Dumitru Petraş
Despre CUM NU SE SCRIE un volum de poezie !!!
Spre marea mea surprindere, răsfoind, on line, primul număr al revistei botoşănene de cultură „Absolut Cultural” (http://www.absolutcultural.ro/AC/), editată şi fondată de către Augustin Eden, număr a cărui lansare va avea loc mâine, 23 aprilie 2010, la Ipoteşti, am descoperit, la pagina 216, un grupaj de poeme din volumul „Lăsaţi-mă să vin”, al lui Dumitru Petraş, apărut sau, poate, încă în curs de apariţie la Editura Laocoon din Botoşani. Iată fotocopia acestei pagini (daţi click pe ea pentru a o vizualiza în detaliu):
Ei bine, până aici, nimic nefiresc ! Însă, încă de la prima ochire, mi-am adus aminte unde şi când mai citisem aceste poeme… Este vorba de o stranie coincidenţă ! Directorul editurii menţionate, cunoscutul jurnalist botoşănean Marian Moroşan, mă rugase, în toamna anului 2009, să scriu o prefaţă la un volum de poeme, trimiţându-mi manuscrisul, pe Yahoo Messenger, dar fără a-mi furniza şi numele autorului. Redau, cu acest prilej, convorbirea purtată ulterior, pe e-mail, cu Marian Moroşan (tot un print-screen, daţi click pe fotocopie pentru vizualizare):
Într-un final, mi-am făcut timp pentru a lectura manuscrisul… Mare dezamăgire, însă ! Cu fiece poem lecturat, începuse să-mi pară din ce în ce mai rău pentru că mă angajasem să scriu despre o carte atât de slabă… (iar acest apelativ, vă asigur, este unul binevoitor). În cele din urmă, luându-mi inima în dinţi (trebuia să mă ţin de cuvânt…), am redactat o scurtă, dar percutantă prezentare, trimiţându-i lui Marian Moroşan următorul mesaj (click pentru mărire):
Ce să vă mai spun… A fost ultima oară când Marian Moroşan mi s-a adresat… pe viu sau on-line ! Se vede bine, a fi sincer nu reprezintă, totdeauna, şi fundamentul aprecierii ce vine din partea celorlalţi… Un lucru am învăţat, din această păţanie: să nu apuci niciodată să promiţi, cuiva, că scrii, despre o carte, înainte de a fi lecturat respectiva carte !!!
În orice caz, dacă tot v-am dezvăluit, până în acest punct, cele petrecute, nu strică să vă aduc la cunoştinţă şi prefaţa pe care am schiţat-o atunci (habar nu am dacă a ajuns vreodată la cunoştinţa autorului…). Cu precizarea că apariţia poemelor acestui autor în primul număr al revistei”Absolut Cultural” nu schimbă cu nimic aprecierile mele. De altfel, autorul a mai apărut şi în Jurnalul Literar din Botoşani (http://www.jurnalulliterar.ro/articole/Poezie/Dumitru-Petras-a-80-un-poet-ajuns-la-vrsta-semicentenara/367/17). În orice caz, nu ştiu dacă veţi fi atraşi de lectura poemelor, dar poate vă va interesa modul meu de a le vedea… Bineînţeles, judecata mea nu este una arbitrară, în sprijinul ei aducând suficiente, zic eu, argumente, respectiv exemple. Să nu mai pierdem vremea, aşadar…
_________________________________________________________
REDAU MAI JOS TEXTUL SCRIS DE MINE ÎN NOIEMBRIE 2009
(cu precizarea că am încercat, pe cât posibil, să mă port „cu mănuşi”…):
_________________________________________________________
DESPRE CUM NU SE SCRIE POEZIA …
