Raffaele Morelli: iubește și nu gândi !
Creaţia ca formă a iubirii de sine
„Dragă Morelli,
Aceasta nu este decât o simplă scrisoare de mulţumire. Vă mulţumesc pentru că astăzi, după ce am descoperit <Riza> şi un întreg nou univers, după ani de zile în care am urmat calea <non-reacţiei> şi a <non-deciziei>, abandonându-mă simplului fapt de a trăi, am început cu adevărat să trăiesc, aici şi acum.
Vă mulţumesc pentru că acum câţiva ani am început să vă frecventez cursurile şi într-o seară, la finalul unuia în care aţi abordat tema talentului m-am întors acasă, m-am aşezat în faţa computerului şi am început a scrie… Toată viaţa îmi spusesem: <Ai şti cum să o faci, ai vrea să o faci>, dar nu avusesem niciodată curajul necesar pentru a începe.
Care a fost urmarea? Două romane, primul iese astăzi din librării iar contractul pentru al doilea este deja semnat si conservat cu mare grijă în sertarul biroului meu. A fost de ajuns să mă aşez acolo, fără gânduri, iar cuvintele au venit de la sine, înflorind dinlăuntrul meu fără nici un efort, aducând la lumină o mulţime de nelinişti interioare şi de emoţii cristalizate.
Pentru o mare parte a vieţii mele ignorasem partea autentică a fiinţei mele, convinsă fiind că toată viaţa ar fi un efort, o continuă luptă pentru a-i satisface mereu pe alţii, în vreme ce nu este aşa. Am încetat de a mă forţa şi am învăţat să mă abandonez vieţii.
Astăzi am o îndeletnicire pe care o iubesc şi la care nu aş fi putut visa nici măcar în cea mai roză dintre previziunile mele, sunt o femeie mulţumită şi senină, o femeie care iubeşte şi primeşte iubire. Toate acestea fără a face nimic altceva decât să exist. Mulţumesc, dragă Morelli, numai atât… mulţumesc.”
Această scrisoare, din finalul celui de-al şaptelea capitol al bestseller-ului „Ama e non pensare” (Ed. Mondadori, Milano, 2007, reeditat în 2009 şi 2010), are puterea de a ne introduce, în chip cât se poate de potrivit, în universul ideatic al titratului psihoterapuet italian Raffaele Morelli. Cu mult mai mult decât un simplu psiholog, Raffaele Morelli este un cunoscător profund al vieţii, pe care o priveşte prin filtrul unei spiritualităţii lipsite de bariere culturale, sociale, religioase etc. A-i citi cărţile înseamnă a primi un neaşteptat răspuns la întrebarea <cum anume ar putea fi valorizate şi fructificate, în practica psihoterapeutică contemporană, vechile dar şi mai recentele tradiţii spirituale ale umanităţii?>. Indiferent că este vorba despre înţelepciunea hindusă, despre tradiţia spirituală creştină sau aceea a filosofiei europene, despre literatură sau ştiinţă, Raffaele Morelli izbuteşte să facă uz de ele în aşa fel încât să construiască, în final, o viziune asupra lumii a cărei simplă cunoaştere şi aplicare, în viaţa cotidiană, pare a avea darul de a constitui o soluţie eficientă uneia dintre cele mai serioase şi grave probleme de care suferă omul contemporan: conflictul interior de natură a-i bloca ascensiunea spirituală (inclusiv profesională) şi împlinirea în plan psiho-social.
Fără a fi o simplă aplicaţie psihanalitică, strategia lui Morelli ţinteşte mult mai departe, propunându-şi să releve, individului, esenţa sa spirituală şi insistând asupra puterii autocurative a spiritului. E suficient ca spiritul să-şi întoarcă faţa către propria-i esenţă eliberându-se de toate vălurile care-l ţin departe de căile autoîmplinirii sale, pentru ca o adevărată renaştere să se producă, cheia regăsirii de sine fiind, implicit, şi aceea a împlinirii. Or, cum anume îşi poate da seama, individul uman, că vieţuieşte în afara esenţei sale, departe de posibilităţile autentice ale împlinirii propriei fiinţei? Prin identificarea şi recunoaşterea simptomelor crizei sufleteşti. Cele mai evidente sunt conflictul interior, starea de tulburare, de confuzie, de plictis, de lipsă generală de chef de viaţă, de absenţă acută sau cronică – în cele mai grave dintre cazuri – a voinţei de a face, a voinţei de a fi. Aceste manifestări sufleteşti stânjenitoare sunt interpretate, de către Raffaelle Morelli, ca tot atâtea semne ale răzvrătirii forţelor autentice, esenţiale, ale spiritului nostru, împotriva gândurilor, obişnuinţelor care ne obligă să le ignorăm şi care ne determină să ne construim viaţa sufocându-le, inhibându-le afirmarea, făcând tot posibilul pentru a le elimina – declarându-le, practic, un continuu şi obositor război. Că aceste forţe nu pot fi, pur şi simplu, anihilate, ne-o spune răspicat Morelli, după cum ne explică şi că apariţia, respectiv conştientizarea acestei realităţi conflictuale interioare este semn că aceste forţe sunt încă puternice, că vor să se salveze şi, implicit, să ne salveze. Cu alte cuvinte, apariţia, existenţa crizei este un semn benefic, pentru orice individ uman. Important este ca acesta să ştie să o gestioneze, întreprindere care nu poate fi finalizată cu succes decât în situaţia în care interpretarea simptomelor corespunde situaţiei existente.
