul apelează la substitutele creştinismului (acesta, pesemne, fiind cu totul deconstruit, dezvrăjit, în timpurile noastre). Şi, la cine altcineva ar putea apela, decât la „Vrăjitoarea Amanda” ?! Aceasta ni se arată ca fiind o făptură halucinantă, „cu glasul spart”, „cu părul răvăşit”, „cu sfârcurile obraznice”, care nu se sfieşte a-i pune, poetului, diagnosticul cel mai necruţător: îi arată, întru totul, CINE este… Răsplata nu conteneşte să survină: „Am pus mâna pe ea, pe ţiganca Amanda / am îmbăiat-o şi parfumat-o / am îmbrăcat-o în haine de sărbătoare / şi-am răstignit-o pe un lemn de stejar / azi o port ca medalion / aducător de noroc / mâine o pot vinde ca pe o boarfă”.

3

Oricât de promiţător pare, însă, acest început, el se dovedeşte a fi o iluzie printre multe altele. Destinul nu se lasă citit nici măcar de către profesioniştii ce-l monopolizează, soluţiile invocate de aceştia se vădesc a fi banale iluzii. De altfel, poetul descoperă că însuşi timpul lumii e îngropat în iluzii, pe care chiar noi înşine le zămislim! Suntem victimele propriilor noastre iluzii, iar conştiinţa iluziei ca iluzie nu ne e de vreun folos! „Iluzionista Babette”, cea care ar trebui, conform statutului său, să limpezească totul şi să-i ofere, poetului, certitudinea destinului său viitor, se arată, în finalul poemului ce-i poartă numele, în nuditatea sa dezolantă: „iluzionista Babette îşi găsi ultima sută de ani / chiar în inima dresorului / pe când i-o arunca halcă cu halcă / câinilor de la porţile iadului”.

4


Unde altundeva ar putea găsi, poetul ajuns în ceasul ultimei lupte pământene, sprijin? Purtat de iluzii, el nu ajunge prea departe. Răspunsul nu se lasă mult aşteptat: în chiar rărunchii propriei sale memorii. Astfel se face că poetul, el însuşi aflându-se, pe sine, în faţa morţii, rememorează moartea bunicului; încearcă să se pregătească, de moarte, învăţând din celelalte morţi, familiare lui (nicidecum studind tratate…). Versurile sunt de o candoare ce nu are cum să nu ne trimită sensibilitatea către copilărie: „peripeţiile bunicului au mai continuat câteva ore / într-un sensibil inconfort îi erau mâinile / cu toate insistenţele nu reuşeau să se împreuneze pe piept / se căutau una pe alta / ca doi îndrăgostiţi despărţiţi de destin” („Bunicul”).

5

Această cale îl conduce, pe poet, la înfrăţirea cu moartea, o înfrăţire conştientă, nu tacită. Ultima este, oricum, intrinsecă omului, prin chiar natura sa acesta purtând pecetea păcatului originar, cel aducător de moarte. Dar a trăi cu conştiinţa morţii, clipă de clipă, a-i resimţi, în ceafă, răsuflarea, e cu totul altceva. Poetul extinde atât de mult, această conştiinţă, încât, la un moment dat, ajunge să se împreuneze cu moartea, într-o orgie halucinantă: „Norii se loveau într-un vast balamuc paranoic / inscripţionând expresia <te iubesc> / în alveolele morţii / fără să le pese c-o excită / Da, am trecut s-o iubesc în neştire / s-o iubesc cu toată fiinţa mea, ca un nebun / o simţeam ca pe-o gaură neagră / absorbindu-mă prin buric / (…) / eram înciotaţi / murea de plăcere, nebuna / (…) / nebuna îmi cânta, mă legăna / îmi dădu şi-o ţâţişoară să mă joc / mă simţeam, ce mai, ca-n uterul mamei !” („Ca-n uterul mamei”). Înfrăţirea cu moartea are darul de a-l azvârli, pe poet, în matca originară a lucrurilor, acolo unde existenţa este ceva incert; exact precum în uterul mamei… unde se dă bătălia pentru viaţă. Constatăm cum moartea creşte, ca prezenţă, în volum, cu fiece poem… Regresia ad uterum se realizează fără ca resorturile vieţii acesteia să fi încetat… într-o încleştare tragică, care ne apare drept inofensivă, pe plan afectiv (există, până acum, în condiţiile absenţei sensului ansamblului, posibilitatea receptării sale ca un spectacol iscusit regizat), tocmai datorită transfigurării sale lirice.

6

Încleştarea aceasta, cu moartea, este epuizantă. Poetul cade pradă reveriei, părţii celei mai vii a sufletului său, acum, când viaţa din trupul său vlăguit este pe sfârşite. Are revelaţia faptului că omul nu a fost creat să fie singur, că omul nu poate muri, în consecinţă, de unul singur, ci numai împreună cu celălalt… La modul autentic, se moare numai în doi… Cheia vieţii este chiar refacerea întregului originar (Adam şi Eva), care, după cădere, funcţionează defectuos. Salvarea poetului, se înţelege, poate veni, şi ea, în urma refacerii acestui întreg: căutarea jumătăţii sale nu mai suportă, în consecinţă, amânare. Versurile sunt cât se poate de sugestive, în acest sens: „fiecare ne-am văzut jumătatea celuilalt / eram cariaţi de întâmplările din viaţa trăită / cerşeam acum îndurare timpului / printr-o gestică disperată / şi prin câteva exerciţii de alunecare în adolescenţă / (…) / ne suspectam reciproc de risipire / şi când colo eram o singură celulă / în prag să se dividă / ca un mesager al speranţei” („Când mă pregăteam de culcare”).

7

Din nefericire (sau poate din fericire), starea de reverie nu poate dura prea mult. Poetul revine, imediat, la crunta realitate a luptei cotidiene, concrete, cu moartea. Iar moartea avansează, în trupul vlăguit al poetului, redută cu redută… Volumul se vădeşte a fi, aşadar, un poem-jurnal, o naraţiune episodică, cursivă, o destăinuire survenită într-o situaţie-limită. Lupta cu moartea este crâncenă, poetul se sforţează, din răsputeri, să nu cedeze: „drăguţa de animăluţă mă suge mai întâi de cuvinte / ce-s amestecate printre globule vechi şi tocite / îmi întinde o cursă / se dă drept stetoscop de ocazie / dorind să-mi acorde un consult total / miezul meu în plin clocot / o respinge la marginea lumii / (…) / iubita căpuşă mă înşfacă în cârcă / aşa fără trup şi cu sufletul gol / considerându-mă cel mai isteric desert” („Căpuşa mea de zile fierbinţi”). Doar refacerea întregului originar l-ar putea salva, pe individ, în ceasul morţii… Câtă vreme celălalt, jumătatea originară, pulsează, încă, de viaţă, nici perechea sa nu poate muri… Moartea nu este, deloc, o bătălie solitară… Totuşi, încet-încet, cealaltă jumătate devine chiar moartea… Moartea se insinuează, şiret, încă din această viaţă, în chiar întregul care ar trebui să ne salveze… (mai mult…)

Citește articolul întreg | Make a Comment ( 1 so far )

Liked it here?
Why not try sites on the blogroll...