Volumul „Lăsaţi-mă să vin” adună, laolaltă, versuri nostalgice, romanţioase, gravitând în jurul unei teme dominante: viaţa, aşa cum este ea surprinsă în amintirile autorului. Nu este deloc simplu să aşterni, chiar şi câteva cuvinte, despre un volum care nu se armonizează deloc cu tiparele lirice ale prezentului, ci, dimpotrivă, care forţează, atât la nivelul mentalului creatorului, cât şi la nivelul formei exterioare a plăsmuirilor sale, întoarcerea către mijlocul veacului XIX. Folosirea obstinentă a catrenelor, ritmul dominant, preferat de către autor, sistemul dominant de rime (1 cu 3, 2 cu 4) fac ca totul să pară nu doar anacronic, ci chiar anost. Fără îndoială, stilul acesta nu poate fi decât al unui inadaptat al lumii noastre, al unei persoane care refuză contemporaneitatea, cu tot ce înseamnă ea, refugiindu-se într-un univers dominat de vagi amintiri, de vagi percepţii, cărora li se abandonează cu totul. Problema este că, refuzând contemporaneitatea, nu te lipseşti numai de lacunele, ci şi de calităţile sale. Una dintre aceste calităţi este chiar accentul pe care îl pune pe cultura literară. Nu mai poţi fi creator valoros, în orice domeniu (nu doar în cel literar), de multe decenii, fără a avea o cultură de specialitate, tehnică şi critică, deopotrivă, cel puţin de un nivel mediu! Or, această condiţie, obligatorie, nu pare a fi luată în serios, de autorului volumului „Lăsaţi-mă să vin”. Ceea ce ni se oferă, în acest context, este un pariu solitar, purtând marca sfidării timpurilor postmoderne, dar fără a propune, prin aceasta, şi o alternativă viabilă. Bineînţeles, în acest context, nu vom putea vorbi despre poezie, în paginile cărţii de faţă. De la simpla versificaţie, până la autentica poezie, este un drum foarte lung. Autorul acestor înşiruiri de catrene nu poate fi situat, aşadar, decât în rândul plăsmuitorilor de versuri a căror ascensiune, către chipul poeziei, se lasă, încă, aşteptată.
Ce ne oferă, în consecinţă, volumul de faţă, astfel încât să merite efortul de a-l parcurge? Aş spune că lectura nu poate fi decât variată, ghidată fiind în primul rând de aşteptările receptorului. Or, pentru un lector exigent, bun cunoscător al istoriei şi criticii literare, familiarizat cu exigenţele poetice ale prezentului, volumul nu are mai nimic de oferit, în afara câtorva învăţăminte despre cum nu trebuie să se scrie, poezie, la începutul mileniului trei creştin. Dimpotrivă, pentru un lector puţin sau foarte puţin exigent, volumul ar putea constitui o lectură menită să delecteze, dar, iarăşi, îndrăznesc să afirm că nu la o lectură sistematică, a sa. Motivul este simplu: fiecare plăsmuire lasă impresia (neplăcută, inevitabil) că nu reprezintă altceva decât o altă variaţie asupra aceleiaşi tematici, cu reluarea obsesivă a aceloraşi motive, idei. Pentru a-mi argumenta observaţia, este suficient să enumăr sintagmele în care unul şi acelaşi genitiv revine într-un ritm scăpat, parcă, de sub control, trădând una dintre preocupările fundamentale ale autorului, aceea de a combina, un număr limitat de cuvinte, în cât mai multe feluri: „noaptea vieţii”, „cezariana vieţii” („Zbor deschis”), „mecanismul vieţii” („Însetat”), „steaua vieţii”, „amurgul vieţii” („Glas de stele”), „timpul vieţii” („N-aţi ştiut”), „drumul vieţii” (Apă crudă”), „drumul vieţii” („Drumul mers”), „amurgul vieţii” („Am visat”), „visul vieţii” („Prispa verde”), „timpul vieţii” („Altarul sufletului meu”), „visul vieţii” („Să te găsesc”), „amprenta vieţii” („Amprente”), „noaptea vieţii” („Sunt”), „izvorul