Aici intervine, în mod inedit pentru un psiholog, Raffaele Morelli: interpretarea eficientă şi utilă a simptomelor trebuie să se origineze într-o viziune de ansamblu asupra vieţii umane individuale, asupra posibilităţilor sale de împlinire şi asupra caracterului imperativ al acestui deziderat. Identificând esenţa spiritului uman cu Erosul, Morelli îşi construieşte întregul discurs în jurul ideii că eliberarea Erosului, adică a forţelor constructive primordiale ale fiinţei noastre individuale, constituie unica soluţie viabilă a crizei care o afectează. Criza, în esenţa ei, ilustrează faptul că procesul de autovindecare a şi început, fază în care forţele profunde, ale spiritului, au început bătălia cu scuturile ce le obstrucţionează afirmarea, tot ceea ce ar putea face mai bun individul fiind tocmai o atitudine de non-combat, de espectativă, de a lăsa libertate acestor forţe să acţioneze. Scuturile tocmai numite nu sunt, în fapt, altceva decât gândurile noastre (oricare ar fi originea lor) şi lumea construită de aceste gânduri, indiferent că este vorba despre prejudecăţile noastre personale sau despre normele sociale, morale, religioase etc. impuse de către societatea în care trăim. Important este, într-o primă fază, tocmai să identificăm aceste gânduri şi constructe ce le folosesc drept bază şi să le stopăm, să nu ne mai încredinţăm lor. Aşa precum Alessandra, autoarea scrisorii reproduse mai sus, a înţeles, urmărind conferinţa psihologului italian, că tocmai insistenţa excesivă asupra unui întreg arsenal de gânduri şi prejudecăţi o împiedica să se realizeze în planul creaţiei literare. Nu avem de-a face, în cazul operei lui Raffaele Morelli, nici cu o oarecare literatură psihologică, nici cu un demers de psihologia literaturii. Miezul filosofic, sapienţial, al operei sale este de natură să ne arate că astăzi, într-un timp în care idealul înţelepciunii nu mai constituie, de mult, centrul de interes al omului contemporan, acesta are nevoie, mai mult decât oricând, de… înţelepciune.
Lucrarea nu are, cum ar putea să se înţeleagă din această sumară incursiune în universul ei, un caracter preponderent teoretic. Exemplele şi citatele însoţesc textul la tot pasul, descrierile cazurilor şi problemelor concrete facilitând înţelegerea şi determinând parcurgerea cărţii cu sufletul la gură. Dintre toate formele de creaţie, lasă a se înţelege Rafaelle Morelli, cea mai importantă este creaţia propriei noastre vieţi în conformitate cu predispoziţiile noastre originare, fapt care constituie expresia cea mai înaltă a iubirii de sine. Ne iubim pe noi înşine exact în măsura în care permitem fiinţei noastre profunde să se realizeze, să se creeze. Iar dacă, fără a recunoaşte şi identifica coordonatele acestei fiinţe profunde la timpul potrivit, am acţionat în sensuri contrare lor, de natură să le obstrucţioneze, să le sufoce, atunci ceea ce ne rămâne de făcut este ca, în momentul în care simţim rebeliunea lor, exprimată în stările de conflict interior, de nelinişte şi de tulburare generală a fiinţei spirituale, să nu mai continuăm a ne opune. Altfel spus, să punem capăt ratării noastre în calitate de fiinţe originale, unice în univers, indiferent că aceasta ar însemna încălcarea unor conduite sociale, religioase, familiale, poate chiar renunţarea la îndeletnicirile prin intermediul cărora ne câştigăm existenţa (care, în chip evident, nu ne plac tocmai pentru că nu corespund vocaţiei noastre reale, native), la anumite îndatoriri impuse de către ceilalţi sau la unele aspiraţii şi direcţii de acţiune la modă; ceea ce trebuie să primeze în viaţă se limitează, în viziunea lui Morelli, la sâmburele lăuntric, originar, din care fiinţa noastră izvorăşte sau trebuie să izvorască. A dori binele propriu înseamnă tocmai a-i dori realizarea, iar