De ce suntem provinciali !
De ce suntem provinciali ?
- Suntem provinciali pentru că nutrim obsesia universalităţii. Întrebări precum ”Sunt, exponenţii de seamă ai culturii române, universali?”, „Cum poate accede, cultura română, la universalitate?” etc., definesc o preocupare fundamentală culturii româneşti din ultimul secol. Or, nu poţi fi preocupat, de o astfel de problemă, decât dacă te simţi exclus din orizontul universalităţii, decât dacă simţi că vieţuieşti în exil, pe undeva pe la periferia fenomenului cultural mondial.
- Suntem provinciali pentru că nutrim obsesia părerii pe care străinii o au despre noi. Această părere devine chiar, prea ades, un barometru al universalităţii sau neuniversalităţii noastre. Or, cum această părere este, în cea mai mare parte – şi pe bună dreptate – una proastă, concluzia pe care o îmbrăţişăm este că ne situăm departe de idealul de universalitate la care aspirăm. Şi totuşi, acest mod de a raţiona este eronat, nu pentru că această concluzie nu ar (putea) fi adevărată, ci pentru că premisele sale sunt nefondate: ce ne face să credem să străinul, cel care ne judecă şi ne situează în subsolul unei oarecare scări valorice, se bucură, deja, de accesul la universalitate?
- Suntem provinciali pentru că nutrim, cu naivitate, obsesia universalităţii, într-o lume în care acest concept este considerat, de suficientă vreme, unul perimat. Suntem anacronici, iar realitatea existenţei unei lumi globale (nu universale) nu ne spune, încă, nimic.
- Suntem provinciali pentru că, chiar şi după ce stabilim contacte cu alte culturi, cunoscându-le nu de aici, de la noi, ci la ele acasă, în urma călătoriilor, experienţelor de muncă sau a altor categorii de interferenţe, noi rămânem, cu foarte rare excepţii, aceiaşi. Prea puţine experienţe au puterea să ne schimbe în esenţă, în profunzime, astfel încât ajungi să te întrebi dacă nu cumva provincialismul este natura fundamentală a românului (românismului) tipic.
- Suntem provinciali pentru că, oriunde am pleca, în lumea civilizată, ni se amplifică dezgustul faţă de lumea noastră până-ntr-acolo încât ne dorim, la un moment dat, să uităm de faptul că suntem români. Dacă s-ar putea, am prefera să ne teleportăm, în timp, pentru a ne schimba locul de naştere şi a ne schimba natura. Dar care este, totuşi, această natură, cine suntem, de fapt? Problema rămâne neelucidată. Semnificativ este faptul că nu poţi tinde către universalitate câtă vreme îţi lepezi datul originar. Universalitate vidă nu există.
- Suntem provinciali pentru că valorizăm negativ nu numai propriul fel de a fi, dar şi pe celelalte, occidentale şi nu numai, în condiţiile în care universalitatea, fiind o universalitate a valorii, presupune existenţa cel puţin a unui pol (centru) valoric, către care poţi tinde. Ne încăpăţânăm în a sublinia aspectele negative, în cadrul demersurilor noastre şi ale celorlalţi, minimalizând reuşitele şi performanţele. Nu acceptăm, nici în ruptul capului, adevărul că unii de-ai noştri au depăşit sau pot depăşi graniţele provincialismului. Ori ne emancipăm cu toţii, în bloc, ori nu se emancipează nimeni! Excepţiile de la regulă vor fi, se înţelege, aspru înfierate. În lipsa unor reuşite unanim acceptate, nu ne rămâne decât provincialismul de duzină: cel care trăieşte în sau în proximitatea centrelor urbane, culturale, spirituale etc. se crede mai emancipat decât cel care vieţuieşte, spaţialmente vorbind, la periferia lor…
- Suntem provinciali pentru că, în spatele bagatelizării şi relativizării valorice a ceea ce e străin lumii noastre se ascunde, de fapt, o dublă problemă: mai întâi, tendinţa de a răspunde cu aceeaşi monedă, celorlalţi (cu alte cuvinte, dacă ei ne marginalizează sau ne condamnă, să procedăm, şi noi, în acelaşi mod!); apoi, credinţa că, în străfundurile noastre, suntem nu numai buni, ci… cei mai buni! Doar nişte vitregii ale istoriei au determinat şi determină, în continuare, ca sâmburele nostru profund, autentic, nobil, să nu se manifeste! Dăm glas, în rarele momente în care o facem, unui patriotism retardat, infect, incult. Mai grav e că cei care o fac, prea deseori, sunt exponenţi ai tradiţionalismuluni ortodox românesc, figuri cu un impact apreciabil asupra unei largi pături a populaţiei din interiorul graniţelor ţării.
- Suntem provinciali pentru că, trăind într-un atare univers mental himeric, ne imaginăm, prea ades, că dispunem de soluţii revoluţionare la anumite probleme pe care le considerăm a fi vitale, în planul cunoaşterii şi evoluţiei umane, dar care nu izbutesc să strânească curiozitatea nimănui, devenind uitate, în cele din urmă, inclusiv de către noi înşine.
- Suntem provinciali pentru că omitem un fapt fundamental: nu tinzând către un anume gen de universalitate ajungi să fii recunoscut şi apreciat de către ceilalţi, ci luându-ţi viaţa în serios, privindu-te şi privindu-i pe ceilalţi cât mai obiectiv cu putinţă, dovedind că eşti capabil de minima luciditate necesară cunoaşterii veritabile, necosmetizate, evitând să tot amâi pasul cel mai semnificativ al conştiinţei – luarea în posesie de sine, în chip responsabil, în vederea realizării unui destin propriu (nu împrumutat, nu cosmetizat, nu transfigurat). Când oare ne vom considera singurii cu adevărat responsabili pentru trecutul, prezentul şi viitorul nostru, fără a mai căuta şi fără a mai descoperi (căci, din nefericire, mereu descoperim) culpe ale altora?
- Suntem provinciali pentru că, gândind şi comportându-ne astfel, adică dispunând de o mentalitate caracterizată de coordonatele mai sus numite, ne autocondamnăm să fim, mereu, provinciali…
Jurnal sicilan,
13-14 septembrie 2011
Read Full Post | Make a Comment ( None so far )
- o lume privită din lumea mea - 