vieţii” („La toţi”), „drumul vieţii” („Port zarea”), „distanţa vieţii”; „ceasul vieţii”, „timpul vieţii” (Către casă”), „trecutul vieţii”, „drumul vieţii” („Drumuri lungi”), „ziua vieţii”, „paşii vieţii”, „rugăciunea vieţii” („Rugăciunea vieţii”), „amurgul vieţii”, „veacul vieţii” („Mi-ai spus”), „visul vieţii”, „glasul vieţii” (Dar unde…”), „steaua vieţii” („O să revin”), „rădăcina vieţii” („Apa vântului”), „fructul vieţii”, „vântul vieţii” („Vântul vieţii”), „poarta vieţii” („O rază”), „drumul vieţii”, „ziua vieţii”; „ceasul vieţii”, „trupul vieţii” („Privire”), „veacul vieţii” („Porţi de dor”), „drumul vieţii” (Drumul vieţii”), „visul vieţii” („Rugăciune”), „timpul vieţii” („Aaproape”), „timpul vieţii”, „glasul vieţii” (Trupul vieţii)”, „viaţa vieţii” („Scriu”), „datoria vieţii”, „cardul vieţii” („Timpul dator”), „visul vieţii” („Galaxii de dor”), „iubirea vieţii”, „secunda vieţii” („Mai am de mers”), „vioara vieţii” („Cunosc”), „timpul vieţii” („Tu eşti”), „focul vieţii” („Focul vieţii”), „crucea vieţii” („Vas de sărutări”), „speranţa vieţii” („Pruncul iubirii”), „apa vieţii”, „trupul vieţii”, „visul vieţii” („Visul vieţii”), „speranţa vieţii”, „gazda vieţii” („Licitaţie”), „mireasa vieţii” („Cer”), „steaua vieţii”, „trupul vieţii” („Veniţi”), „coul vieţii”, „iubirea vieţii” („Aş vinde”), „rugăciunea vieţii” („Împreună”), „copacul vieţii”, „gândul vieţii” („De mă lăsaţi”), „circuitul vieţii”, „mărul vieţii”, „firunl vieţii”, „coroana vieţii”, „durerea vieţii” („Visul”), „clipe vieţii” („Aproape”), „secunda vieţii”, „ecoul vieţii” („Lăsaţi-mă să vin”), „izvorul vieţii”, „umbra vieţii” („Iubirea mătăsoasă”), „setea vieţii” („aştept”), „crucea vieţii” („Departe vin, departe sunt”), „toamna vieţii”, „gara vieţii” („Opresc privirea”), „timpul vieţii”, „puterea vieţii” („De merg”), „durerea vieţii”, „forţa vieţii” („Rugăminte”).
Acest exemplu nu este deloc singular (deşi, chiar şi dacă ar fi singular, tot ar reprezenta o catastrofă, pentru volum, prin amploarea sa…). Există enorm de multe sintagme similare, care se repetă, de la un poem la altul, astfel încât impresia generală, care domină percepţia cititorului, la finalul volumului, este aceea că a lecturat… unul şi acelaşi poem, sau, mai precis, câteva zeci de variaţii ale… unuia şi aceluiaşi poem. De aici şi sentimentul general de monotonie, care te apasă, cu cât înaintezi, mai mult, către finalul cărţii.
Există, bineînţeles, şi versuri reuşite, în volum, însă ele, puţine, sunt eclipsate de numărul mare al celor neizbutite (aceasta făcând abstracţie de prezenţa sufocantă a tertipurilor). Per ansamblu, rima îl domină pe autor, şi nu invers! Impresia generală este aceea că cuvintele sunt potrivite doar de dragul rimei, fără ca autorul să aibă, neapărat, ceva de spus, sieşi sau celorlalţi, în afara celor câteva figuri, motive, teme obsedante, care-i revin, în permanenţă, în minte…
Versificaţia aceasta pare a se potrivi romanţelor, gen muzical ai cărui adepţi sunt, fără îndoială, minoritari, astăzi. Şi, bineînţeles, am putea vorbi, astfel, de o posibilă grilă de lectură a volumului, cu putinţă de adoptat de către fanii genului. Ceilalţi, însă, să ia aminte! Nu întotdeauna universul lăuntric, al unui autor, are ceva de spus şi celorlalţi.
- o lume privită din lumea mea - 