forţele care încearcă să transpună în act această realizare (talentul nostru lăuntric, vocaţia noastră autentică, nevoile noastre spirituale) sunt denumite, de către Morelli, forţe ale iubirii primordiale, ale Erosului, tocmai din acest motiv. Este în puterea concepţiei noastre asupra vieţii eliberarea constructivă sau reprimarea distructivă a acestor forţe, cu alte cuvinte, depinde de noi să eliberăm, în noi înşine, ceea ce nu depinde de noi, dar care ne priveşte în chip decisiv: „E nevoie să privim disconfortul care ne asaltează precum tentative ale sufletului de a ne reînnoi, di a ne determina să ne schimbăm mentalitatea, de a ne determina să începem o nouă viaţă, o nouă existenţă şi, prin urmare, o nouă potenză erotică. Nu mă simt rău din întâmplare, sau deoarece sunt nefericit… Nu pentru că am greşit îmi vin gânduri urâte sau atacuri de anxiozitate sau tristeţi imense! Nu, ci la modul simplu pentru că sunt ataşat de cele vechi şi în mine s-a format o mentalitate stagnantă, statică, fixă, care împiedică energiile mele profunde să iasă la lumină, să mă reînnoiască. Nu mai sunt centrat pe mine, ci pe ceilalţi, pe faptul de a vrea să le semăn” (cap. 5).
În fond, Morelli ne vorbeşte despre capacitatea autogereratoare a fiinţei individuale, cea care recunoaşte căile şi ipostazele neconforme esenţei fiinţei lăuntrice şi le sancţionează făcându-ne să resimţim stări de disconfort şi crize existenţiale. Or, soluţia este una singură: să permitem acestor forţe lăuntrice, acestei forme ale iubirii primordiale să ne vindece, prin creaţie – prin creaţia propriei noastre fiinţe, prin clădirea armonioasă a propriului nostru eu, în conformitate cu vocaţia noastră existenţială. Cu alte cuvinte, precum în cazul Alessandrei, vocaţia înnăscută este imposibil de ignorat iar efortul autoimpus şi dureros al devenirii, în măsura în care persistă în vieţile noastre, nu este expresie a realizării de sine, ci a opoziţiei faţă de aceste forţe curative, menite să ne reînnoiască eliminând adaosurile obstaculare şi redându-ne, pe noi, nouă înşine.
Îl însoţesc pe Morelli, în expunerea sa, nume mai mult sau mai puţin sonore ale culturii universale la care apelează discret şi eficient, precum Platon, Aristotel, Seneca, Lao Tze, La Rochefoucauld, Napoleon, Sébastien de Chamfort, Arthur Schopenhauer, Friedrich Hebbel, Ludwig Wittgenstein, J.W.Goethe, Jiddu Krishnamurti, Sri Nisargadatta Maharaj, Pierre Hadot, Franz Kafka, Gaston Bachelard, Benedetto Croce, Giampaolo Lai, Oscar Wilde, Blaise Pascal, William Blake, Tomasso Campanella, Hermann Keyserling, Jeffrey Moses, Paolo Mantegazza, Paolo Coelho, James Hillman, Piero Parietti, Renzo Tassi, Schwaller de Lubicz, Kahlil Gibran, Benedetto Spinoza, Carl Gustav Jung, Michel Onfray, Maurizio Zani, Emil Cioran etc. După cum se observă, această pleiadă nu aparţine universului specializat al psihologiei contemporane, ci mai degrabă unui om de cultură cu vederi largi, capabil să sesizeze insule de înţelepciune în domenii dintre cele mai eterogene, dar străbătute de un acelaşi fir comun: strădania de a surprinde, dincolo de aparenţe, esenţele care ne animă (sau ar trebui să ne anime) în chip constructiv, expresie a forţei primordiale a iubirii menite a se împlini şi a ne împlini prin actul creaţiei propriei noastre fiinţe. În fond, orice act creator exterior (indiferent că se manifestă în planul materiei sau al spiritului) care nu se situează în continuarea actului creator al propriei fiinţe nu este decât expresia rătăcirii şi a unei iremediabile pierderi de timp.
____________________________
vezi articolul in revista Zona Literara: http://www.scribd.com/doc/96944183/Zona-Literara-Nr-5-6-Mai-Iunie-2012-Pe-Internet
Read Full Post | Make a Comment ( 3 so far )
- o lume privită din lumea mea - 